Nu mai citisem de multă vreme - de când a tradus maniera transmodernistă pe înţelesul celor mulţi şi neiniţiaţi - o carte semnată de scriitorul ieşean Daniel Corbu. De bună seamă ştiam şi eu, ca mulţi-alţii că autorul este o doxă, un luminat traversat de toate adumbririle veacului, că trece drept un neobosit făclier al spiritului ieşean, dar nu aveam, (nici acum nu le am) toate dovezile la îndemână.
Acum, că m-a onorat cu ultima sa carte de poeme, Ferestrele oarbe (Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2016) m-aş încumeta să vorbesc mai aplicat şi, oricum, într-o mai deplină cunoştinţă de cauză despre eruditul scriitor pe care-l ţin în aprecieri ne-erodate şi-n aceleaşi vechi şi ne-alterate graţii recetive. Doar îi urmăresc prestaţiile literare de ani buni, ce zic, de decenii, de pe când edita revista Panteon – una din publicaţiile cu ţinută, cu ştaif ce s-au editat la noi după marea îmbulzeală decembristă, când s-au bulversat valorile şi s-a dat frâu liber la manelizarea culturii. Rezolubil, încăpăţânat şi drept ca un cedru de Liban, Daniel Corbu a refuzat să facă loc diletantismului şi şi-a apărat proiectul de ispitele alterării cu o dârzenie cum, poate, doar Nichifor Crainic s-o fi mai activat pe vremea când făcea dispecerat cultural la Gândirea.
Revin însă la volumul în discuţie; Daniel Corbu are propriul său buchet de principii poetice constituite într-un cod poetic catalitic şi propensiv, cu virtuţi harice, ductile şi sporitoare în optimizarea actulul de creaţie. …Se-avântă/ acolo unde misteru-i mai profund/ iar spaima de viaţă şi de moarte/ e salvată doar prin iubire. El ştie: cea mai curată fântână e lacrima.
În general, poetului îi place să plonjeze dincolo de real, dar unde se poate evada din truismele existării? Ce este dincolo de real, în prelungire, în pandant, sau în opoziţie cu realul, cu imanenţa, cu empiria? Scotocind firidă cu firidă prin imperiul posibilului ajunge la concluzia că dincolo de real nu poate exista decât împărăţia biblică peste care tronează nu un Dumnezeu mort, cum credea Nietzsche, ci unul obosit, sau chiar în concediu, lăsând transcendenţa goală Nici un răspuns, Doamne, la repetatul meu/ strigăt! Îmi fac de lucru în jurul absenţei/ lipăi în preajma unei fericiri iluzorii/ tot mai mult cred că MOARTEA/ E SINGURA INSTITUŢIE CARE MAI IMPUNE RESPECT (Transcendenţa goală).
De multe ori, în dialogurile sale cu transcendenţa, poetul nu-şi reprimă accentele abrazive şi astrigente, deşi, în subtext, se raportează la El ca la o autoritate având toate atributele prevăzute în textul biblic. CE-AI SĂ TE FACI, DOAMNE, CU ABSENŢA MEA/ când gândurile şi dorinţele-mi ca un praf cosmic/ nu îţi mai atinge geana/ când nu voi mai albi în aşteptarea cântecului/ primordial/ şi nu se vor mai deschide hubloanele visării/ când întrebările şi mireasma-mi de-omenesc/ nu voi mai fi/ când nu vor mai rătăci prin labirintul/ literei A şi nu-ţi voi mai cerşi/ forma concretă a zborului? Ce-ai să te faci, Doamne, cu absenţa mea/ când peste tot ceea ce acum sunt/ va dansa risipirea? (Fericitul diluviu).
Nu spun, Doamne fereşte, că poetul este un răzvrătit lipsit de pietate şi-n război nietzscheean cu Cerul. Dimpotrivă, Îl invocă adesea cu evlavie, ştie Drumul Damascului şi chiar rescrie, într-o variantă personală rugăciunea Tatălui nostru - fundamentală în cadrul credinţei creştine. Iartă-mi insistenţa zadarnică/ şi iartă-mi freamătul lăuntric/ înspre iluminare şi dârele de speranţă deşartă/ ce urcă la ceruri/ şi nedesprinderea de pământ/ pe care ca o pecete a nezborului mi-ai dat-o/ şi până la urmă binecuvântează Tată/ al nostru/ scrisele şi nescrisele manuale/ ale implacabilei singurătăţi (Tatăl nostru). Invocă Cina de taină şi asemeni lui Zarathustra ( cel căruia cămilele îi sunt bolnave) se erijează într-un cuminte Păzitor de capre).
Unde mai evadează poetul din realul amorf şi contrângător pentru a-şi găsi un minim de confort subiectiv? Asemeni lui Cioran cochetează cu Neantul (golul, vidul, vagul, nimicul), ceea ce îi induce o stare de melancolie, de plictis, de zădărnicie, de moarte, mai exact, de toate maladiile acestui veac, dar şi de speranţă, de izbăvire printr-o terapeutică a iubirii. Tatonează Neantul, străfundurile lui şi nu se înfricoşează de avertismentul lui Noica privind spaimele ce le poate provoca prăpăstiile lui.
Cum poetul Daniel Corbu corespunde cel mai bine tipologiei pe care care Cioran o suspecta nu de inteligenţă, ceea ce ar fi fost banal, ci de un exces de inteligenţă (le plus sage ), nu-i mai rămâne decât să suporte toate consecinţele ei indigeste. De-ar fi fost numai inteligent, s-ar fi pliat confortabil pe real şi-ar fi fost om ca toţi oamenii, aşa însă trebuie să spargă circumferinţa cercului strâmt şi să adulmece ceea ce este dincolo de marginile lui, iar dincolo de real nu mai întâlneşte, am mai spus, decât neantul, divinul, reveria, Eul, care reclamă făclia întoarsă şi, bineînţeles, toată epistemologia posibilului. Or, explorarea lor nu mai presupune cunoaşterea carteziană, ci o cunoaştere a cunoaşterii, ceea ce înseamnă altceva, înseamnă asumarea golurilor din textul lumii, adică luciditate, iar menirea lucidului este să rămână neînţeles şi nefericit. Nu este un destin de invidiat, dar poetul se pare c-a înţeles, trebuie să-şi poarte povara lucidităţii şi toate consecinţele derivate. Îi mulţumesc pentru această carte nebună şi-i promit să-i urmăresc cu interes prestaţiile viitoare
Ionel NECULA
