Acum vreo douăzeci de ani, într-una
din vitrinele unui magazin din Paris se putea vedea zilnic un
scriitor de romane poliţiste de mîna a doua, Georges Siménon. El
îşi propusese ca în două săptămîni, între foi albe, pixuri,
maşină de scris şi ceşti de cafea, în spaţiul strîmt al
vitrinei, să scrie un nou roman de succes. Romanul, cu al cărui
titlu nu mi-am încărcat memoria, a apărut rapid, s-a vîndut în
cîteva sute de exemplare, devenind best-seller. Amatorii de
exhibiţionism, ca să rămîn eufemistic şi să nu le spun
gură-casă, copleşitor de mulţi, ca peste tot, se holbau în
vitrina cu pricina ca la menajerie, ziarele comentau gestul ca
afacere financiară. Cum a şi fost. Romanul a apărut rapid, într-un
tiraj ameţitor, şi a fost cumpărat la fel de rapid. La fel de
rapid poate ca a fost uitat. Dar nu lucrul ăsta-i important în
expozeul meu, ci acceptarea de către scriitor a violării
intimităţii, de dragul micii glorii pasagere şi a banilor.
Artistul care nu-şi iubeşte turnul de fildeş (secretul creaţiei),
nu iubeşte nici creaţia.
Poetul este, în fond, un cuceritor de
absolut, exerciţiile sale fiind repetate exorcizări ale fiinţei.
Viaţa lui e condamnată la a fi o succesiune de naşteri şi morţi
repetate zilnic, ca un rit iniţiatic. Dar el se măsoară şi prin
forţa cu care suportă lumea, pentru că există o realitate a lumii
în care e aruncată fiinţa, şi o realitate poetică, magică,
ideală, autarhică, realitatea în care omul „poate locui poetic”,
cum spune Heidegger1.
Într-unul din eseurile sale,
profesorul estetician englez A.C. Bradley face afirmaţia, preluată
după aceea de mulţi comentatori şi fondatori de principii
fumegoase din Europa, că „poezia este limbajul unei stări de
criză”2, afirmaţie care se poate găsi şi la Mallarmé3.
Adevărul e că oricît am încerca să detectăm provocările,
cauzele, să demonstrăm mecanismele facerii, pornind chiar de la
sinapsele creierale, de la reacţiile chimice, de la deformările
primordiale, Poezia rămîne un fenomen mi-sterios care, oricît ar
fi de cercetat, lasă pe oricine la stadiul de bănuială. De aceea,
toate definiţiile poeziei sînt metaforice, aparţin celor care
scriu şi pot fi urmate de zisa lui Garcia Lorca: „Nici eu, nici
tu, nici el, nimeni nu ştie ce este poezia”. Poetul doar poate
constata ca poezia vine şi pleacă, lăsîndu-1 devastat şi cu
mîinile goale. încercînd s-o reţii, eşti în situaţia celui
care vrea să păstreze în pumn mireasma florilor.
Întîlnirile cu poezia, scurte,
percutante, fulgerînde, înseamnă ieşire din timp, depăşire de
tine, real-ideal, înseamnă sfîşiere şi auto-distrugere. În
acest sens, nu rostea rău un poet din secolul trecut: „Poezia
sfîşie spornic”4. De aceea noi punem versul lui Hölderling
„Rareori în chip poetic locuieşte omul” în relaţia cu
fulgerantele întîlniri cu poezia şi nu acceptăm analiza
existenţialistă prin Daseinul heideg-gerian.
Dar teoriile rămîn în afară.
Importante sînt stările, momentele în care poetul e devastat şi
se află în „travaliu” şi, mai important, produsul acestui act
magic. „Nimeni nu poate crea ca Dumnezeu”, spunea Borges. Însă
tot e ca poetul să rămînă la „uneltele” sale sacre, să
rămîna e însuşi. Englezul Lascelles Abercrornbie vorbea cîndva
despre „acea figură autentică şi personală ce conţine unul
dintre puţinele lucruri de seamă ale poetului timpului nostru: EL
ÎNSUŞI”5.
Că importante şi valabile rămîn
pentru poet doar coborîrile în sine, doar evadările, o spune şi
Rîmbaud : „J’ai eu raison dans tous mais dédains : puisque je
m’évade”6.
Intimitatea poetului vine mai întîi
din relaţia sa cu trupul, pe care, pînă la urmă, şi-l jertfeşte
cu bună ştiinţă.
Pentru că primele divorţuri ale
poetului, artistului în general, sînt între el, ca entitate
spirituală, şi trupul care-i uşor de pedepsit.
Relaţia noastră cu trupul nostru se
petrece ca-n politică, unde funcţionează acest principiu:
cîştigarea încrederii celuilalt cu scopul de a-l distruge. Trupul
e cea mai apropiată opoziţie a noastră, este limita noastră cea
mai serioasă. Constantin Noica vorbea de trup ca de „fratele porc”
- un alt mod de umilinţă! Există un discurs al trupului, un limbaj
la care majoritatea oamenilor rămîn indiferenţi, dar care nu
trebuie să rămînă necunoscut poetului, pentru că ritmul unui
text, o parte din vigoarea poemului e dată de respiraţie, de
temperament, de educaţia trupului. Ura noastră împotriva trupului
nu încetează nici în clipa morţii.
Cum spuneam, o operă scrisă în
singu-rătate, rod al intimităţii devine, la aruncarea în lume, o
cetate împotriva singurătăţii. Oferind lumii productele sale,
artistul devine o intimitate violată, o intimitate publică. Este
jertfa sa, şi aici avea dreptate Erick Kassner, cînd spunea că
„drumul de la simţire la măreţie trece prin jertfă”. De aici
începe degradarea. (Sau înălţarea?!) dar e sigur că începe
spectacolul social, exhibiţionismul, speculaţiile ucigătoare de
profunzime. Poetul şi-ar dori, ca şi Goethe, un cititor care să
uite de sine, de lumea întreagă şi să „trăiască numai prin
cartea mea”.
Dacă postmodernismul de azi, peltos şi
atoatestăpînitor, a adăugat la toate „calităţile” poetului
timpurilor noastre cinismul şi băşcălia, iar el declară senin că
se poate scrie eseistic şi fără inspiraţie (considerîndu-şi
aceste declaraţii o viziune de o profundă luciditate intelectuală),
legile degradării sale pot intra în acţiune.
Aceste gînduri, nu pentru a turna gaz
pe focul mocnit al prejudecăţilor despre postmodernism, ci pentru a
clarifica relaţia dintre poezie şi metadiscursurile sale.
Ceea ce numim azi Poemul-eseu sau
poemul eseistic este realizat prin schimbarea raportului de forţe
dintre teorie şi substanţă poetică, în sensul ca teoria ca
discurs secundar devine discurs originar. Şi nu greşea Monica
Spiridon cînd afirma faptul că, dorind să devină însuşi
„modelul Marii Naraţiuni postmoderne”, s-ar putea să devină o
practică discursivă oarecare şi că „Lumea ca Text a absorbit
total Textul ca Lume”7.
„Tout est parole!”, obişnuia să
spună, mereu şi mereu, Francisc Ponge. Dar ideea lumii ca text şi
a textului ca lume a produs, în poezia lumii, avalanşe de grafomani
bulversanţi şi o nemaiîntîlnită confuzie de valori. Dar nu
despre hahalerele literare gloriolarde vreau să vorbim, despre
speculanţii şi arendaşii literari, ci despre marile insule care
sînt poeţii adevăraţi, cei care respectă sacralitatea
inspiraţiei şi a căror discreţie într-o lume angoasată, cînd
nicicînd conştiinţa n-a fost mai tragică, preocupaţi în
continuare de misterul fiinţei, ne face să-i considerăm, prin
condiţia lor, clasici în sensul crud, original al vorbei. Mulţi
dintre ei urmează zisa lui Baudelaire, cinică la vremea ei, după
care „este o anumită glorie în a nu fi înţeles”. La aceasta,
am adăuga o aserţiune a lui Montale, care sună astfel: „Nimeni
nu ar scrie versuri, dacă problema poeziei ar fi să te faci
înţeles”. Ne oprim cu gîndul acesteia din urmă şi încercăm
să dăm două intenţii: 1. poetul crede prea mult în blestemul
sau, iar problema receptării şi înţelegerii îi rămîne în
planul secund; 2. vorbind în poezie despre un lucru (orice lucru se
pretează la variaţiuni infinite), peotul nu clarifică nimic. O
metaforă adaugă ceva frumuseţii, dar nu înţelegerii. De altfel,
„poezia începe cînd un nebun spune despre mare; Parcă-i
untdelemn!”8.
Oricum, poetului autentic îi rămîne
propria intimitate, care e şi intimitatea poeziei, singura minciună
care spune adevărul.
Daniel CORBU
Note
1. Martin HEIDEGGER, Originea operei
de artă, Ed. Univers, 1982, în Hölderlin şi esenţa
poeziei, pag. 192-231.
2. A.C. Bradley, în Oxford Lectures
on Poetry, VI, 1909.
3. Stéphane Mallarmé, Oeuvres
complets, Paris, 1936, p, 766
4. Mihai Ursachi, Poezia, în vol. Inel
cu enigmă, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981:
„Poezia nu-i o brăţară de aur
Poezia nu-i frunzuliţă de laur
Poezia cu solzi de balaur
Poezia nu-i o caleaşcă
Poezia nu este pleaşcă
Poezia cînd vrea să te pască
Poezia nu-i un ceasornic
Poezia nu-i ornitorinc
Pozia ce sfişie spornic”.
5. Lascells ABERCROMBRIE, apud Jorje
Luis Borges, Valéry ca simbol, în Alte investigări,
1952.
6. Arthur RIMBAUD, L’Impossible,
în Une saison en Enfer.
7. Monica SPIRIDON, Postmodernismul:
o bătălie cu povestiri (în „Observatorul cultural” nr.
129, 19 august 2002): „O apropiere a ştiinţelor exacte de
umanităţi dă naştere aşa numitelor epistemologii slabe. Acest
tip de feed back din partea ştiinţelor stimulează ambiţiile
literaturii de a deveni, iniţial, o Marea Teorie şi, ulterior, de a
se erija în însuşi modelul Marii Naraţiuni post-moderne.
În sfîrşit, totul se repercutează
asupra struc-turilor instituţionale, fiind convertit în curricula
şi în activităţi academice. În acest fel se desăvîrşeşte un
proces anexionist care, practic, nu duce la mărirea literaturii ci,
dimpotrivă, o înghite, reducînd-o la statutul de - citez - „simplă
literatură” sau „practică discursivă oarecare”, una printre
altele, ca să ne aliniem cu logica şi cu limbajul studiilor
comparatiste de ultimă oră, ilustrate de faimosul Raport
Bernheimer. Ne aflăm doar la un pas de instrumentalizarea totală a
literaturii. Din chiar momentul în care, spre deliciul
teoreticienilor săi, literatura s-a lăsat absorbită de turbionul
similitudinilor şi al omologiilor aparent flatante, traiectoria sa
totalizantă promitea deja să conducă direct spre un proiect
pragmatic şi politic. Lumea ca Text a absorbit total Textul ca
Lume.”
8. Cesare PAVESE, Meseria de a trăi,
Ed. Univers, 1980
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu