LA ZECE ANI BINECUVÂNTAŢI DE DOMNUL

Într-o pagină de Jurnal, Liviu Rebreanu ne spune că, parafrazez, cincizeci de ani îţi sunt daţi de la Dumnezeu. Fiecare an care urmează este o binecuvântare. Iată că Daniel Corbu îşi adaugă zece binecuvântări, acum, pe 7 aprilie al anului de graţie 2013, şi, cu bucurie îi urăm să-i dea Domnul multe alte binecuvântări, spre binele literaturii române.

Descins din tărâmurile nemţene, care i-au marcat profund structura antropologică a imaginarului, cum ar zice Gilbert Durand, Daniel Corbu este un optzecist atipic în ansamblul postmodernismului românesc, diferit, în orice caz, de confraţii sudici întrupaţi, arhetipal, de un Mircea Cărtărescu sau de un Florin Iaru, căci în imaginarul său a lucrat zona moldavă a spaţiului mioritic. Altminteri, această pecete inconfundabilă a scriitorilor moldoveni este observabilă la cei mai mulţi colegi de generaţie ai lui Daniel Corbu, de la Adrian Alui Gheorghe şi Ion Tudor Iovian la Cassian Maria Spiridon şi Lucian Vasiliu. Şi să nu uităm că postmoderniştii moldoveni l-au avut în coasta formării lor pe „şaptezecistul” Cezar Ivănescu, ostil categorial textualismului parodic şi plagiatului numit eufemistic intertextualitate, fenomen pe care autorul Baaadului îl „demasca” chiar de la debutul lui Mircea Cărtărescu. La debutul din 1984 cu Intrarea în scenă, Daniel Corbu îi avea ca maeştri, între alţii, pe Ezra Pound şi pe Cezar Ivănescu, unul dintre primele poeme fiindu-i dedicat acestuia din urmă (Pentru atâta moarte), pe atunci, ca precaută distanţare, poetul recunoscând: încă NU SUNT PREGĂTIT PENTRU ATÎTA MOARTE!

Colegul său mai în vârstă era însă pregătit sub zodia eminesciană a Odei (în metru antic). Daniel Corbu a mers pe altă cale, interferându-şi paşii cu ai generaţiei sale, ţinând chiar să-şi exprime solidaritatea la nivel conceptual, scriind mai multe variante ale unei cărţi despre postmodernism (Postmodernismul pe înţelesul tuturor, 2004, Rostirea postmodernă. Generaţia poetică ’80 în literatura română, 2007, teză de doctorat, Postmodernism şi postmodernitate în România de azi, 2008), începutul fiind chiar teza de licenţă sub titlul Generaţia poetică ’80 în literatura română (1983), adică o premieră absolută pe când optzeciştii abia debutau.

Există însă o insolită curiozitate în acest demers teoretizant al lui Daniel Corbu, demers întrecut poate doar de al lui Ion Bogdan Lefter, care este, în esenţă, chiar un postmodernist. Iar cel care mă determină să fac o asemenea nuanţare este însuşi Daniel Corbu, care a ţinut să precizeze, în 2002, într-un interviu acordat lui Liviu Apetroaie şi apărut în revista Hyperion de la Botoşani: „Aparţin postmodernismului atâta timp cît el nu înseamnă lipsă de profunzime.” Numai că postmodernismul se mândreşte tocmai cu eliminarea din poetică a dimensiunii profundului. Au afirmat-o, la noi, între alţii, atât Horia-Roman Patapievici, cât şi Mircea Cărtărescu. Primul o făcea într-o demonstraţie asupra „inactualităţii” lui Eminescu, tocmai din pricina predominanţei categoriei profundului la poetul nostru, sechelă „germană” într-o vreme când lumea postmodernă se orientează spre lumea anglo-americană a divertismentului.

Conchid, aşadar, că teoreticianul postmodernismului, Daniel Corbu, este, în realitatea gândirii şi liricii sale, un „trădător” luminat al postmodernismului, care „trădare” i-a permis să dialogheze cu toate generaţiile literare. Postmodernismul său se dovedeşte, mai degrabă, un modernism fundamental, sau cum zice el însuşi, o „neoavangardă”, precum s-a vrut mişcarea de la revista Feed-Back. Sau, cum zic eu, un autentic, transmodern. Numai aşa ne explicăm de ce o dimensiune esenţială a poeziei lui Daniel Corbu rămâne sacrul, dincolo de revolta amar-mistuitoare, atent surdinizată stilistic, din plasma verbului său. Numai aşa îmi explic de ce el n-a urmat moda „demitizărilor” şi demolărilor valorilor naţionale, dimpotrivă, patronează, alături de Filomena Corbu, festivaluri de poezie precum cele închinate lui Grigore Vieru şi Cezar Ivăneascu, ca să nu mai vorbim că o bună parte din viaţă şi-a petrecut-o în preajma lui Ion Creangă, la Bojdeuca din Ţicău.

Acesta este, în câteva fraze, Daniel Corbu, la cei şaizeci de ani ai săi. Cine ar fi crezut că şi postmoderniştii vor ajunge la asemenea vârstă, când ei s-au mândrit cu tinereţea, ca nici o altă generaţie de după Al Doilea Război Mondial!?

La muţi ani, Daniel Corbu!

Theodor CODREANU