joi, 20 august 2015

HIC ET NUNC
sau
La Vînătoarea regală, cu blazonul de Împărat al norilor, 
însoțit de Cei doi din dreptul Țebei, 
duios D.R.Popescu trecea








A încerca o schiță de portret dedicată lui Dumitru Radu Popescu înseamnă a vorbi despre un mare scriitor. Despre un om blestemat la a visa, a construi din idei și stări, a scrie. Fiecare carte a sa e un palat artistic, dotat cu turnuri, șanțuri de apărare etc. etc.
Făcînd parte din prestigioasa generație '60, unde i-a avut colegi de verb și reverb pe Nicolae Velea, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Al. Ivasiuc, Romulus Guga, Sorin Titel, Dumitru Radu Popescu și-a împărțit scrisul între proza scurtă, roman și teatru. Majestuos în fiecare. Nuvela Duios Anastasia trecea este o capodoperă de gen, iar personajul Anastasia este considerat de toți comentatorii o Antigonă locală. Curajul, forța sentimentului și respectul față de vechile rînduieli au dus la asemănarea Anastasiei (în greacă anastasis înseamnă înviere) cu celebra Antigonă, fiica lui Oedip, care-l înfruntă pe regele Creon pentru a-și înmormînta fratele, pe Poliniche. În același fel Anastasia lui D.R.Popescu înfruntă toate amenințările (cu tortura, cu moartea) pentru a înmormînta un străin din neamul ei sîrb. Nu mai prejos sînt nuvelele Dor, Leul albastru, Ploaia albă, Fata de la miazăzi.
Personal, am luat contact cu opera lui D.R. Popescu prin intermediul piesei de teatru Muntele, jucată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, pe cînd eram elev de liceu. Este piesa care a făcut din autor ,,un dramaturg fundamental”, un reper. Deschid acum cartea Studii critice asupra teatrului dramatic din deceniul opt al secolului douăzeci, apărută în 1983 și dau dreptate totală venerabilului critic Valentin Silvestru, care-l considera pe autorul Muntelui ,, reprezentativ pentru întreaga mișcare literară, prin cota de conștiință critică și expresivitate originală a scrierilor sale, definind o direcție estetică. Dumitru Radu Popescu e inițiatorul unei drame specifice, a idealului purității morale violent contrariat, generînd astfel procese de conțtiință și stări de spirit favorabile afirmării puternice a adevărului în plan social-istoric. Ca expresie, opera dramatică e de un neobaroc esențialmente modern, în alegorizări luxuriante și, deopotrivă, stilizate, cu structuri necanonice, mixând atitudinea romantică, realismul fantastic, hiperbolizarea grotescă, farsa bufonă, ambiguitatea tragică”. Ce se mai poate adăuga ? Doar alte piese marca D.R. Popescu: Acești îngeri triști, Piticul din grădina de vară, Cezar, măscăriciul piraților, Visul, Pasărea Shakespeare.
Adevărurile vieții, esența, tragicul, înalta morală se extrag din spectacolul comportamental al unor personaje puternice, de la Nicanor la Moise, de la Tiron la Ticu Dunărințiu. Ciclul romanesc conceput în 1969 îl așează pe D.R. Popescu pe un loc de neclintit în literatura română.Îl canonizează, adică. Este ciclul început cu romanul F și continuat cu Vînătoarea regală, Cei doi din dreptul Țebei, O bere pentru calul meu, Ploile de dincolo de vreme, Împăratul norilor.
Autorul e acum scriitor român clasic, aflat în cuprinsul manualelor școlare. Sărbătorit de universități și academii. Istoriile literare nu-l pot ocoli. În ce mă privește, îmi place la Dumitru Radu Popescu glisarea spre parabolic, atît în proză cît și în teatru. Opera sa e o tragi-comedie. Fiecare scriere în parte, un spectacol tragi-comic din care se așteaptă ivirea adevărului despre lume și viață, se așteaptă Marele Adevăr. Nicanor, personajul cheie din Vînătoarea regală, spunea: ,,Lenevind, ascult și văd nu doar minunile lumii, ci și dezastrele ei și învăț ceea ce știe dintotdeauna toată lumea, că dincolo de bucurie se află reversul ei”.
D.R. Popescu e un povestitor redutabil în tot ceea ce scrie, însușindu-și perfect zisa lui Forster, după care povestea e umbra oricărui gen literar. La D. R. îmi place și fina ironie intelectuală și ironia macabră. Și mai ales spectacolul baroc, apar deseori scene grotești cu indivizi plini de ciudățenii: ticăloși, inocenți, sfinți, criminali, bufoni amatori de gloriole, turnători, hahalere, capricioși grotești.
Nu putem încheia acest scurt portret al nostru, fără a aminti faptul că D.R.Popescu s-a dedicat ca nimeni altul obștei scriitoricești, fiind, între 1969-1982, redactor-șef al revistei ,,Tribuna” din Cluj, în 1982 redactor-șef la ,,Contemporanul”, iar între 1982-1990, președinte al Uniunii Scriitorilor din România.  A aminti acum, în acest scurt text că într-unul din numerele din octombrie 1979 a revistei ,,Tribuna” din Cluj D.R.-ul, cum îi spuneau scriitorii, debuta un tînăr poet din munții Neamțului pe nume Daniel Corbu, ar fi o clipă de nepermis sentimentalism. Acum, cînd împlinește 80 de ani de existență neîntreruptă, să urăm marelui senior al literelor, Dumitru Radu Popescu, ani buni și rodnici! La mulți ani!

Daniel CORBU

marți, 11 august 2015

Ion Gheorghe - Un experimentalist cu vocaţie messianică şi profetică




 Poet cu vocaţie mesianică şi profetică, Ion Gheorghe a încercat în poezia sa experimentală să descifreze o mitologie rurală, s-o retrăiască şi s-o expună în fel şi chip. Pentru asta poetul elaborează un nou cod, un nou decalog, format din pietrele fundamentale. Faţă de poemele senine tandre şi cărturăreşti ale lui Ioan Alexandru, poemele lui Ion Gheorghe au o rostogolire bolovănoasă, potopică.  Să cităm emblematicul text Vine iarba: “Mare-i teama cea mare de iarbă;/ fumuri pîcloase leagă grădinile,/ iarba se-aude în flăcări trăsnind,/ ne-ngenuncheată, apărată-n sămînţă; vîntul de toamnă aleargă s-o sprijine/ o seamănă prin toate spărturile zidurilor,/ pe lîngă şuruburile slăbite la poduri,/ prin cele mai ne-nsemnate tăieturi în oţel./ (...) Azi-noapte-am vorbit cu Sfinxul Egiptului -/ singurul care nu se teme de iarbă,/ dar atunci cînd am vrut să-l aduc înspre mîl,/ unde iarba vine-ncontinuu pe lune,/ a sărit să mă muşte de mîini şi de gură.// Marea şedere a lui, veşnicia de viaţă,/ se vădea mulţumită nisipului ars;/ piramidele însele, ţinute de pază,/ vin şi se duc fără seamăn în veacuri/ fiindcă iarba n-a ajuns pîn’ la ele.// N-a ajuns încă la ele de tot/ dar Sfinxul se roteşte după soare bănuitor/ presimte sub inima sa de granit/ cum vine, cu stăruie, cum se-ndîrjeşte,/ cum îl ameninţă iarba încet,/ măcinîndu-l cu sămînţa zvîrlită în el/ împinsă de vînt şi de soarele însuşi/ ca norii de grindină – iarba de mine”.
 Spre deosebire de poeţii tradiţionalişti ai începutului de secol XX, Ion Gheorghe ne înfăţişează un ţăran mitic, care are pietre în gură, nu măsele, un Pan cotropitor. E în aceste poeme din Zoosophia (1967), Vine iarba (1968), Cavalerul trac (1969) sau Icoane pe sticlă (1970) un amestec de sacru şi profan, de fantastic şi real şi mai ales de păgîn şi creştin. La Ion Gheorghe basmul poate cădea oricînd în anecdotă. Ca în Kafka, oricînd Sfîntul Gheorghe se poate metamorfoza în Cavalerul trac: “Ce la puntea de preste gîrlă/ se izvodi Marea Şopîrlă;/ de trei ori avea coada înnodată/ sfîrşită-n săgeată -/ dealul solzosului trup/ se sprijinea-n patru labe de lut:/ la umerii de dinainte/ avea aripi suflătoare de aer/ hierbinte/ ce pe multele nări/ arunca de-a dreptul vălgări;/ avînd limbă subţire şi terminată/ tot cu vîrv de săgeată”.
 Fără doar şi fără poate, Ion Gheorghe este un iconoclast care produce un reviriment în poezia noastră tradiţională: rugînd pietrele rîurilor (“pietrele megalitice”) să-i fie şi martore şi documente, el reinventează simbolurile unei străvechi civilizaţii ţărăneşti a acestor locuri. De multe ori poetul pretinde că ţărani gigantici îşi trimit semnalele printr-un aparat Morse părăsit în jungle modernă. De altfel, căutarea Daciei mitice din Cavalerul trac se apropie de erezie. Totul e însă salvat de pana unui mare poet care chiar atunci cînd se află în preajma legendei, a mitului sau într-o realitate agresivă, asemenea lui Midas, transformă totul în aurul poeziei.


DANIEL CORBU

duminică, 7 iunie 2015

Cristian Simionescu sau peripeţiile unui maratonist în noaptea bufonă



  Cu o înfăţisare de lord englez (perciuni bogaţi, trapezoidali, zîmbet discret, gestică reţinută dar multă nelinişte a căutării în ochii albaştri), Cristian Simionescu face parte dintre poeţii asceţi, legaţi de magicul tour d'ivoire, sau dintre ciudaţii arpentori ai lui Kafka. Ca şi alţi multi idealişti, singuraticul cavaler al unui orăşel moldav - Bîrladul - şi-a construit o piramidă de cuvinte, în care ni-i dat să descoperim unul dintre cele mai originale şi mai spectaculoase universuri lirice ale ultimelor decenii. Retras ("dar nu retractil, retractibilitatea îmi pare o boală", spune poetul), refuzînd spectacolul de poeta vates în social, de dare în stambă, practicat de atiţia amatori de glorie uşoară, Cristian Simionescu şi-a protejat poezia. Acribios şi exigent peste măsură, el a publicat în cei treizeci şi şase de ani cîţi au trecut de la debut doar cinci cărţi, cinci mari construcţii lirice, fiecare dintre ele referenţială, autarhică: Tabu (1970), Vicleniile oceanului (1980), Maratonul (1985), Insula (1988) şi Ţinutul bufonilor (2001).
   Trebuie s-o spunem de la început, fără ezitări şi echivocuri: Cristian Simionescu este unul din marii şi autenticii poeti care traiesc azi in Romania, de uimitoare forţă ideatică, largă respiraţie şi un maestru desăvîrşit al poemului lung. acestea nu sunt vorbe goale, ele vin de la un cititor înrăit şi cu " stagiu", îndelung degustător al poeziei lumii. Universul liric al lui Cristian Simionescu, baroc, fastuos, grefat de obsesiile cele mai profunde, aparent monoton (cît de uşor se poate însela cititorul grăbit !) are un viguros fundament ontologic şi o solida încărcătură metafizică. Dacă poeme precum Maratonul, Insula sau Interviul ar fi fost scrise într-o limbă de circulaţie şi ar fi avut cuvenita răspindire, ar fi fost la fel de cunoscute ca şi No Mans Land de T.E.Elliot sau Cantos-urile lui Ezra Pound.
   Pentru Cristian Simionescu poezia nu e o simplă confesiune, e mult mai mult. Aventura sa lirică seamănă într-o oarecare măsură cu spectaculoasele călătorii ale lui Swift, invocat adesea de autor, mai ales în Tinutul bufonilor, de aceea fiecare carte e o epopee thanatica cuprinzînd în sine respiraţiile cunoscutului "vanitum vanitatis", dar şi o exorcizare a neantului. Cititorul atent va observa, în fiecare construcţie lirică a lui Cristian Simionescu, tendinţa spre cuprinderea Totului, de la abisurile fiinţei la întimplările funambuleşti. Autorul e pe rînd sau deodata Arhitectul, Candidul, Bufonul dar şi Arlechinul, Mimul, Blasfemul. Să-l ascultăm: "Cîteodată-i de ajuns un singur pas şi ziua se poate rupe precum o cîrpă"; sau: "La baia publica straiele umblă singure, agonizînd; "[...]trăind în compensaţie o viaţă împrejmuită de întrebări. E noaptea bufonica". Sau: "În gura bufonului o vorbă înghite o altă vorbă. Laba leului pe inima noastră de inocenţă barbară. Trebuie să fim fericiţi şi fără de fericire. Da de unde! Paştişaţi viaţa altora, voi, unicate vanitoase! Stăpînirea de sine e felia mea de pîine cu unt". Şi: "Sufletul de gaz al ateului ia foc între păsări împăiate/ o raniţă poartă răni în forma de cruce" ; "sora mea a născut un copil gata îmbrăcat" ; "vîslim cu sufletul într-o pungă/ spre o insula fara durere".
  Făceam cu cîţiva ani în urmă o afirmaţie, pe care n-o retractăm sub nici un chip, aceea că poetul este un maestru al poemului lung, adica un maestru al sintaxei, al respiraţiei lirice, al volutelor, modulatiilor şi al nepicotitului pe pagini, daca luăm in seamă acuzatia adusa lui Homer. Virtuozitatea, iată un cuvînt care nu trebuie ocolit în cazul lui Cristian Simionescu ! Astfel, un tînăr poet poate citi la nesfîrşit Fiziologia poemului de Poe, dar cred ca i-ar folosi şi mai mult citirile şi recitirile poemelor lungi ale acestui constructor, unde, pe lîngă lecţia lucidităţii şi a ingineriei poemului, poate admira tensiunea estetica ce uneşte fragmentele, pentru că şi în Maratonul, Ţinutul bufonilor sau în Insula, fragmentu-i stăpîn. Şi, precum Forster altădată, va ajunge la concluzia că povestea este timbra oricărui gen literar. Sau, admirînd dinamica unui discurs liric susţinut de ironie, umor şi cinism programatic va ajunge poate la concluzia lui Laurentiu Ulici, căruia îi dăm în totalitate dreptate, că obscuritatea e la el nu atît un efect semantic-gramatical cît un principiu poetic, nu o impresie de lectură ci expresie însăşi a poeticităţii, lichidul amniotic al semnificaţiei care va creşte în discurs".
  În fond, Cristian Simionescu este autorul unor istorii sufleteşti bizare cu înfătişare lirică de o construcţie solidă, dantescă am spune (Maratonul e un singur poem în şapte "cărţi" şi cinci "coduri"), care ştie să demonstreze de fiecare dată: comicul este fundătura tragicului. De aceea, asumarea ţinutului bufonic înseamnă pentru el asumarea comediei lumii, o comedie consumată în carne, în viscere, în toata materia perisabila. În poezia sa putem întilni apocalipsa personală a fiecăruia dintre noi, fiinţe predispuse neantului şi destrămării. Prin urmare, vizionarismul despre care se vorbeşte în cazul poeziei sale are la bază organizarea unor obsesii insolite, de multe ori ancestrale.
  Poem blestemat, apostol al poeziei sans fin, evaluator al aristocraţiei oceanului şi martor neviclenit al nopţilor bufone, căutător neostenit al codului deschizător de magii, nedesconspirînd totuşi pîrghiile idealizării şi exerciţiile din laboratorul său alchimic, Cristian Simionescu este unul din profeţii timpurilor moderne. El este maratonistul. Ca în cazul marilor poeti, alte secrete nu le vom şti niciodată. Să-l lăsăm pe poet să încheie acest excurs portretizator al nostru: "Ah, belferi cît vă chinuiţi voi / să găsiti porţile şi usile. Eu dau o coajă de pîine / unui nebun. Eu mîngîi la abator caţele de lovit în moalele capului. De asta am sub pernă un Swift, / de citit dimineaţa şi seara."

 Daniel Corbu

Dacia Literară, Nr.3, 2010

miercuri, 6 mai 2015

MAŞINA DE INVENTAT IDEALURI



Aproape că spusesem toate cuvintele
împuţinându-mă
şi priveam printre gene cum îmi mor
secundele unui alt timp unei alte lumi.

Mi se părea că aud gongul din cer
semn că se-apropie corăbiile cu prieteni
din Ordinul Metaforei
şi mi se părea că Dumnezeu mă priveşte
prin lucarne fierbinţi.
Dar seara a venit un fel de înger
stătea chircit pe singurul fotoliu din camera mea
un înger zgribulit şi tăcut.
Şi pe când cineva îmi făcea semne din sicriul prea strâmt
îngerul palid repeta refrenul acela aulic al
concordiei omeneşti
ce umblă tuturora prin creier la cea mai nepotrivită oră.
I-am spus îngerului:
Tu n-auzi că noapte de noapte cineva sapă
în mine-un mormânt
şi nu auzi neodihna cum îşi desfăşoară corpuştii
pe amorţitele căi ale aşteptării?
Atunci el a scos din sân un ghemotoc
de fire-ncâlcite de toate culorile
„Pentru că nu excelezi în gândirea abstractă
priveşte, aceasta e Spaima!”

I-am spus îngerului cel zgribulit şi abulic:
NU VEZI CUM ATÎRN DE CRUCEA CUVINTELOR
DE PARCĂ-AŞ ATÎRNA DE PĂCATUL PRIMORDIAL?
Toţi iubiţi păsările doar păsările care
mor cântând
dar nu vezi cum zi de zi mă surp
şi deodată
de greutatea unui cuvânt voi muri?

APROAPE CĂ SPUSESEM TOATE CUVINTELE
ÎMPUŢINÎNDU-MĂ
şi priveam printre gene cum îmi mor
secundele unui alt timp unei alte lumi.

Daniel CORBU