Amintirile
mele cu Cezar Ivănescu, vorba istoricilor noştri sentimentali, se
pierd oarecum în negura vremurilor. Deşi a trecut atât de puţin
timp de la trecerea Poetului la cele veşnice, voi încerca să aduc
spre cititor câteva întâmplări.
În anii
1978-1983, pe când eram student la Bucureşti, la Litere, când
aveam buzunarele doldora de texte ale începutului şi încercam cu
toată seriozitatea să înfiinţez Uniunea Cititorilor din România,
am fost atras de doi poeţi din generaţia ’60: Nichita
Stănescu
şi Cezar
Ivănescu.
Mă atrăgeau magnetic inovaţiile lingvistice şi viziunile
suprarilkeene ale lui Nichita Stănescu, şi, de pe altă parte,
tragismul debordant, netrucat al lui Cezar Ivănescu. Pe amândoi
aveam să-i cunosc şi să încerc bucuria apropierii de două mari
spirite ale literaturii române.
La Cezar
Ivănescu, poetul Rod-urilor
şi al unei biblii lirice, numită La
Baaad,
m-a dus colegul de facultate şi prietenul de tinereţe Tiberiu
Daioni, care m-a îndemnat să pregătesc vreo douăzeci de texte
pentru „Don Cezar”. Selectate cu grijă şi rescrise de mână
(nu reușisem să-mi cumpăr pînă la acea oră o mașină mecanică
de scris!), aveam să le-nmânez poetului, care m-a impresionat cu
vocea, afabilitatea şi, deloc în cele din urmă, cu povestea.
Pentru că Don
Cezar,
cum aveam să-i spun şi eu din acea zi de octombrie a anului 1980,
avea un har deosebit de povestitor. Pe indiferent ce povestea, îşi
punea pecetea originalităţii. Câteva poveşti scurte, cu şi fără
Marin Preda, acolo, într-un birou sărăcăcios de la revista
„Luceafărul”, unde era redactor seminormalier şi o întâlnire
fixată peste o săptămână, timp în care îmi va citi
„producţiunile”, au făcut din mine o
stare.
Aşteptam verdictul cu emoţie, chiar şi cu puţină teamă şi m-am
prezentat la redacţie cu mult înainte de ora fixată. La un moment
dat, Don Cezar înainta pe holul de la etajul al doilea al Casei
Scânteii, unde era redacţia, flancat de câţiva cenaclişti. Când
m-a văzut la uşa biroului, m-a învăluit cu o privire ce nu se
poate descrie, în care am simţit pe loc o solidaritate de care eram
aproape jenat. Privirea aceea, învăluitor – şamanică m-a
urmărit multă vreme şi mi-a dat curaj. Pe însoţitori i-a alungat
imediat la
cafele,
pentru că „are de vorbit cu un poet”. Le-a arătat chiar
direcţia, cu celebru-i baston. Singuri în birou, mi-a scos poemele
din sertar, m-a chestionat asupra lecturilor, eheee!, am vorbit
despre Moldova noastră, despre Tg. Neamţ şi mai ales despre Iaşi,
pentru că acolo, îmi spunea cu aceeaşi frumoasă lumină în ochi,
iubea doi poeţi din generaţia noastră: Liviu Antonesei şi Lucian
Vasiliu. Eu priveam cu coada ochiului foile de pe birou şi aşteptam
verdictul. Şi verdictul a venit. Cu foile-n mâini, Don Cezar mi-a
spus: „Hombre, ai talent cu carul! Eşti poet până-n măduva
oaselor. Pentru mine, o revelaţie. Alege teme limpezi, rămâi în
metafizic, lasă cotidianul colegilor tăi de generaţie făcuţi pe
la cenacluri de luni, de marţi..., care-o vor da în bară cât de
repede!” Peste vreo două luni, i-am dus un manuscris întreg, o
carte, iar Don Cezar a scris ca despre una deja apărută editorial
(nu specifica editura, se-nţelege) şi mi-a tot publicat din poeme.
După
publicarea Baaadului,
Cezar Ivănescu devenise şi un personaj fabulos al vieţii literare
bucureştene de atunci, plină de compromisuri şi laşităţi. Mai
ales prietenia sa cu Marin Preda, star scriitoricesc avizat, a
stârnit multe invidii. Se zvonea că prin redacţie sau pe la Casa
de creaţie de la Mogoşoaia, Don Cezar a bătut (cu ranga sau cu
pumnii lui de fost boxeur) câteva lepre literare. Mai târziu, l-am
cunoscut şi mai bine. Era un apărător al dreptăţii, al valorii
şi al demnităţii scriitoriceşti ca nimeni altul. Şi mărturisesc,
cu mâna pe inimă, că n-am cunoscut un om care să trăiască cu
atâta pasiune atât iubirea
cât şi ura,
precum Cezar Ivănescu.
*
* *
Dar,
cuvintele se-aştern aproape fără voia mea şi e bine să revin la
promisiunea de-a prezenta doar câteva secvenţe. Mă voi opri, mai
întâi, la un moment fericit în care, în faţa altarului Bisericii
„Înălţarea Domnului” de la Mănăstirea Neamţ, Poetul primea
Premiul
Serilor de Poezie de la Vânători-Neamţ,
o manifestare desfăşurată într-un ţinut doldora de poezie pe
care, prin hazard şi cu neviclenită bucurie, o organizam an de an.
Cu prietenii poeţi prezenţi (între ei, Lucian Vasiliu, Vasilian
Doboş, Nicolae Sava, Constantin Hrehor, Gellu Dorian, Petruş
Andrei) vorbeam în casa stareţului, în chilii sau pe aleile
Mănăstirii Neamţ despre existenţa sau ne-existenţa O.Z.N-urilor.
Lucian Vasiliu, fiu de preot interbelic, nu credea în existenţa
altor lumi şi, făcându-şi ceata sa de necredincioşi, rămâneam
câţiva de cealaltă parte: Cezar Ivănescu, Iolanda Vasiliu,
Filomena şi cu mine. Dar, în timp ce dezbăteam aprins problema, pe
una din aleile dinspre agheazmantar, o farfurie strălucitoare s-a
învârtit de câteva ori deasupra clopotniţelor, a clopotelor
seculare, secerându-ne privirile cu nefireasca ei strălucire. Eram
aproape orbiţi. După o tăcere semnificativă, bucuria taberei
noastre era nesfârşită. La cină, Don Cezar îl întreabă pe
stareţul Irineu Chiorbeja dacă el crede că ar exista şi alte
lumi, dacă există extratereştri. La care, spre bucuria taberei
noastre de aşteptători ai argonauţilor, părintele spune:
„Domnilor poeţi, eu cred că Dumnezeu, în neasemuita-i
cuprindere, nu s-a limitat doar la această lume. El a făcut
nesfârşite lumi! Şi de acolo, aşteptăm semne”. Astfel, după
ce Poetul s-a mutat la Iaşi, O.Z.N-urile, dar şi teoria lui René
Guénon despre întâlnirea lumilor, au devenit un leit-motiv al
poveştilor noastre de boemă.
*
* *
Sunt atâtea
alte întâmplări cu Don Cezar. În anul 2000, după ce i-a fost
decernat Premiul „Mihai Eminescu” la Botoşani (cel mai râvnit
premiu de către poeţii români), primarul de atunci al Iaşului,
Domnul Constantin Simirad, i-a oferit postul de director al Editurii
„Junimea”. M-a chemat imediat să lucrez ca redactor, pentru
„întărirea echipei”. La una dintre colecţiile propuse de Don
Cezar, am lucrat cu bucurie: „Dictatură şi Scriitură”. Au
apărut aici poeţi români de mare prestigiu: Cristian Simionescu,
Vasile Vlad, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu etc.
Pe urmă:
memoria o să reţină mereu o seară în sala Teatrului Naţional
din Iaşi, în care Cezar Ivănescu şi-a cântat absolut magistral
poemele, acompaniat de o orchestră profesionistă. Era în formă,
în lumină, cum ne place să spunem. Spectacolul se chema „Doina”
şi era omagiul pe care a ţinut să-l aducă lui Eminescu, la
împlinirea a 150 de ani de la naştere, un poet care l-a avut mereu
pe poetul
nepereche
model în absolut. Nu ştiu dacă spectacolul a fost înregistrat.
Dacă n-a fost, mare păcat!
*
* *
Prin minte
îmi trec multe întâmplări, dialoguri, adevărate divanuri la
Bojdeucă, la Pogor, la Bolta Rece sau la Junimea, cu Don Cezar ca
magistru, adică maestru
de ceremonii.
Prietenii prezenţi sunt sigur că vor povesti. Dar, mai răvăşit,
mai înăcrit de cotidian, mai sastisit de o lume pidosnică şi
agresivă ca într-una din zilele unui sfârşit de martie 2008 nu
l-am văzut niciodată. Tuna şi fulgera împotriva unui clan literar
care i-a adus acuze pe nedrept. Tuna şi fulgera împotriva unor
scriitori ieşeni care i-au crezut pe cei din clanul denigrator de la
Bucureşti. Slăbise mult. Mi-a promis că, după întoarcerea din
Albania (unde a avut o excelentă primire şi a fost premiat), vom
vorbi aplicat despre cartea la care s-a gândit s-o publice în
colecţia „Ediţii critice” la „Princeps Edit” (colecţie
care-i plăcea şi admira cărţile apărute – Topîrceanu, Ioanid
Romanescu, Mihai Ursachi etc.), şi despre un CD cu titlul Rosarium.
N-a fost să fie. Poate de-acum, în postumitate. Doar un telefon, ca
un balsam pentru mine, de pe patul de spital, cu vorbe blânde,
rostite cu tandreţe, o promisiune de dialog doar cu două zile
înainte de-a trece la cele veşnice, la poporul stelelor.
Este o
mâhnire că trecerea în eternitate, la 24 aprilie şi înhumarea în
cimitirul „Eternitatea” din Iaşi, marţi, 29 aprilie a.c. a
marelui poet de limbă română Cezar Ivănescu, de către un grup de
prieteni şi rude, nu au avut ecouri naţionale. Deh,
societatea postmodernă românească e ocupată cu altceva, nu cu
fixarea în conştiinţa publică a unor mari valori culturale.
Poetul Cezar Ivănescu ar fi meritat, ca şi Arghezi în 1961, ca şi
Lucian Blaga, ca şi Nichita Stănescu în 1983, funeralii naţionale.
Toate ratate din cauza invocatelor “conjuncturi”.
Nu demult l-am visat pe Don
Cezar cu o cutremurătoare limpezime. Ne plimbam împreună prin
nişte grădini (ale cerului?) şi vorbeam. El îmi spunea, ca
într-un pomelnic numele netrebnicilor de care trebuie să mă
feresc. M-am trezit transpirat. Trecusem oare Styxul?
Începând
cu La
Baaad,
carte care dezvoltă extraordinare şi originale energii lirice, care
l-a impus total în poezia română, şi până la Doina,
Rosarium
şi Sutrele
muţeniei,
Cezar Ivănescu ni se înfăţişează ca unul dintre cei mai mari
poeţi tragici ai secolului european douăzeci. Ca şi Bacovia sau
Blaga, şi ca orice mare poet, el nu
e încadrabil în nici o generaţie (deşi, biologic, aparţine celei
aşa numite ‘60), dar, cum s-au
exprimat şi alţi comentatori ai poeziei sale, prin tot ceea ce a
scris Cezar Ivănescu e cel mai aproape de poezia lui Mihai Eminescu.
Poezia sa, întoarsă la cântul primordial, are ca blazon tragicul.
Totul e amestecat cu moarte, chiar naşterea e o moarte deghizată, o
zadarnică zbatere. Cui îi va fi dor de Cezar Ivănescu, să
citească: „!voi ce mă priviţi la faţă/ îndrăgiţi-mi faţa
mea/ mai îngăduiţi-mi faţa fiindcă mult va sângera,/ mai
îngăduiţi-mi faţa/ fiindcă mult va sângera!”. Sau, în una
dintre Doine:
„! orice-ar spune gura/ jale mi-i urât / suflet, pentru cine/
te-ai mai coborât?// ! pizmă, nici mânie/ pentru voi nu simt/ nu
mi-i rău nici bine, nu mi-i larg ori strâmt!”. Şi versurile
răsar în forţă precum gheizerile, într-o muzicalitate originală,
apăsat cezarivănesciană: „!Merg şi scriu / şi scriu! -/ şi că
te caut nu-ţi promit,/ iar compun mintal/ de când hârtia s-a
scumpit,/ scriu pe creier/ cu negreala de pe suflet/ negru negru
negru negru -/ şi negreala asta negreşit/ apele-or s-o spele -/
când îmi va ploua direct pe creier -/ asta după ce-mi voi fi
vândut calota/ fiindcă osu-i bun pentru hârtie -/ asta după ce mă
vor fi otrăvit:/ zilnic iau şi beau otravă,/ zilnic beau otrava
lor,/ mă omoară, ştiu, dar cu zăbavă,/ doamnelor şi domnilor!”
(Doina
- Oralităţi).
Scrisul cu sfâşiere, cu sânge, cu carnea păcatului, oferă
poemului aparenţa de veche melopee. Pentru Cezar Ivănescu, naşterea
este o condamnare la moarte, ca în tulburătorul poem Copilăria
lui Ario Paradis,
care încheie cartea La
Baaad:
„! spune-mi, pe ce ai mai sfânt,/ ai văzut vreodată în
copilărie,/ sexul mamei tale care te-a născut?/ spune-mi, ai văzut
decât el o altă/ mai pură făgăduinţă a morţii?”.
Nu s-ar
putea încheia însă acest scurt portret evocator al nostru, fără
a spune că La
Baaad,
cartea apărută în 1979, impresionantă şi prin dimensiune (500
pagini, format academic) este un reper în poezia noastră
postbelică, la fel ca Moartea
căprioarei
de Labiş sau Necuvintele
lui Nichita Stănescu. Temele sunt cele mari, ştiute de câteva mii
de ani: naşterea, iubirea, înălţarea la ideal, păcatul, moartea.
Aşa cum se poate observa în poemele devenite populare (Amintirea
paradisului, Doina, M-a prins dorul de Moldova, Arlechinul, Efebul de
la Marathon, Tatăl meu Rusia
etc.), dar şi din amplele poeme dramatice (La
Baaad, Bocet şi
Numitul
G.B. –
dramă
în trei tablouri şi un epilog),
pentru Cezar Ivănescu poemul e o sumă de mantre, care lucrează în
cel ce le acceptă ca forţe ale katharsisului, până la înălţarea
în absolut sau până la distrugere. Unul din marii critici români
de poezie, Gheorghe Grigurcu, scria, pe bună dreptate, despre poezia
lui Cezar Ivănescu, că e „abruptă ca o stâncă spre care nu
există poteci”. Nimic mai revelator!
Dacă
intuiţia nu mă înşeală (şi poezia va reveni curând la forma
presocratică, de cântec primordial), îl putem considera pe Cezar
Ivănescu un mare poet al viitorului.
Daniel CORBU
