Înaltpreasfințitul Daniel (al Mitropoliei Literelor de la Iași)

sau ordonarea haosului

„Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare” (Eminescu)

Am semnat recent o Întâmpinare la cartea Imperiul sacru (ediția a II-a) trimisă spre tipar de către autorul ei Constantin Severin, în care am subliniat contribuția Colocviilor nemțene întru conturarea unor destine literare, spunând printre altele că Generația 80, față de mentorii ei, Laurențiu Ulici și Marin Mincu – în postumitate – are o nesfârșită îndatorare.

Acum când scriu aceste șire – între un contrabas și 11 viori dezacordate – chemat de prieteni să sporesc Sărbătoarea/serbarea unui confrate, îmi împrospătez revoltata mirare dinaintea lui Cronos – petrecând cu privirea coloanele Calendarului, cu oarecare popas pe ziua ivirii mele în lume – căci și eu, alături de glorioșii „generației menghinei”, numărând încă un deceniu peste jumătate de veac, zic:

Iată cum 80-ciștii devin … 60-ciști!

Daniel Corbu e printre primele victime, dacă nu cea dintâi din Anno Domine 2013. Șasezeci de ani nu-i o cifră nici mathusalemică, nici apocaliptică – e un cerc ce strânge la un loc câteva doage. Ar trebui să lipsească din agendele noastre și aniversările și comemorările. Și unele și altele sunt triste și goale, triste precum Casele memoriale și goale precum criptele năruite de timp și indiferență. În aceste ocazii, ipocrizia e rodnică, „chimvalele răsunătoare” întinează auzul, jubilează florăresele pe mormintele florilor secerate inutil și se îngrașă din „șperț” negustorii de nimicuri … omagiale. Este o Carte (de peste cărți – nepremiată de nimeni niciodată), în care scribul încondeiază papyrusul astfel: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Mt. 6. 24) – asta însemnând (în linia creației) că odată intrat în slujba Domnului Logos, nimic dinafara acestei consacrări nu mai poate fi notabil. Oare nu tocmai pe această știință e construită apoftegmatic confesiunea lapidară a Împăratului tuturor românilor, Mihai Eminescu: „Dumnezeul geniului meu m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar?”

Daniel Corbu (care cu voie, nu fără voie) își pune la vedere cei 60 de ani de adumbrire a planetei – în consemnarea mea amicală nu are nimic spectaculos la nivelul acestei însumări biologice. Era tot așa și la 30, și la 40, și la 50 de ani. Adică a rămas și la 60 la fel, neschimbat interior (și exterior – tot trubadur cu un pandantiv de os la gât, dulce-zeflemitor, șiret-ironic, bonom sincer, cu același glas roz-feminin / mieros-duhovnicesc, motivat, că doar din cetatea eremiților nemțeni se trage).

Dacă Daniel Corbu nu ar fi fost un temerar în salvgardarea Poesiei, un cultivator de prietenii, nu aș fi frecventat Colocviile. Sunt oameni care dacă îmi displac nu mă mai prind în anturajul lor. După cum au fost și sunt oameni pe care nu i-am văzut de-aproape, de care nu am avut știință, dar care s-au așezat (și au rămas pentru totdeauna) sub streașina inimii. Între aceștia se prenumără și câțiva dintre „papuașii” de la Colocvii: Aurel Dumitrașcu, Dan David, Danilov, Vasiliu, Vulturescu … Ce noapte suprarealistă am trăit aproape de Ozana în ediția suspendată, într-o libertate tribală, colorată, sublimă! Și azi cred că acolo a început revoluția română, pură, angelică, nu în mizerabilul an ′89, când pe scenă au apărut măscăricii și idealurile au intrat în mâna troglodiților.

Daniel Corbu, prin inițiativele sale absolut providențiale (cu riscuri care trebuie cântărite drept) a mișcat un segment de istorie culturală și – încerc să fiu obiectiv – chiar și dacă nu va trage după sine tot ce a scris, prezența sa în acel context îi asigură perenitate. Laurențiu Ulici și Marin Mincu au construit pe dinăuntru „generația”, dar planul, ingineria, îi aparțin lui Daniel Corbu. Aș zice în capătul acestor considerații că Ulici și Mincu au fost „șefi de tren”, dar locomotiva (cu cocs de Neamț și aburi lirici) a fost Daniel Corbu. Colocviile nemțene au fost adevăratul „tren cu poeți”, cel de azi, pus pe linii în nu știu câte ediții, din nu știu care inițiativă, din păcate arată ca un … marfar.

Daniel Corbu are, desigur, un profil scriitoricesc bine precizat (și asta nu presupune a fi numaidecât între coperțile megaliticilor Istorii recente). Îmi este „pe strună” – avem cam același aer metafizic și dacă tot i se spunea Înaltpreasfințitul Daniel (al Mitropoliei Literelor de la Iași), eu sunt bucuros că nu are nimic, nici în clin, nici în mânecă din preafericiții Danieli (nici Sihastrul, nici Vlahovici, nici Sandu Tudor, nici …). Singurul care e de venerat e, desigur, Daniel Turcea.

„Activist cultural”, poet, memorialist, muzeograf, editor, familist într-un cuib cu … Filomele (soția, la forja Editurii, fiica, o Cassandră „metafizică”, în emisii poetice), D.C., părăsind Neamțul (dar nu și pe „colocviști” – toți cu nume sonor azi: Adrian Alui Gheorghe, Gheorghe Simon, Radu Florescu, Vasile Baghiu, D. Ploscaru, Elisabeta Vartic, George T. Calcan și rafinatul critic Cristian Livescu) – s-a impus în Iași prin realizări de valoare: e destul să amintim că l-a „tălmăcit” pe Creangă chiar din pridvorul bojdeucii sale de la Țicău (confirmând că … „sângele apă nu se face”), că a susținut viața muzeală din Moldova, revistele culturale, Filiala Uniunii Scriitorilor, editarea cărților, după cum și cultivarea memoriei scriitorilor din acest spațiu, D. C. fiind într-un pitoresc-prietenesc anturaj cu marii lirici Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi, și, într-o conferire sinceră cu universitari de calibru ori cu mai vechii prieteni Vasiliu, Danilov, C. M. Spiridon, V. Stancu, I. Holban, N. Panaite, C. Leonte, D. Giosu, ori seniorii N. Turtureanu, Gr. Ilisei, I. Hurjui ș.a ș.a …

Daniel Corbu a trecut și proba unui doctorat, teza sa fiind o „ciudățenie” pe tema postmodernismului poetic românesc în care – încă o dată revelându-se în sacerdoțiul Prieteniei – în comentariile sale se întâlnește cu nume și stihuri care au ieșit în scenă (într-o „călătorie prin flăcări”) chiar când era la prora Colocviilor Naționale de Poezie.

Poeții mor, Daniel – sunt fragili, sunt urziți din iluzii, din firul din care păianjenii își fac împărății de-o clipă. După ce se stinge spuma de pe pocalele cu șampanie aniversară, pune-ți pe masă un tratat de ornitologie și citește cu luare aminte despre Corb. Te vei uimi câți ani trăiesc aceste … helicoptere negre! Poeții mor nu la 60 de ani, nici la 70, nici la 90; mor tot timpul. Poezia lor, nu. Nu pentru poeți penatul întunecat a lui Poe a croncănit: Nevermoor, nevermoor, ci pentru stihurile lor pe cât de veșnice, pe-atât de triste.

Spre 18 august a.c – într-o zi similară (care aș vrea să treacă neobservată), am să reiau acest text și o să pun pe cineva să mi-l citească – să se întemeieze mai bine în mintea mea definitiva, imuabila rostire vanitas vanitatis. În 13 decembrie 2012 am urcat cele mai strălucite trepte din câte-s în suișurile acestei Țări, trăind o zi imperială, bucurându-mă de Premiul Academiei Române. Pe același podium, în ediția evocată m-am întâlnit cu maramureșeanul Ion Mureșan, poetul alcoolurilor vizionare și cu bucovineanul-clujean Radu Mareș, prozatorul. După ce academicianul Eugen Simion ne-a felicitat, i-am zis în doi peri lui Ion Mureșan: Am terminat-o și cu premiile; de aici încolo mai pot urma Belu, Eternitatea, Pacea … Ion a râs din tot Ardealul din el. Vasile Tărâțeanu, de susținerea căruia am avut o nesperată parte mi-a spus că și Daniel Corbu a suit ilustrele trepte (întrecând toate instituțiile). Și, așa fiind, ce mai e de cucerit? După Keops urmează Kefren, apoi Mikerinos – cu Sfinxul în față și deșertul până la capătul lumii …

Joacă acum pe cenușa anilor care s-au dus, bucură-te de azi și nu râvni lauri pentru ce a mai rămas. Te reazemă de Cartea urmelor – oricum „nașterea-i vinovată” și ce alta-s zilele noastre dacă nu „cântece de amăgit întunericul”?

Dincolo de „fervoarea textualistă” (M. Mincu) și „optzeceala” supralicitată (Al. Cristelecan), zilnic adu-ți aminte de Daniel cel izbăvit din groapa cu lei – averea care l-a răscumpărat a fost visul.

Constantin Hrehor,

Grănicești, 22/23.03.2013