„A SCRIE POEZIE FĂRĂ INSPIRAŢIE E O LIPSĂ DE BUN SIMŢ”

Adrian Alui GHEORGHE în dialog cu Daniel CORBU

Adrian Alui GHEORGHE: Într-o poveste asiatică viaţa e imaginată ca o intersecţie la care stă Dumnezeu. Oamenii vin din toate părţile şi Dumnezeu le indică drumul pe care să o ia de la capăt... De unde vii şi unde te duci, Daniel Corbu? Te rog să încerci să comprimi viaţa ta de până acum într-o scurtă poveste...!

Daniel CORBU: Mai întâi, mulţumesc pentru onoarea de-a mă invita la un dialog pentru publicare în prestigioasa revistă ce poartă numele celui mai original filosof român: CONTA. În al doilea rând, trebuie să spunem că poveşti de acest gen sunt multe. Ele vin şi se duc. Rămân neliniştitoarele, disperatele întrebări, care măresc misterul acestei lumi. În ce mă priveşte, precum vechii greci, cred în destinul implacabil, chiar dacă e sub forma unui blestem, blestem în sensul crud, original al vorbei, probator prin Narcis, Sisif, Tezeu şi atâţia alţii. Am spus mereu că eu nu cred în poezie ca într-o profesiune ci ca într-un blestem. Un blestem care ţi-e dat să-l porţi până la moarte. Mai creştineşte spus, ţi se dă dar din har.

LA NAŞTERE, UNUI ARTIST ADEVĂRAT

I SE DĂ CODUL

Ceea ce tu-mi ceri, dragă Adrian, să comprim viaţa de până acum într-o frază de poveste, e greu. Ar trebui mai întâi să descriu un fulger, pe urmă devenirea lui, adică, tot cu un cuvânt grecesc, un kosmos, adică un mic univers atins de ordine, armonie, podoabă şi frumuseţe.

Eu cred în destin. Cioran, cu care de-a lungul vieţii mi-am găsit atâtea similitudini, spunea pe când locuia la Paris: „l’obligation d’avoir un destin”. Adaugă la asta credinţa mea că unui artist adevărat i se dă la naştere CODUL.

Frontal, fără înflorate introduceri: poetul, ca orice artist, trăieşte în două lumi; una e cea obişnuită, în care ne scăldăm zilnic, cea făcută de Dumnezeu; şi o alta, creată de el însuşi prin arta de descifrare a misterelor, o lume ideală stăpânită de frumos şi bine. Problema e a evadărilor din lumea obişnuită (unde poate fi şi activ, poate fi şi „privitor ca la teatru”), în lumea sa.

Pe de altă parte, lumea reală e singura care receptează produsul singurătăţii şi evadărilor sale şi nu poate rămâne totul doar un exorcism. Nu pot să cred, n-am putut să sufăr vreodată zisa lui Nietzsche conform căreia Dumnezeu e mort. Poate că e puţin obosit sau mai neatent, spunem noi, vorbind mai în dodii. Fără dar şi poate, există un spiritus rector al Universului. Lumea, lumile nu puteau să apară fără el şi nu numai în secolul XXI, ci mereu va exista pe de o parte omenescul (cu perfecţiunile şi imperfecţiunile sale), profanul, iar pe de altă parte divinul, Marele Spirit, Marele Anonim, cum îi spune Lucian Blaga. El ne-a dat misterul. Noi îl descifrăm sau îl mărim. Sau, şi mai clar, îl mărim prin descifrare. Poet şi poezie sunt cuvinte care cad direct din geneză: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Verbul „poieo”, prin urmare „epoiesen” înseamnă mai mult decât a face: înseamnă a crede, a împlini. Poezia, chiar de la începuturi, dinainte de Orfeu şi Sapho, e o continuă iniţiere în mistere, care înseamnă, de fapt, iniţiere în coduri mai vechi sau mai noi, o pregătire pentru moarte, o melete thanatou. Iar poetul, o spun cu marele risc de a fi contrazis de cei care cred mai mult în ingineria textuală decât în inspiraţie, un receptacul a ceva mai presus de sine şi de lume.

A.Alui G.: Cât e realitate şi cât e ficţiune în amintirile despre sine ale unui om? Ce ţi-a adus ţie poezia în viaţa asta? Ce i-ai dat tu poeziei? Ce ai pierdut din cauza literaturii? Dacă n-ai fi Daniel Corbu, ce alt scriitor ţi-ar fi plăcut (plăcea) să fii?

D.C.: Deşi toţi avem obsesia oglinzilor şi boala contemplaţiei, într-o oglindă nu te poţi vedea niciodată în întregime. Doar secvenţial.

În ce mă priveşte, pot vedea (şi şti!) că m-am născut la Târgu Neamţ şi am copilărit la Vânătorii de Neamţ, la apa Ozanei, pentru că de la prispa casei noastre până la Ozana erau 80 de metri, că pietrele de pe prundul Ozanei m-au civilizat, că aici, pe când nu împlinisem nici şase ani am început a gânguri poezii, în sfârşit, că în umbra Cetăţii Neamţului şi la Ozana cea deja legendară prin condeiul lui Creangă, am început să întemeiez o Singurătate. De aceea, când sunt întrebat de locurile natale, de valea Ozanei cea ocrotită de spiritul Cetăţii Neamţului,

OZANA, IORDANUL LITERATURII NOASTRE

sunt tentat să spun cuvintele lui Columb când a văzut America şi a călcat pe pământul cubanezilor: „Tierra mas hermosa que ojos humanos nunca vieron” (Cel mai frumos pământ pe care l-au văzut vreodată ochii omeneşti). Pe deasupra, eu consider Ozana Iordanul literaturii noastre.

Ce mi-a adus poezia? M-a pus în relaţie directă cu misterul, cu semnele lui, cu Dumnezeu. Literele (cu ghilimele!) unui alfabet secret există. Adică semnele. Studiind şamanismul asiatic din toate timpurile, e uşor să-ţi dai seama că poetul se subscrie aceluiaşi ceremonial. El are nevoie de pregătire pentru cufundarea în sine, raţional şi emoţional, pentru a se întoarce de-acolo cu câtimea aceea de frumos şi nemoarte şi a o dărui celorlalţi. Astfel, poezia e duhul aflat dincolo de veghea noastră. Pentru poet ea vine prin ochiul vălurit, care vede altceva, care devine un erou al iluziei. De aceea am spus mereu că poetul e cel care vrea să ia perla fără să omoare scoica. Cât despre teme (absenţă, naştere, moarte, dragoste) şi recuzita lor, ele vin de la sine, firesc, în cadrul acestui spectacol vocalizat care este Poezia, cum ar spune De Sanctis.

Mă întrebi ce alt scriitor mi-ar fi plăcut să fiu dacă n-aş fi fost Daniel Corbu. Să răspund: Dante, cel mai spectaculos poet vizionar al lumii în ultima mie de ani sau Eminescu, modelul în absolut al oricărui poet român adevărat. Câţi nu şi-ar fi dorit destinul poetului Mihai Eminescu, dar câţi şi-ar fi asumat să îndure viaţa sa? Şi de ce să nu-l adaug pe Bacovia, marele simbolist european cu sediul Bacău? Când îl auzi pe Bacovia spunând „de-atâtea nopţi aud plouând/ aud materia plângând”, poţi să fii înţesat de geniu şi te cutremuri.

A.Alui G.: Eşti un poet cu fior religios explicit... Ai avut vreodată viziuni? Crezi în inspiraţie? Unde e ascuns Dumnezeu în poeziile tale?

D.C.: Sunt un poet incomod pentru Dumnezeu. Pun prea multe şi prea piezişe întrebări, dinamizându-i blândul romantism. Evanghelia după Corbu, carte considerată de unii uşor eretică, stă mărturie. Prin ea Dumnezeu îmi ştie toate întrebările şi neliniştile.

Acum despre viziuni. Poemul în sine e o viziune, dacă ştii să păstrezi totul în metafizic, şi să nu-l murdăreşti prea mult de real. Mă număr între puţinii, seraficii debili ai Europei care mai cred în inspiraţie. Sunt vetust? Credinţa mea de neclintit este că a scrie fără inspiraţie e o lipsă de bun simţ.

Pe de altă parte, spunem că de cele mai multe ori poezia ne scrie şi nu noi scriem poezie. Ca locuitor al acestei emoţii şi ca unul dintre locuitorii ţinutului care mai crede în inspiraţie, vă pot spune că poezia vine şi pleacă. Te lasă de multe ori deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil. E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar nu cunosc întâlniri mai înalte, mai disperate, mai brutale şi mai serafice decât cele cu poezia.

SIMŢI POEZIA CA PE APROPIEREA UNEI FEMEI CU HALOU

Prin urmare, înainte de a te lăsa devastat, curtezi duhul poeziei (prin lecturi, visare liberă – eu aproape întotdeauna prin muzică), iar apropierea ei o simţi ca pe apropierea unei femei cu halou.

Cât despre duhul divin, el este peste tot, deci şi în poemele cu adevărat vizionare, ce merită să fie adăugate lumilor noastre.

A.Alui G.:Care au fost modelele tale culturale? Cum ai ajuns la ele? Cât de ruşine ţi-a fost când cei din jur au descoperit că scrii poezii? Ai avut în viaţă (şi în literatură) şi nişte... antimodele? Te-au influenţat în vreun fel? Zi-mi câteva mijloace prin care se ratează scriitorul român. „Vocaţia începuturilor”, cu care se laudă cultura noastră, ne face să ne şampanizăm în faţa debuturilor şi să uităm pe drum ce au promis să facă în literatură... Ratarea face parte din destin sau e o forţare a destinului?

D.C.: Am spus-o şi în alte interviuri: de nu erau grecii, nu ştiu cât din mine ar fi existat. Adică toate mitologia din Hesiod şi Homer, pe urmă filosofii (Pe Platon îl citeam nebuneşte în traducerea lui Noica şi Kleinenger, Pe Socrate îl veneram), pe Pitagora îl luasem model de viaţă. Citeam la şaisprezece ani o carte apărută în 1882 despre vieţile filosofilor greci, pe care cred că a citit-o şi Eminescu. Pe urmă: înainte de-a citi poeţii, am citit autorii dramaturgi greci: Sofocle, Euripide şi Eschil. După aceea: Sapho, un fenomen liric (ce păcat că din opera ei nu s-a păstrat decât 15%!) şi, desigur, Pindar. Au urmat Catullus, Dante, Shakespeare, Goethe, Rilke, Elytis, Gibran, Ginsberg şi alte câteva mari spirite care menţin înălţimea metafizică a lumii. Ca să nu mai numesc prozatorii, de la Cervantes la Tolstoi, de la Balzac la Dostoievski, de la Thomas Mann la Kurt Vonegut şi John Updike.

Mă-ntrebi despre ratarea scriitorului. Fănuş Neagu avea un personaj, Mohreanu, care avea priviri

„SCRIITORUL ADEVĂRAT SCRIE ŞI ÎN ŞTREANG”

de înecat şi chiar s-a înecat în Dunăre. Dacă cineva are priviri de ratat, se ratează. Eu nu cred în ratările pe motive sociale. Să ne-amintim ce spunea cândva G. Călinescu: „scriitorul adevărat scrie şi în ştreang”.

A.Alui G.: De ce te-ai apucat să scrii proză? Ce resort intim împinge un poet să se apuce de scris proză? Neîncrederea în propria poezie? Neîncrederea în forţa poeziei?

D.C.: N-am probat niciodată neîncrederea în forţa poeziei. Ar fi ca şi cum ţi-ai dărâma propriul templu al rugăciunii şi credinţei. Scriu proză, un anumit fel de proză (prima carte, Omul suspendat, avea ca subtitlu Douăzeci şi una de fantasmagorii în ritm de blue-jazz) din dorinţa de a extinde unele motive, idei, concepte prin mijloacele prozei. În cazul meu, proză parabolică. Sunt însă mulţi poeţi care au devenit mai importanţi ca prozatori: Victor Hugo, Joyce, Boris Pasternak (basarabean la origini, prin bunicu Păstîrnac), iar la noi Vasile Voiculescu, Cărtărescu, Danilov. Nu-i vorba de o trădare, ci de o deviere benefică a vocaţiei.

În câmpul literar se pot întâmpla mici devieri sau, mai bine spus, îmbogăţiri prin alte mijloace de expresie. De exemplu, eu n-am crezut vreodată în vocaţia mea de critic literar, dar am scris eseuri şi portrete literare. Portretele literare sunt până la urmă critică, dar una impresionistă. Însă cum obiectivitatea e o sumă de subiectivităţi, portretele sunt, le consider, obiective, iar eseurile sunt idei, gânduri despre literatură, artă, artist, un fel de confesiuni încărcate de obsesii ca un pom de Crăciun.

Într-o altă ordine a ideilor, cititorii cărţilor mele sunt puţini (400-500), ca şi tirajul lor. La asta se adaugă grăbiţii sau mai puţin grăbiţii cititori ai site-urilor de socializare. Am văzut că extrag din versurile mele sau postează poeme întregi pe aceste site-uri. Şi că primesc multe entuziaste semnale. De poezie lumea are o nevoie viscerală. De aceea propun să nu dezarmăm, dar nici alţii să nu se bucure aşa, ca bătrâneţea la primul rid.

A.Alui G.: Cică peste vreo sută de ani se va trăi într-o Europă globalizată, s-ar putea ca întreg continentul să se numească Statele Unite ale Europei (SUE). Limba de circulaţie va fi, să zicem, engleza. Ce crezi că se va întâmpla cu actual-tânăra literatură română? Va mai rezista în concertul literaturilor (minore) care vor da buzna să se alinieze? Crezi că o va mai apăra cineva (în munţi!) cu pixul în mână? Ce se va întâmpla cu poezia lui Daniel Corbu care e iremediabil legată de limba română?

D.C.: Mi-e dat să cred în instinctul de apărare şi să spun că limba română nu va dispărea aşa repede, cum ne ameninţă autorii de escatologii. Ea va exista chiar şi atunci când doar o mie-două de oameni vor citi un vers din Eminescu sau din Blaga, Bacovia sau o pagină din Amintiri din copilărie în româneşte.

A.Alui G.: Postmodernismul românesc a devenit, pare-se, o marotă care în ultimele decenii a generat un „postmodernism original”... În spatele acestui „postmodernism balcanic” s-a ascuns o seamă de scriitori care au pus toate neputinţele şi toate ratările pe seama slabei percepţii a publicului care a rămas doar... modern. Unde se întâlnesc „omul nou” dâmboviţen şi „omul postmodern” de sorginte incertă?

D.C.: În America, după cum bine ştim, manifestele postmoderniste au pornit prin 1957 şi se refereau mai mult la arhitectură şi arte plastice. Noi ne-am trezit prin 1983-1985 cu gândul că am putea fi postmoderni. Dar cum? Prin ce modalităţi? Poeţii generaţiei ’80 au prins din goana vântului de vest curentul. Ca de obicei, la noi s-a născut

POSTMODERNISMUL ROMÂNESC

NU ESTE DECÂT UN AVANGARDISM DE REFUGIU

un „product” original, o struţocămilă pe care toţi o privesc dar nu ştiu ce-nseamnă. Un postmodernism fără postmodernitate. Eu am numit tot acest fenomen un avangardism de refugiu, ţinând cont şi de faptul că se întâmpla în timpul ideologiei comuniste, pe care cei mai mulţi tineri refuzau s-o aservească. Prin urmare, postmodernismul românesc e doar un avangardism de refugiu, ca să nu spun că e o sumă de experimente de multe ori penibile.

Aşa cum bine spui, sub umbrela conceptului/ curentului s-au simţit ocrotiţi mulţi veleitari încrezători în ingineria textuală, cu pretenţii de poeţi. În sfârşit, pentru falanga moldavă, din care fac şi eu parte, Eminescu este poetul de la care plecăm şi la care ne-ntoarcem oricând pentru revigorări şi este marele argument de păstrare a specificului naţional în condiţiile globalizării, în cadrul căreia asistăm la degradarea culturilor mici, la uniformizare, la pierderea încet-încet a specificului tradiţional-naţional şi, ceea ce mi se pare agonic, la pierderea identităţii lingvistice. Sigur că nu ne mai putem opune unor determinări socio-culturale: tehnologiei informaţionale, culturii digitale, mass-media, care obligă popoarele la uniformizarea modului de viaţă (modă, sărbători, ceremonii, gusturi muzicale, gastronomie etc.), toate fiind baza postmodernităţii, a stabilirii unui nou tip de comuniune mondială şi formarea a ceea ce Marshall McLuhan numeşte satul planetar. Însă prin tot ceea ce facem, încercăm să menţinem, în postmodernism, primatul metafizicului, a substanţialităţii, a formelor cu fond, a unui tragism care caracterizează poezia românească de la Mioriţa la Oda în metru antic şi de la Plumb de Bacovia şi De v-aţi ascuns de

„LA MASTURBATION DE L’ESPRIT”

Arghezi, până la Tatăl meu Rusia de Cezar Ivănescu. Răsfoind câteva cărticele ale unor autonumiţi poeţi postmodernişti de 25-30 de ani, spun că mi-ar părea rău să se întâmple în poezia românească ceea ce francezii ar numi „la masturbation de l’esprit”.

A.Alui G.: Sunt de acord că generaţiile tinere, ca să se vadă, e bine să intre în literatură rpin mici revoluţii. Dacă revoluţionarii mai au şi talent, cu atât mai bine lor şi ţării nu mai zic!...! Am auzit, între autorii foarte tineri, sintagma „noua sinceritate”... Dar nu întotdeauna cei care vorbesc sincer au şi ceva de spus, nu-i aşa? Pe ce direcţii pariezi în evoluţia (literaturii) poeziei române?

Care ar fi diferenţa dintre poezie care se scria în anii ’80 şi poezia care se scrie acum? Tu scrii altfel decât scriai în anii ’80? Cum receptezi „furia” tinerilor care au debutat în aceşti ani?

D.C.: În această epocă a pozitivismului, mai feroce ca în multe altele, marginalizat, nu cred că un scriitor mai poate deveni o problemă naţională, un centru al atenţiei publice, ci doar un instrument sau un biet agitator al supravieţuirii. Marginalizarea sa a pornit de departe şi a luat proporţii. Să ne amintim că acum vreo patru mii de ani, poetul era al doilea în cetate după rege, era şamanul, era sacerdotul. De ce a decăzut din acest rol? Răspundă cine poate. Eu însă încerc să-mi închipui câtă linişte olimpiană avea poetul de acum câteva mii de ani care nu trebuia decât să numească. O numire cum ar fi copac pasăre spună de mare te trimitea, fără nici un fel de paşapoarte vizate, într-o stare poetică. Îmi place să cred că dacă nu poetul, poezia va reveni, după atâtea experimente angoasante, la simplitatea ei presocratică.

Cât priveşte onorurile, premiile, gloria: să ne aducem aminte de Alexandru cel Mare, care punea adesea să se aprindă un foc de câlţi, pentru a-şi reaminti că gloria lumii este un fum. Toate sunt pururi aceleaşi. Sau, mai exact, cum spune Lucreţiu în original: Sunt eadum omnia semper. Premiile: tinichele atârnate de poalele poeziei. Importantă e şi credinţa noastră în miracolul poeziei şi răbdarea de a ajunge în casa cântecului, unde niciodată liniştea nu-i tutelară. Dar mai ales credinţa. În acest sens, îmi place să amintesc o strofă dintr-un cântec vechi maramureşean de Crăciun: „Azi e miercuri, mâne-i joi / Vine Domnul pe la noi / Însă pe Hristos îl vede / Numai omul care crede”.

Spun asta mai ales pentru cei tineri. Răbdarea, cultura asimilată temeinic şi credinţa totală în ceea

ORICE SCRIITOR ADEVĂRAT ESTE UN DAMNAT

ce fac. Iată ce le cerem noilor făuritori de viitor literar! Însă mi-e greu să mă abţin a spune că îmi dă o senzaţie de adânc inconfort suficienţa scriitorilor tineri. Baza culturii lor dă de gândit. Mulţi nici nu-şi pun problema că trebuiau să treacă prin Poema lui Ghilgameş (noi în tinereţe ştiam fragmente întregi pe de rost!), prin poemele sanscrite, Homer, Sophocle, Sapho, Dante sau Tasso înainte de a crede orbeşte în postmodernism sau fracturism. Precum tinerele fără voce, dar cu picioare frumoase râvnesc la mari glorii de cântăreţe mondiale, ei se visează, peste noapte, vedete literare. Vedetismul a devenit o boală molipsitoare. Iar cei grăbiţi nu realizează că pe astfel de vremuri orice scriitor adevărat este un damnat.

A.Alui G:. Ce sfaturi ţi-ai dat, privindu-te în oglindă, pe 7 aprilie, când împlineşti şaizeci de ani... Ce ţi-ai reproşa? Ce proiecte te-ai amăgi ca să mergi mai departe?

D.C.: Răspunsul la întrebarea ta ar acoperi nesfârşite pagini (multe de jurnal intim). Mă voi mărgini, de aceea, doar la câte un reproş mai tandru sau mai apăsat. Eu ştiu unde greşeşte poetul Daniel Corbu: visează tot timpul să facă mai mult decât poate face, pe când orice vis trebuie să fie pe măsură.

CE E FLEONC, CA FLEONCUL TRECE

Dacă, asemenea pantofilor, te strânge sau e cu două numere mai mare, eşti pierdut. Ştiu şi unde greşeşte omul Daniel Corbu: e un slab manager al scriitorului, îi lipseşte tupeul şi cabotinismul în social, nu aleargă după traducători şi editori, nu aleargă după premii şi distincţii gloriolarde, considerând că ce fleonc, ca fleoncul trece, preferă prea mult ascetismul şi deliciile singurătăţii, urmând recomandarea lui Baudelaire pentru poet: „du travail journalier et de l’inspiration” (munca zilierului şi inspiraţia). Prin urmare, nu-şi face timp pentru cele exterioare scrisului. În schimb, are hahalera literară timp, de la ea vine predominanţa coteriilor, cum poate bine ai observat. Portretul robot al hahalerei literare e uşor de făcut, dragă Adrian. Ea nu se poate confunda cu trântorii de cafenea. Hahalerele muncesc, îşi scriu repede cărţile, ca pe răvaşe (pe care le traduc în şapte-zece limbi, de la malgaşă şi ciuvaşă până la chineză sau la engleza stricată – americana de azi), fac fundaţii, îşi asumă reviste, organizează colocvii pe teme pompoase, se agaţă de toate întrunirile internaţionale unde reprezintă, vezi bine!, literatura română, dau sfaturi la televiziuni, îşi fac statui, promovează impostura etc. etc. Aleargă la înmormântările scriitorilor adevăraţi, strâng mâini, de consolare, mimează tristeţea, în timp ce forul lor interior e ca un vas uns cu jubilaţie: „S-a mai dus unul, noi rămânem pe baricade!” Ca să închei, că m-am otrăvit destul, ei sunt un fel de arendaşi literari, foarte solidari între ei, bovarici, cărora orgoliul le-a crescut ca un neg urât, mai mare ca opera. De aceea nici nu observă pe scriitorul adevărat, aflat în luptă cu inefabilul, fără dinţi, încercănat, cu obrazul căzut, cu privirea tot mai indiferentă.

SCRIITORUL NU FACE ISTORIA, EL O ÎNDURĂ

Ceea ce lipseşte la noi este acel kulturkampf, cum spun nemţii, lupta culturală înaltă, spirituală, specifică unor epoci de acum istorice. De câte zeci de ani n-a mai fost la noi o polemică de idei, o cruciadă a spiritului?

N-am ştiut să fac vreodată o altă politică decât pe cea a metaforei. Iar poetul de ce să nu rămână ce este: un inconfort şi pentru sine şi pentru cei din jur, un fel de Sisif care adună bolovanii vecinilor pentru a urca muntele. Scriitorul nu face istoria, el o îndură. Eminescu a spus cândva: Poezie = Sărăcie. Şi aşa a rămas.

Să bată alţii profanele tobe ale politichiei! Ei cu asfaltul drumurilor şi străzilor pentru maşinile lor luxoase, eu cu drumul meu Spre Fericitul Nicăieri. Ei nu avatarurile bugetelor şi a documentelor şchioape, eu cu Documentele Haosului. Ei cu plimbările prin lume pe banii boborului, eu cu Plimbarea prin flăcări, deh! Ei cu eticheta de milionari în dolari, eu cu aceea de milionar în imagini, omul suspendat, trudind continuu la Manualul bunului singuratic.