joi, 24 septembrie 2015

Un chip (portret in cerneala de Alex Ivanov) si-un poem



                               ŞAH ORB



O, Feodor Dostoievski, în paginile tale apune luna


                                                                      şi răsare Moartea!
Osîndit ca şi tine
probez labirintul şi deşertul barbar
                                apoi strig:
DACĂ NUMAI PENTRU ATÎT AI FĂCUT OMUL,
DOAMNE,
E PREA PUŢIN!
Apără-l, Doamne, pe prietenul meu mort de fericire pe cîmpurile sintaxei,
pe actorii aşteptînd replici şi gesturi suflate din
culisele lumii!
Ocroteşte-i, Doamne, pe fumătorii de marijuana
pe cititorii în stele
pe beţivii din gări şi din porturi modelînd norii
magelanici ai depărtării!
APĂRĂ-I PE ARTIŞTII BOEMEI, CEI ALUNECAŢI
 ÎN ALCOOLURI
ŞI NU TE BUCURA CÎND VEZI CUM LI SE CHIRCEŞTE
                                                                          STEAUA
ŞI CUM LI SE USUCĂ TRECUTELE GLORII!

Apără-i, Doamne, pe rătăciţii în inima mea!


                                                                                                     Daniel CORBU

vineri, 18 septembrie 2015

Cezar Ivănescu sau Biblia lirică numită La Baaad




Amintirile mele cu Cezar Ivănescu, vorba istoricilor noştri sentimentali, se pierd oarecum în negura vremurilor. Deşi a trecut atât de puţin timp de la trecerea Poetului la cele veşnice, voi încerca să aduc spre cititor câteva întâmplări.
În anii 1978-1983, pe când eram student la Bucureşti, la Litere, când aveam buzunarele doldora de texte ale începutului şi încercam cu toată seriozitatea să înfiinţez Uniunea Cititorilor din România, am fost atras de doi poeţi din generaţia ’60: Nichita Stănescu şi Cezar Ivănescu. Mă atrăgeau magnetic inovaţiile lingvistice şi viziunile suprarilkeene ale lui Nichita Stănescu, şi, de pe altă parte, tragismul debordant, netrucat al lui Cezar Ivănescu. Pe amândoi aveam să-i cunosc şi să încerc bucuria apropierii de două mari spirite ale literaturii române.
La Cezar Ivănescu, poetul Rod-urilor şi al unei biblii lirice, numită La Baaad, m-a dus colegul de facultate şi prietenul de tinereţe Tiberiu Daioni, care m-a îndemnat să pregătesc vreo douăzeci de texte pentru „Don Cezar”. Selectate cu grijă şi rescrise de mână (nu reușisem să-mi cumpăr pînă la acea oră o mașină mecanică de scris!), aveam să le-nmânez poetului, care m-a impresionat cu vocea, afabilitatea şi, deloc în cele din urmă, cu povestea. Pentru că Don Cezar, cum aveam să-i spun şi eu din acea zi de octombrie a anului 1980, avea un har deosebit de povestitor. Pe indiferent ce povestea, îşi punea pecetea originalităţii. Câteva poveşti scurte, cu şi fără Marin Preda, acolo, într-un birou sărăcăcios de la revista „Luceafărul”, unde era redactor seminormalier şi o întâlnire fixată peste o săptămână, timp în care îmi va citi „producţiunile”, au făcut din mine o stare. Aşteptam verdictul cu emoţie, chiar şi cu puţină teamă şi m-am prezentat la redacţie cu mult înainte de ora fixată. La un moment dat, Don Cezar înainta pe holul de la etajul al doilea al Casei Scânteii, unde era redacţia, flancat de câţiva cenaclişti. Când m-a văzut la uşa biroului, m-a învăluit cu o privire ce nu se poate descrie, în care am simţit pe loc o solidaritate de care eram aproape jenat. Privirea aceea, învăluitor – şamanică m-a urmărit multă vreme şi mi-a dat curaj. Pe însoţitori i-a alungat imediat la cafele, pentru că „are de vorbit cu un poet”. Le-a arătat chiar direcţia, cu celebru-i baston. Singuri în birou, mi-a scos poemele din sertar, m-a chestionat asupra lecturilor, eheee!, am vorbit despre Moldova noastră, despre Tg. Neamţ şi mai ales despre Iaşi, pentru că acolo, îmi spunea cu aceeaşi frumoasă lumină în ochi, iubea doi poeţi din generaţia noastră: Liviu Antonesei şi Lucian Vasiliu. Eu priveam cu coada ochiului foile de pe birou şi aşteptam verdictul. Şi verdictul a venit. Cu foile-n mâini, Don Cezar mi-a spus: „Hombre, ai talent cu carul! Eşti poet până-n măduva oaselor. Pentru mine, o revelaţie. Alege teme limpezi, rămâi în metafizic, lasă cotidianul colegilor tăi de generaţie făcuţi pe la cenacluri de luni, de marţi..., care-o vor da în bară cât de repede!” Peste vreo două luni, i-am dus un manuscris întreg, o carte, iar Don Cezar a scris ca despre una deja apărută editorial (nu specifica editura, se-nţelege) şi mi-a tot publicat din poeme.
După publicarea Baaadului, Cezar Ivănescu devenise şi un personaj fabulos al vieţii literare bucureştene de atunci, plină de compromisuri şi laşităţi. Mai ales prietenia sa cu Marin Preda, star scriitoricesc avizat, a stârnit multe invidii. Se zvonea că prin redacţie sau pe la Casa de creaţie de la Mogoşoaia, Don Cezar a bătut (cu ranga sau cu pumnii lui de fost boxeur) câteva lepre literare. Mai târziu, l-am cunoscut şi mai bine. Era un apărător al dreptăţii, al valorii şi al demnităţii scriitoriceşti ca nimeni altul. Şi mărturisesc, cu mâna pe inimă, că n-am cunoscut un om care să trăiască cu atâta pasiune atât iubirea cât şi ura, precum Cezar Ivănescu.
*
* *
Dar, cuvintele se-aştern aproape fără voia mea şi e bine să revin la promisiunea de-a prezenta doar câteva secvenţe. Mă voi opri, mai întâi, la un moment fericit în care, în faţa altarului Bisericii „Înălţarea Domnului” de la Mănăstirea Neamţ, Poetul primea Premiul Serilor de Poezie de la Vânători-Neamţ, o manifestare desfăşurată într-un ţinut doldora de poezie pe care, prin hazard şi cu neviclenită bucurie, o organizam an de an. Cu prietenii poeţi prezenţi (între ei, Lucian Vasiliu, Vasilian Doboş, Nicolae Sava, Constantin Hrehor, Gellu Dorian, Petruş Andrei) vorbeam în casa stareţului, în chilii sau pe aleile Mănăstirii Neamţ despre existenţa sau ne-existenţa O.Z.N-urilor. Lucian Vasiliu, fiu de preot interbelic, nu credea în existenţa altor lumi şi, făcându-şi ceata sa de necredincioşi, rămâneam câţiva de cealaltă parte: Cezar Ivănescu, Iolanda Vasiliu, Filomena şi cu mine. Dar, în timp ce dezbăteam aprins problema, pe una din aleile dinspre agheazmantar, o farfurie strălucitoare s-a învârtit de câteva ori deasupra clopotniţelor, a clopotelor seculare, secerându-ne privirile cu nefireasca ei strălucire. Eram aproape orbiţi. După o tăcere semnificativă, bucuria taberei noastre era nesfârşită. La cină, Don Cezar îl întreabă pe stareţul Irineu Chiorbeja dacă el crede că ar exista şi alte lumi, dacă există extratereştri. La care, spre bucuria taberei noastre de aşteptători ai argonauţilor, părintele spune: „Domnilor poeţi, eu cred că Dumnezeu, în neasemuita-i cuprindere, nu s-a limitat doar la această lume. El a făcut nesfârşite lumi! Şi de acolo, aşteptăm semne”. Astfel, după ce Poetul s-a mutat la Iaşi, O.Z.N-urile, dar şi teoria lui René Guénon despre întâlnirea lumilor, au devenit un leit-motiv al poveştilor noastre de boemă.
*
* *
Sunt atâtea alte întâmplări cu Don Cezar. În anul 2000, după ce i-a fost decernat Premiul „Mihai Eminescu” la Botoşani (cel mai râvnit premiu de către poeţii români), primarul de atunci al Iaşului, Domnul Constantin Simirad, i-a oferit postul de director al Editurii „Junimea”. M-a chemat imediat să lucrez ca redactor, pentru „întărirea echipei”. La una dintre colecţiile propuse de Don Cezar, am lucrat cu bucurie: „Dictatură şi Scriitură”. Au apărut aici poeţi români de mare prestigiu: Cristian Simionescu, Vasile Vlad, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu etc.
Pe urmă: memoria o să reţină mereu o seară în sala Teatrului Naţional din Iaşi, în care Cezar Ivănescu şi-a cântat absolut magistral poemele, acompaniat de o orchestră profesionistă. Era în formă, în lumină, cum ne place să spunem. Spectacolul se chema „Doina” şi era omagiul pe care a ţinut să-l aducă lui Eminescu, la împlinirea a 150 de ani de la naştere, un poet care l-a avut mereu pe poetul nepereche model în absolut. Nu ştiu dacă spectacolul a fost înregistrat. Dacă n-a fost, mare păcat!
*
* *
Prin minte îmi trec multe întâmplări, dialoguri, adevărate divanuri la Bojdeucă, la Pogor, la Bolta Rece sau la Junimea, cu Don Cezar ca magistru, adică maestru de ceremonii. Prietenii prezenţi sunt sigur că vor povesti. Dar, mai răvăşit, mai înăcrit de cotidian, mai sastisit de o lume pidosnică şi agresivă ca într-una din zilele unui sfârşit de martie 2008 nu l-am văzut niciodată. Tuna şi fulgera împotriva unui clan literar care i-a adus acuze pe nedrept. Tuna şi fulgera împotriva unor scriitori ieşeni care i-au crezut pe cei din clanul denigrator de la Bucureşti. Slăbise mult. Mi-a promis că, după întoarcerea din Albania (unde a avut o excelentă primire şi a fost premiat), vom vorbi aplicat despre cartea la care s-a gândit s-o publice în colecţia „Ediţii critice” la „Princeps Edit” (colecţie care-i plăcea şi admira cărţile apărute – Topîrceanu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi etc.), şi despre un CD cu titlul Rosarium. N-a fost să fie. Poate de-acum, în postumitate. Doar un telefon, ca un balsam pentru mine, de pe patul de spital, cu vorbe blânde, rostite cu tandreţe, o promisiune de dialog doar cu două zile înainte de-a trece la cele veşnice, la poporul stelelor.
Este o mâhnire că trecerea în eternitate, la 24 aprilie şi înhumarea în cimitirul „Eternitatea” din Iaşi, marţi, 29 aprilie a.c. a marelui poet de limbă română Cezar Ivănescu, de către un grup de prieteni şi rude, nu au avut ecouri naţionale. Deh, societatea postmodernă românească e ocupată cu altceva, nu cu fixarea în conştiinţa publică a unor mari valori culturale. Poetul Cezar Ivănescu ar fi meritat, ca şi Arghezi în 1961, ca şi Lucian Blaga, ca şi Nichita Stănescu în 1983, funeralii naţionale. Toate ratate din cauza invocatelor “conjuncturi”.
Nu demult l-am visat pe Don Cezar cu o cutremurătoare limpezime. Ne plimbam împreună prin nişte grădini (ale cerului?) şi vorbeam. El îmi spunea, ca într-un pomelnic numele netrebnicilor de care trebuie să mă feresc. M-am trezit transpirat. Trecusem oare Styxul?
Începând cu La Baaad, carte care dezvoltă extraordinare şi originale energii lirice, care l-a impus total în poezia română, şi până la Doina, Rosarium şi Sutrele muţeniei, Cezar Ivănescu ni se înfăţişează ca unul dintre cei mai mari poeţi tragici ai secolului european douăzeci. Ca şi Bacovia sau Blaga, şi ca orice mare poet, el nu e încadrabil în nici o generaţie (deşi, biologic, aparţine celei aşa numite ‘60), dar, cum s-au exprimat şi alţi comentatori ai poeziei sale, prin tot ceea ce a scris Cezar Ivănescu e cel mai aproape de poezia lui Mihai Eminescu. Poezia sa, întoarsă la cântul primordial, are ca blazon tragicul. Totul e amestecat cu moarte, chiar naşterea e o moarte deghizată, o zadarnică zbatere. Cui îi va fi dor de Cezar Ivănescu, să citească: „!voi ce mă priviţi la faţă/ îndrăgiţi-mi faţa mea/ mai îngăduiţi-mi faţa fiindcă mult va sângera,/ mai îngăduiţi-mi faţa/ fiindcă mult va sângera!”. Sau, în una dintre Doine: „! orice-ar spune gura/ jale mi-i urât / suflet, pentru cine/ te-ai mai coborât?// ! pizmă, nici mânie/ pentru voi nu simt/ nu mi-i rău nici bine, nu mi-i larg ori strâmt!”. Şi versurile răsar în forţă precum gheizerile, într-o muzicalitate originală, apăsat cezarivănesciană: „!Merg şi scriu / şi scriu! -/ şi că te caut nu-ţi promit,/ iar compun mintal/ de când hârtia s-a scumpit,/ scriu pe creier/ cu negreala de pe suflet/ negru negru negru negru -/ şi negreala asta negreşit/ apele-or s-o spele -/ când îmi va ploua direct pe creier -/ asta după ce-mi voi fi vândut calota/ fiindcă osu-i bun pentru hârtie -/ asta după ce mă vor fi otrăvit:/ zilnic iau şi beau otravă,/ zilnic beau otrava lor,/ mă omoară, ştiu, dar cu zăbavă,/ doamnelor şi domnilor!” (Doina - Oralităţi). Scrisul cu sfâşiere, cu sânge, cu carnea păcatului, oferă poemului aparenţa de veche melopee. Pentru Cezar Ivănescu, naşterea este o condamnare la moarte, ca în tulburătorul poem Copilăria lui Ario Paradis, care încheie cartea La Baaad: „! spune-mi, pe ce ai mai sfânt,/ ai văzut vreodată în copilărie,/ sexul mamei tale care te-a născut?/ spune-mi, ai văzut decât el o altă/ mai pură făgăduinţă a morţii?”.
Nu s-ar putea încheia însă acest scurt portret evocator al nostru, fără a spune că La Baaad, cartea apărută în 1979, impresionantă şi prin dimensiune (500 pagini, format academic) este un reper în poezia noastră postbelică, la fel ca Moartea căprioarei de Labiş sau Necuvintele lui Nichita Stănescu. Temele sunt cele mari, ştiute de câteva mii de ani: naşterea, iubirea, înălţarea la ideal, păcatul, moartea. Aşa cum se poate observa în poemele devenite populare (Amintirea paradisului, Doina, M-a prins dorul de Moldova, Arlechinul, Efebul de la Marathon, Tatăl meu Rusia etc.), dar şi din amplele poeme dramatice (La Baaad, Bocet şi Numitul G.B. – dramă în trei tablouri şi un epilog), pentru Cezar Ivănescu poemul e o sumă de mantre, care lucrează în cel ce le acceptă ca forţe ale katharsisului, până la înălţarea în absolut sau până la distrugere. Unul din marii critici români de poezie, Gheorghe Grigurcu, scria, pe bună dreptate, despre poezia lui Cezar Ivănescu, că e „abruptă ca o stâncă spre care nu există poteci”. Nimic mai revelator!
Dacă intuiţia nu mă înşeală (şi poezia va reveni curând la forma presocratică, de cântec primordial), îl putem considera pe Cezar Ivănescu un mare poet al viitorului.


Daniel CORBU

joi, 17 septembrie 2015

Două poeme







Într-o Europă bătrînă și tristă


Prin urmare

știam că nu sunt decît o mică înflorire a
Nimicului  o efemeră protuberanță
                                              a golului
un fel de zi mai lungă decît veacul
dintr-un eon agitat ca o încălecare
de timpi.
M-am născut tîrziu într-o Europă bătrînă și tristă
fardată ca o actriță la ultimul ei bal.
M-am născut tîrziu
hărăzit a citi cuvînt cu cuvînt cartea întîmplărilor
în aerul sacerdotal al dimineților mele.
Era tîrziu.
Cu o piatră ca privirea tăioasă a morții
Cain îl omorîse deja pe Abel
Corabia lui Noe își aflase sfîrșitul
pe muntele Ararat
cu mare zgomot Sodoma și Gomora
                                       se prăbușiseră
și implozia florii păcatelor încă mai persista
pe coridoarele lumii.
Iisus scrisese pe nisip misteriosul nedescifratul cuvînt
și-l împărțise în patru zări prin cele
                                                 o mie de vînturi.
Don Quijote învinsese morile de vînt
ale Europei
iar Hamlet își dădea obștescul sfîrșit
anunțînd doritorii de breeking news
că mereu e ceva putred în Danemarca.
Imnele vedice - dulci jelanii ale ființei încurajatoare
de iluzii - erau cărate cu rikșa
la curțile traducătorilor din München și Manchester.
Cu o fără de armă biruință
Beethoven scrisese Simfonia a noua - Oda Bucuriei.
În sfîrșit, Robinson Crusoe părăsise
           sălbatica insulă
grecii probau oboseala zeilor
Raskolnikov abia-și ascunsese toporul pătat de 
                                   sîngele crimei
undeva în Kilimanjaro
pușca lui Hemingwai își cheltuise ultimul glonț
iar după un veac de singurătate
prietenul Marquez își rostea declarația de adio.
M-am născut într-o Europă bătrînă și tristă.
                Era tîrziu.
În zadar căutam să dau zadarului un sens.
Visele îmi erau un Eden împodobit cu mirare.
În fiecare zi încrustam ceva pe dantela unei furtuni.






IN A SAD, OLD EUROPE


Therefore,
I knew that I was only a small efflorescence
Of nothingness, an
like a day longer than a ce ephemeral protuberance
of the voidntury
from a restless eon of overlapping
stokes of time.
I was born late in a sad, old Europe
painted like an actress for her last ball.
I was born late
fated to read the book of events word for word
In the sacerdotal air of my mornings.
It was late.
With a stone sharp as death’s look
Cain killed Abel
Noah’s ark found its end
on mount Ararat.
With a big noise Sodom and Gomorrah
crumbled
and the implosion of the sin’s flower lasted
in the corridors of the world.
Jesus wrote the cryptic word left unsolved
and shared it with the four winds through
a thousand hurricanes
Don Quixote overcame the windmills
of Europe
and Hamlet died
announcing those fond of breaking news
that something is always rotten in the state of Denmark.
The Vedas─sweet laments of the being who encouraged
illusions─were carried on a rickshaw
to the courts of the translators from Munich and Manchester.
with a victory devoid of arms.
Beethoven wrote The Ninth Symphony─Ode to Joy.
Finally, Robinson Crusoe left
the wild island.
The Greeks experienced gods’ fatigue
Raskolnikov had just hidden the hatchet
Stained with the blood of the crime.
Somewhere in Kilimanjaro
Hemingway’s rifle fired its last bullet
And after one hundred years of solitude
friend Marquez uttered his farewell declaration.
I was born in a sad, old Europe.
It was late.
In vain I keep on giving meaning to the vain.
My dreams have become a garden of Eden adorned with wonder.
Every day I weave something new into the lace of a tempest.

Translated by Olimpia Iacob & William Wolak



Pentru a vă povesti invizibilul


                                           Lui Umberto Eco



Altcineva doarme pînă tîrziu în patul regal

ornat cu prețioase pietre
și terminale cu cap de dragon!
După cum îți spuneam la acel Gaudeamus
de octombrie într-un București cenușiu
frate Umberto Eco, prinț legitim al
Il nome della rosa și lector in fabula
eu am apărut pentru a vă povesti invizibilul.
Sunt compus din strigăte de pe diguri
din agonii și regrete limite căderi
                                           și litere fierbinți
ca toți cei din Ordinul metaforei.
Pentru fratele născut orb
construiesc pești din cuvinte    zmei    elefanți 
                                    și antilope în alergare
și-i ascund zi de zi
Neantul primit blazon pe numele meu.
Și pentru el sunt zeul primar
născut pentru a povesti
                                     invizibilul.
El știe că poetul se-avîntă
acolo unde misteru-i mai profund
iar spaima de viață și de moarte
e salvată doar prin iubire.
El știe: cea mai curată fîntînă e lacrima.

                                                          Daniel CORBU