“Relaţia cu poezia e la fel de intimă ca aceea cu misterul sau cu Dumnezeu”

Nicolae SAVA în dialog cu Daniel CORBU

Nicolae SAVA: Contează unde te naşti, cine îţi sunt părinţii, prietenii din copilărie? Te-a marcat în vreun fel faptul că te-ai născut pe malul Ozanei?

Daniel CORBU: Îmi sunt născut la Târgu Neamţ, dar toată copilăria, începând din a şasea zi de la naştere, mi-am petrecut-o în Vânătorii de Neamţ, unde-şi avea casa mama mea Casandra Vîju. Cu ea şi cu bunica Ana am trăit până în zorii adolescenţei, când am zbughit-o la şcoli. Vorbind despre satul din umbra legendarei Cetăţi a Neamţului, răsfirat pe vreo şapte kilometri de-a lungul Ozanei, te lași fără voie năvălit de melanholii atât de speciale. Nu se poate vorbi despre vatră (în cele mai multe cazuri, cu un orgoliu de patriot local pătimaş), fără a vorbi de copilărie, pentru că ea ascunde toate datele personalităţii de mai târziu. Aici, în satul aşezat pe malul drept al Ozanei, care face legătura între Pipirigul lui David Creangă şi Humuleştii lui Ion Creangă am mers prima oară prin roua dimineţii, aici am văzut soarele răsărind de după zidurile misterioasei cetăţi, aici au început dialogurile mele cu pietrele Ozanei şi cu copacii de pe dealurile Brădiţelului şi Cetăţii, aici am ascultat cântecul mierlei, dar şi pe cei mai mari povestitori cunoscuţi în viaţa mea: Moş Costică Almaşanu, Dumitru Blaga, Bădia Gheorghe Ţîrlii, Ion Tulan, Dumitru Gînga. Aici, mai precis pe malul unei bulboane ozanaiarde în care era să mă înnec, am realizat pe la 11 ani, cu bărbia pe Legendele Olimpului şi cu ochii la cerul nesfârşit, că sunt muritor şi tot aici am gângurit primele poezii, vroind parcă să provoc şi mai mult şamanica poezie a locului. Întrebat la întâlniri literare care e prima mea încercare poetică, mă eschivam cu şmecherie metaforică, pentru că nu-mi aduceam aminte, procedam ca orice derbedeu serafic încolţit de oameni serioşi. Mi-i dat să-mi amintesc acum acea primă poveste lirică, scurtă ca un fulger, legată de un călăreţ care venea dinspre Dealul Cetăţii şi traversa curajos o Ozană de după ploi, tulbure şi nervoasă. S-o transcriem în premieră: A venit Ozana mare/ Şi-am văzut unul călare/ Şi în mână c-o caldare. Aveam, de nu mă înşel, vreo cinci ani şi jumătate. Prin urmare, aici, la Vânătorii de Neamţ, am început să întemeiez, mai întâi în joaca jocului, apoi foarte serios, o mare singurătate.

N. S. - Daniel Corbu, crezi în destin? Te consideri un predestinat?

D. C. - Asemenea grecilor de altădată, mi se-ntâmplă să cred în destin. Casa copilăriei mele de la Vânătorii de Neamţ, e în dreptul Cetăţii Neamţului, la câţiva metri de Ozana, devenită celebră prin pana lui Creangă. Astfel, bălăcit toată copilăria prin ştioalnele Ozanei, pe la zece ani realizam că mă aflu între puncte fierbinţi ale culturii noastre: la Mănăstirea Neamţ scria Mihail Sadoveanu (pe care l-am văzut în 1960, la inaugurarea Căminului Cultural din Vânători, ce-i poartă numele), că la o azvârlitură de băţ de casa noastră, la Humuleşti, s-a născut Creangă, iar mai târziu aveam să aflu că doar la 10 km, la Ghindăoani, s-a născut Vasile Conta, junimist ieşenizat, rămas până azi, prin teoria ondulaţiunilor, cel mai original filosof al nostru.

Cultural vorbind, am fost norocos. Eram un copil firav (la spartani m-ar fi aruncat în prăpastie!) şi, la 10-12 ani, pe când începeam să mâzgălesc hârtii, nu mă puneau la muncile câmpului. Citeam. Asta a fost cea mai mare preocupare şi fericire a mea. După cum bine știi, era şi mai este (deşi descompletată de comunişti prin anii cincizeci) o bibliotecă imensă la Vânători-Neamţ, păstrată de pe vremea când naşul meu, Gheorghe Popescu, era dirigintele şcoalei, şi de aici, de la bădia Costică Oancea, blândul custode, împrumutam, ca și tine, cărţi. De pe atunci mă gândeam că dacă ar exista meseria de cititor, aş fi cel dintâi. De aceea, nu mă mir că pe la treizeci de ani, împreună cu Aurel Dumitraşcu, Dan David şi alţi anahoreţi, poate pentru a da cu tifla veleitarilor care mai mult scriau decât citeau, am vrut să înfiinţez Uniunea Cititorilor din România.

N. S. - Ai facut clasele elementare şi gimnaziale la Vânători-Neamţ. Care sunt profesorii care te-au marcat (şi remarcat)? Care e cea mai pregnanată amintire din copilărie?

D. C. - N-am să evoc episoade din primele clase de şcoală făcute cu sensibila învăţătoare Mărioara Papuc, a doua mea mamă (de menţionat aici că familia de învăţători Papuc a alfabetizat şi educat câteva generaţii de vânătoreni!), dar voi evoca tristeţea mamei Casandra că nu m-a văzut preot. Ea ţinea cu tot dinadinsul să urmez Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Dar, deşi începusem pregătirile la Religie, Muzică şi Limba română cu părintele Vasilică Ignătescu, eminent profesor acolo, devenit acum aproape un sfânt al locului, înainte cu câteva zile de examen, spre regretul mamei, nedispărut până la moarte, am fugit la Piatra Neamţ şi-am urmat o şcoală de chimie. Astfel, credinţa mamei, accentuată şi de o ghicitoare-sacerdotă din Condreni, care i-a prezis că voi ajunge om mare, i-a fost spulberată pe moment.

Dar, să ne întoarcem la vatră. Vânătorii Neamţului, cuprinzând iniţial colibele şi bojdeucile vânătorilor şi armaşilor legaţi de Cetatea Neamţului, e acum un sat semeţ de oameni gospodari, primitori şi şugubeţi (această ultimă calitate e sarea şi piperul acestui spiritus loci) şi face parte dintr-o comună care mai cuprinde satele din stânga Ozanei, Lunca, Nemţişor şi Mănăstirea Neamţ. Ţinutul e fabulos. De aici, Ursa Mare, Ursa Mică sau Găinuşa (şi în general cerul) se văd cu totul şi cu totul altfel. Călătorul se poate pierde de drag prin legendara pădure a Braniştei (oare au însămânţat-o cu ghindă stejariană tot leşii?) şi nu mă pot opri să spun că brazii de pe marginea şoselei au fost plantaţi pe la 1930 de bunicul meu, Vasile Vîju, şi fratele său, Dumitru Vîju, pe atunci cantoreni prin pădurile noastre.

Vânătorii de Neamţ a format atâţia ozanişti. Aflat la Iaşi, am înfiinţat Clubul Ozaniştilor, după ce o încercare de a uni nemţenii din Iaşi făcuse şi Creangă pe la 1880. Sediul se află chiar la Bojdeuca din Ţicău, în curtea căreia am fost teleportat acum vreo 16 ani ca muzeograf literar, zice-se, la Bojdeuca unde pantagruelicul Ion Creangă, umilit prin răspopire, a găsit locul potrivit şi a scris în ultimii optsprezece ani şi jumătate de viaţă (cei mai rodnici sub raportul scrisului) o mare operă a literaturii noastre clasice. Şi ce vreţi să arătaţi cu asta, cu ozaniştii? – vor întreba unii şi alţii. Bucuroşi de întrebare, care, cum ar spune acelaşi Creangă, nu ne-ntristează nici ca cât. Unind pe cei care provin din umbra Cetăţii Neamţului, vrem să arătăm că acolo oamenii au un alt suflet, mai nobil, mai generos, mai poetic.

Deh, cu trecerea anilor melanholiile se-adâncesc asemenea ridurilor. Când mă aflu la Vânători, când nu mă aflu la Vânători sufletul îmi pluteşte ca un înger fericit peste prundul Ozanei sau peste pădurile ozonate din munţii Neamţului, munţii de la care poţi învăţa oricând demnitatea. Când mai publicăm o carte, mai scriem un vers, devine tot mai mare credinţa că sunt rodul trăirilor fiinţiale ale copilăriei petrecute acolo. Eu receptez Ozana sau, mai bine spus, o port în mine ca pe o ființă.

N. S. - Talentul te-a impus în literatură. Totuşi, cine sunt scriitorii care te-au ajutat, la modul propriu, să devii scriitor. Cui i-ai rămas dator?

Deşi mi-am propus ca nici un rând din acest scurt excurs sentimental provocat de prieteni să nu fie testamentar, nu mă pot abţine (şi nici nu-mi muşc limba!), la a spune că nu există loc mai bun de petrecut o moarte întreagă decât locul natal. În cazul meu, Vânătorii de Neamţ. Mă opresc şi scriu: Pe zi ce trece tot mai al tău/ pămîntule prieten/ am inventat cîntece de adormit universul/ am îndulcit catapetesme/ m-am lăsat devorat de cuvinte/ călcîndu-te am trăit bucurii/ neruşinate/ bucurii de om singur/ dacă toate gîndurile duc într-o carte/ fericită carte eşti pămîntule/ o moarte întreagă voi dormi în tine/ o moarte întreagă îmi vei albi oasele.

3. E drept că te-au ajutat şi alţii, dar tu eşti iniţiatorul de drept al Colocviilor naţionale de poezie de la Târgu Neamţ. Ai vreo amintire care merită povestită şi cititorilor acestui interviu? Ar fi trebuit continuate?

4. Ai lăsat viaţa literară din Neamţ pentru cea de la Iaşi. Dacă ar fi să faci compari cele două experienţe, acum pentru care ai opta?

5. De la grupajul “De bello” din Caietul debutanţilor Albatros 1980 până în prezent ai publicat vreo 30 de volume de poezie, proză, eseu, unele fiind reluări. Cît trebuie să publice un autor, cantitativ?

5. Cine sunt criticii literari care te-au citit mai bine? Consideri că, în absenţa criticilor literari, poeţii şi prozatorii au autoritatea să facă “munca” acestora?

6. Au apărut mai multe dicţionare şi aşa-zise istorii literare în ultimii ani. Care dintre ele crezi că va rezista în timp? Cum ai vedea o istorie a literaturii române contemporane ideală?

7. Viaţa ţi-a prilejuit să trăieşti multe clipe lîngă mari scriitori contemporani. Sunt între aceştia unii care te-au dezamăgit, după ce i-ai cunoscut “în carne şi oase”?

8. Cât şi cum te-au influenţat premiile literare, tu fiind unul din beneficiarii unuia acordat de Academia Română? Ce ar trebui făcut pentru îmbunătăţirea funcţionării instituţiei premiilor la români?

9. Prin Festivalul “Grigore Vieru” promovezi tineri poeţi în fiecare an. Care ar fi nota generală a poeziei tinere de la noi? Mai au ei forţa unor importanţi poeţi optzecişti? Rişti o listă cu nume ce merită reţinute?

10. Cândva, făceai un fel de top 10 al poeţilor generaţiei optzeciste. Câţi dintre ei şi-au păstrat locul stabilit de tine acum trei decenii? Cum ar arăta unul actual?

11. Eşti un editor important şi un ctitor de reviste literare. Care dintre publicaţiile sau cărţile editate de tine ţi-au adus cele mai mari satisfacţii spirituale sau sufleteşti. Merită să continui?

12. Ai condus (mai conduci?) timp de mai mulţi ani o instituţie care se ocupă cu memoria scriitorilor. Crezi că peste o sută de ani aceste instituţii vor mai exista? Crezi că memoria scriitorilor de azi va mai interesa pe cineva?

Pentru mine Poezia face parte din iluzia universală. Ea este imensa bucurie uimită pe care trebuie că au simţit-o la prefacerea apei în vin de către Iisus, cei aflaţi la nunta din Cana Galileii. Iar poetul este cel ce repetă la nesfîrşit, întotdeauna altfel, prima minune.

Fiind o formă de libertate canonică, menţinută în metafizic, poemele din cărţile mele pot fi citite ca impresii ale navetei între mine şi mine între mine şi lume, între ideal şi realizabil. Pe de altă parte, orice carte a noastră de revelaţii lirice aparţine fericirii de a sta mereu în deschiderea fiinţei şi, în egală măsură, eşecului de a nu o fi cucerit niciodată.