duminică, 18 iunie 2017

O excepțională carte pentru istoria literaturii române: Daniel Corbu, POEZIE ȘI CONFESIUNE *



       
 
Atunci când poeții “din falanga moldavă” (Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Horia Zilieru, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon ș.a., Daniel Corbu fiind el însuși un exponent strălucit al acestei „falange poetice”) vor face obiectul unei viitoare istorii a literaturii române, cartea lui Daniel Corbu “Poezie și confesiune” își va etala pe deplin caratele, fiindcă marele ei merit este acela de a ne oferi interviuri cu poeții respectivi, interviuri care sunt veritabile radiografii-confesiuni asupra viziunilor poetice și a condiției lirice în contextul epocii în care acești poeți s-au afirmat și au existat.
        Atunci când am făcut FILOLOGIA la Iași, la începutul anilor ’70, am avut șansa să cunosc majoritatea poeților din cartea lui Daniel Corbu, iar peste ani (1991 – 1996,  când am fost redactor la Departamentul literatură și artă al Radioteleviziunii Române, cum se numea inițial instituția unde am dat concurs, departament care a devenit mai târziu Radio România Cultural) am avut chiar șansa să realizez interviuri cu mulți din acești poeți, de aici interesul meu deosebit pentru lectura cărții inițiatorului  „Colocviilor Naționale de Poezie de la Neamț”. Daniel Corbu se dovedește un autor extrem de inspirat (ar fi un truism sa afirmăm “și documentat“) atunci când dorește să realizeze aceste interviuri nu doar ca pe o ocazie de a discuta – ca poet – cu poeții, ci de a “radiografia” viziunile lor, opțiunile lor, lucrurile care ar fi putut avea impact asupra creației lor (Mihai Ursachi : “Nemții au o mare poezie. Gândește-te la Faust. Complet. Citit și recitit. La Hölderlin. Pe urmă, Rilke. Dar Trakl, acest sinucigaș nenorocit, e mai important decât Rilke.”, Cezar Ivănescu: „ Iașul rămâne, așa cum afirmă orientalistul Sergiu Al. George, singura cetate din lume care comunică subteran cu India.”, Lucian Vasiliu: “Am crescut în cultul prieteniei. O cultiv cu îndărătnicie, dincolo de omenești dezamăgiri. Mi-s pildă Pogor și Negruzzi, Sadoveanu și Topârceanu, să zicem…De la Cârlibaba la cârlimoși.”  Vasilian Doboș: “ În Bârlad, unde locuiam atunci, eram un grup de câteva talente în construcție…Școala mea literară este cea a tuturor valorilor de pretutindeni pe care, până acum, am reușit să le citesc, nu neapărat modele poetice, mai degrabă modele morale și de gândire.” , Cassian Maria Spiridon: „Cred că fiecare are partea lui de cer.”).
         Un privilegiu este valorificat cu inteligență auctorială de către Daniel Corbu; atunci când realizează aceste interviuri-radiografii, unele în locuri consacrate (precum cel cu Nichita Danilov „Copou, sub teiul lui Eminescu, iunie 2004”, cel cu Horia Zilieru, „Iași, Cafeneaua Muzelor, mai, 2004”, fie la „Bolta Rece, octombrie, 2001” sau la „Iași, Redacția „Convorbiri literare”, iunie, 2004) , el are șansa să propună celor intervievați câte o întrebare despre modul cum aceștia percep propria sa viziune lirică. Iar răspunsurile se constituie într-o secțiune dedicată chiar autorului cărții „Poezie și confesiune”. Am rezervat pentru final o secvență din această secțiune. Răspunzând unei întrebări adresate de către Nicolae Panaite, Daniel Corbu afirmă la un moment dat: “Semn că dacă zidești o Ană, trebuie să te gândești mai întâi dacă acea construcție merită sacrificiul.”  Nu știm care Ană va fi “zidit” autorul “Plimbării prin flăcări“ (titlul volumului său de la Cartea Românească din 1988) pentru „Poezie și confesiune” , dar  această construcția merită – pe deplin – sacrificiul. Un sacrificiu, nu ne îndoim, făcut cu plăcere și abnegație.

Ioan IACOB



sâmbătă, 6 mai 2017

Januvia, romanul unui poet




     
In contextul romanului românesc contemporan, ,,JANUVIA,, de Daniel Corbu (Editura  Princeps Multimedia, 2017 ) este o scriere oarecum atipică polemizând parcă programatic cu construcţiile complicate şi inextricabile  elaborate pe tehnici narative pretenţioase. Intertextualismul  optzeciştilor pe care şi autorul de faţă îl reprezintă se regăseşte şi el în roman, dar în forme discrete, infuzate  fin în ţesătura  sa epică. În ansamblu, Januvia rescrie romanul lui Daniel Defoe, ,,Robinson Crusoe,, împletit cu fire din ,,Insula lui Euthanasius,, de Mihai Eminescu, cu proze din Mircea Eliade şi cu scrieri ezoterice despre practice budiste şi yoghine.Toate acestea se articulează într-o amplă meditaţie-eseu despre artist, iubire ,prietenie, natură, aşadar despre individ raportat la umanitate şi la univers.      
     Personajul principal, Eduard Bazon, pictor cu recunoaştere mondială, trecut de tinereţe, se retrage pe o insulă pustie, pe Januvia, hotărât să renunţe total la pictură şi la scris pentru a-şi trăi restul vieţii într-o singurătate absolută. Naraţiunea  urmăreşte preparativele necesare  traiului pe insulă, aşa încât sihastrul să poată  beneficia de condiţii civilizate: locuinţă, curent electric, grădină de flori şi de legume, ponton pentru  ambarcaţiuni etc.Înţelegem treptat motivele acestei  izolări  voluntare , surprinzătoare pentru toţi prietenii  săi şi pentru lumea artiştilor. Este vorba de pierderea femeii iubite, Rose Marie, în cunoscutul accident de avion  plecat din Malayezia şi dispărut cu desăvârşire în apele Oceanului Indian. Singurătatea de pe insulă este considerată potrivită ascezei de care artistul are nevioie  pentru meditaţie  şi pentru reluarea exerciţiilor yoghine începute demult  la Paris şi întrerupte  de mutarea sa la Melbourne. Eduard Bazon este ,,un Robinson cu insula în suflet,, ,cum spune un poet, un însingurat concentrate  pe realităţile interioare, pe ecourile reverberate  în conştiinţa sa de amintiri, de voci venite din eterul  unor gânduri  ori  stări  care încă îl mai ţin legat de  lumea lăsată în urmă. Există mai întâi o etapă de adaptare, de luare în posesie şi de cunoaştere a insulei.Aceasta este un Paradis, unul fără Evă, dar stăpânit obsedant de şerpi, unul dintre ei, pe care artistul îl numeşte Parsifal fiind ceva aparte prin atenţia şi încântarea cu care ascsultă muzică simfonică. Ca în romanele  de aventuri cu piraţi, se petrec  şi pe Januvia  lucruri spectaculoase:  explorarea  unei peşteri  în care este descoperită o comoară, dar şi un schelet uman, încercarea unor  tineri drogaţi şi agresivi de a cuceri insula, o invazie stranie de păsări cu pene roşii, o ambarcaţiune în derivă, fără echipaj etc.Artistul descoperă o lume nouă şi un nou mod de viaţă şi  se lasă călăuzit de instinctele întemeietorilor : îşi amenajează locuinţa, cultivă legume şi flori, pescuieşte, îşi prepară ceaiuri din plantele  adunate. Acţiunile sale sunt dublate de reflecţii  prin care caută să identifice un sens sau un semnal în întâmplările  cotidiene, toate acestea amintind de romanele filozofice iluministe ale lui Voltaire unde ,,cultivarea  grădinii,, devenea o metaforă  a  autodesăvârşirii  fiinţei. Acestei febrilităţi existenţiale îi corespunde în chip firesc nevoia de a picta, ca un catharsis, deşi venise pe insulă hotărât să  abandoneze arta. De aici şi una dintre dimensiunile  eseistice ale romanului, , o sumă de consideraţii despre artă, despre culoare şi atmosferă, despre tehnici de transfigurare plastică. Succesiunea de ,,marine,, pictate pe insulă capătă semnificaţia unei eliberări de ceea ce este ,,lumesc,, , de reziduurile civilizaţiei moderne  europene sau australiene existente încă în fiinţa artistului, purificare absolut necesară  în  condiţiile ascezei. Tablourile sunt  ultimele mesaje trimise de Eduard Bazon în lume, testamentul său artistic , admirat dar  neînţeles pe deplin  de  vizitatorii galeriilor din Paris ori Los Angeles. În acelaşi demers anterior ascezei  se  înscrie şi despărţirea de prietenii  apropiaţi veniţi  să-l  aniverseze  şi să-l  recheme  din izolare. Desprinderea se raportează nu  doar la ceea  ce ţine de dimensiunea spirituală, de  artă şi de legăturile afective cu cei apropiaţi, ci şi la activităţile practice care definesc  existenţa cotidiană. Grădina de legume şi de flori este abandonată, totul pe insulă se sălbăticeşte şi se întoarce la primitivismul său natural, şarpele-dragon meloman îşi încetează apariţiile. Nici însemnările din jurnal nu-şi  mai au rostul  fiindcă, asemenea picturii, cuvintele  sunt şi ele ancore trainice în adâncurile umanului  de care personajul se vrea eliberat. Doar ceasul rămâne în ,,inventarul,,zilei, nu pentru a măsura ,,lunga timpului cărare,, ,ci pentru a înregistra secvenţele temporale  din ce în mai lungi ale meditaţiei şi ale levitaţiei.
        Aşa cum am subliniat deja, complexitatea structurală a romanului este ilustrată şi de componenta eseistică , de multitudinea  reflecţiilor care determină altitudinea intelectuală a scrierii. Reflecţiile se transformă  din expozeu teoretic în trăire autentică graţie ,, poveştii,, , epicului  care constituie sângele şi carnea ideilor, convingere mărturisită  de personajul  narator  chiar din preambulul romanului: ,,De la Forster ştiam că povestea  e umbra  oricărui gen literar. Chiar şi eseul  (să nu vorbesc de orice operă  de artă , picturală, muzicală ) are nevoie de poveste,, . Surprinzător este faptul că  scrisul în ansamblul său, confesiunea, constituie pentru artistul de 63 de ani, autoexilat pe Januvia, un păcat, o încălcare a unui principiu declarat anterior, interdicţia de a scrie. ,,Păcatul,, este comis însă după primele zece zile de recluziune: ,,Am simţit, imperios, impulsul de a scrie cuvinte despre  schimbarea pe care mi-am dorit-o…Vreau  doar să pun întrebări , într-o singurătate mai pură, lipsită de zgomotele din jur  şi de inerentele platitudini,,. Scrisul este asimilat impulsului, instinctului, subiectivităţii profunde, necesităţii  iraţionale , este manifestarea intelectuală  care să consume  omenescul pentru a face posibilă  evanescenţa. ,,Trestia gânditoare,, are încă nevoie de pendulare, de legănare între întrebări şi răspunsuri, între certitudini şi îndoieli. Spiritul  interogativ caută justificări: ,,Mă  întreb de ce să scriu…Nu sunt nici filozof, nici înţelept… Sunt un simplu căutător…,,Cuvântul scris pavează drumul  către iluminarea divină, este pentru personaj ,,un purificator catharsis,, care îl ajută să lase în urmă ,,pentru totdeauna, un trecut dolofan, ticsit de pasiuni, de cărări sentimentaloide, de greşeli, slăbiciuni, de multe caraghioslâcuri de boem agitat, de glisări orgolioase între zeiesc şi caraghios,,. Scrisul devine astfel un demers conştient   spre  eliberare totală, spre starea de stăpân  asupra  fricii de moarte. Singurătatea sa absolută diferă fundamental de cea a sihaştrilor biblici: ,,Voi deveni  un pustnic  fără profeţii,, .După  un an de viaţă solitară Eduard Bazon este convins că ,,singurătarea  adevărată, neimpusă, lejeră, naturală, te fereşte de ridicol ,, .Absenţa totală a reperelor , a contextului, a determinărilor deschide calea sicerităţii absolute necesare iluminării. Glisarea  meditativă către relaţia dintre artist şi lume, dintre pictor şi arta lui se produce firesc, pe nesimţite. Aforismele inserate în text imprimă acestuia energie reflexivă, problematizează lectura: ,,Dumnezeu a  ales lucrurile nebune ale lumii (adică ieşite din comun, ar fi nota noasatră!)  ca să le facă de ruşine pe cele înţelepte,, .Artistul nu poate fi astfel ,,înţelept,, fiindcă emoţia necesară creaţiei este provocată  doar de ceea ce se abate de la normă şi de ceea ce aparţine inefabilului. Inspiraţia este o taină de natură să îl uimească  pe artistul care se simte  un instrument  al divinităţii: ,,De acest ceva-altceva  te miri tu însuţi şi te bucuri că totul a trecut prin tine. Inspiraţia, ce fenomen acaparator! Ca o fecundare,, .Refecţiile  despre  prietenie, despre iubire, despre credinţă, pornesc toate de la ,,poveste,,, cresc din pământul fertil  al epicului şi asigură o naraţiune antrenantă. Januvia  este definită  de Eduard Bazon ca un Purgatoriu, un preambul al despărţirii spiritului de materie, de concret şi de efemer.,,În cei cam patru ani pe insulă mi s-a  activat ochiul lui Shiva… pentru  că viziunile de acum nu au legătură cu lumea formelor, doar cu nivelul lumii spirituale, ultrasensibile,, . Exerciţiile yoghine  îl vor conduce firesc  spre evanescenţa visată, apostazia, ,,moartea fără  rest,, , dispariţia  totală. Asemenea  lui  Euthanasius , Eduard  Bazon devine absenţă pură, mister al spaţiului profan, eliberare miraculoasă de frâiele omeneşti.
          Urmărim în cele peste trei sute de pagini  ale romanului o aventură iniţiatică, demersul conştient, programat  al unui personaj în pregătirea ,,marii treceri,, .Eduard Bazon, pictorul sexagenar, părăseşte infernul lumii moderne, trăieşte purgatoriul singurătăţii şi al ascezei, al meditaţiei  şi  al iluminării şi se evaporă într-un  paradis închipuit, visat, anticipat. Scriitorul a construit pentru  această traiectorie a personajului  un scenariu epic original în care anecdoticul  spectaculos  se îmbracă într-un halou eseistic bine controlat. În ciuda acestor calităţi evidente, personajul Eduard Bazon  pare oarecum artificial, neconvingător pe deplin. Impresia este că prin el scriitorul ilustrează o teză, face un experiment, particularizează teorii şi practici spiritualiste deplasând accentual de pe problematica artistului contemporan pe transcendenţa credinţelor orientale. Chiar şi aşa, prin ineditul poveştii, lectura rămâne captivantă, obligă la conexiuni  culturale, provoacă zăbave pentru reflecţie şi interpretare, te  îmbogăţeşte spiritual. Prozatorul este dublat de poetul Daniel Corbu, aspect evident nu doar din substanţa lirică a textului, din aura simbolică a multor secvenţe , ci  chiar şi din titlurile metaforice  ale diverselor capitole; ,,Melancolia ca rană a frumuseţii,, , ,,Absenţa ca teroare,, , ,,Pavilionul purei singurătăţi,, , ,,Daruri din haruri,, etc. Este posibil ca şi numele insulei, Januvia, să poarte în sine sugestii semantice. Mă gândesc la un derivat  de la Janus, zeul cu două feţe, una îndreptată spre viitor, cealată spre trecut , multiplicare de înfăţişări ,de expresii, de mesaje, lucru valabil şi pentru insula care îi oferă unicului ei locuitor experienţe, revelaţii, iniţieri multiple. Januvia constituie aşadar un roman provocator, cu deschideri multiple, cu etajări hermeneutice, accesibil şi esoteric  în egală măsură, creaţia unui poet care şi-a pus, pentru un timp, veşmintele  prozatorului.
                                                                                                                                                                                                                                                                 
    Paul ANDRONE   


sâmbătă, 18 martie 2017

Criticul francez Jean-Marie le Sidaner despre poezia lui Daniel Corbu



Les poèmes de Daniel Corbu me plaisent pour plusieurs raisons: leur ironie peut-être d’abord qui permet de tempérer le lyrisme, de lui donner plus de force, - leur dimension méthaphysique ensuite: le poète parve à nous faire sentir les questions essentielles de l’homme dans une expression et un vocabulaire concret, quotidien. Daniel Corbu dévellope au quotidien un univers de fables qui se sauvent pas du désastre. De fables qui ouvrent sur le vide.

Jean-Marie le SIDANER

Scrisoare către SABIN BĂLAŞA


joi, 16 martie 2017

Daniel Corbu – un poet de care se sparg maladiile acestui veac





      Nu mai citisem de multă vreme - de când a tradus maniera transmodernistă pe înţelesul celor mulţi şi neiniţiaţi - o carte semnată de scriitorul ieşean Daniel Corbu. De bună seamă ştiam şi eu, ca mulţi-alţii că autorul este o doxă, un luminat traversat de toate adumbririle veacului, că trece drept un neobosit făclier al spiritului ieşean, dar nu aveam, (nici acum nu le am)  toate dovezile la îndemână.
      Acum, că m-a onorat cu ultima sa carte de poeme, Ferestrele oarbe (Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2016) m-aş încumeta să vorbesc mai aplicat şi, oricum, într-o mai deplină  cunoştinţă de cauză despre eruditul scriitor pe care-l ţin în aprecieri ne-erodate şi-n aceleaşi   vechi şi ne-alterate graţii recetive.  Doar îi urmăresc prestaţiile literare de ani buni, ce zic, de decenii, de pe când edita revista Panteon – una din publicaţiile cu ţinută, cu ştaif ce s-au editat la noi după marea îmbulzeală decembristă, când s-au bulversat valorile şi s-a dat frâu liber la manelizarea culturii. Rezolubil, încăpăţânat şi drept ca un cedru de Liban, Daniel Corbu a refuzat să facă loc diletantismului şi şi-a apărat proiectul de ispitele alterării cu o dârzenie cum, poate, doar Nichifor Crainic s-o fi mai activat pe vremea când făcea dispecerat cultural la Gândirea.  
      Revin însă la volumul în discuţie; Daniel Corbu are propriul său buchet de principii poetice constituite într-un cod poetic catalitic şi propensiv, cu virtuţi  harice, ductile şi sporitoare în optimizarea actulul de creaţie. …Se-avântă/ acolo unde misteru-i mai profund/ iar spaima de viaţă şi de moarte/ e salvată doar prin iubire. El ştie: cea mai curată fântână e lacrima.
      În general, poetului îi place să plonjeze dincolo de real, dar unde se poate evada din truismele existării? Ce este dincolo de real, în prelungire,  în pandant, sau în opoziţie cu realul, cu imanenţa, cu empiria?  Scotocind firidă cu firidă prin imperiul posibilului  ajunge la concluzia că dincolo de real nu poate exista decât împărăţia biblică peste care tronează nu un  Dumnezeu mort, cum credea Nietzsche, ci unul obosit, sau chiar în concediu, lăsând transcendenţa goală  Nici un răspuns, Doamne, la repetatul meu/ strigăt! Îmi fac de lucru în jurul absenţei/ lipăi în preajma unei fericiri iluzorii/ tot mai mult cred că MOARTEA/ E SINGURA INSTITUŢIE CARE MAI IMPUNE RESPECT (Transcendenţa goală).
      De multe ori, în dialogurile sale cu transcendenţa,  poetul nu-şi reprimă accentele abrazive şi astrigente, deşi, în subtext, se raportează la El ca la o autoritate având  toate atributele prevăzute în textul biblic. CE-AI SĂ TE FACI, DOAMNE, CU ABSENŢA MEA/ când gândurile şi dorinţele-mi ca un praf cosmic/ nu îţi mai atinge geana/  când nu voi mai albi în aşteptarea cântecului/ primordial/ şi nu se vor mai deschide hubloanele visării/ când întrebările şi mireasma-mi de-omenesc/ nu voi mai fi/ când nu vor mai rătăci prin labirintul/ literei A şi nu-ţi voi mai cerşi/ forma concretă a zborului? Ce-ai să te faci, Doamne, cu absenţa mea/ când peste tot ceea ce acum sunt/ va dansa risipirea? (Fericitul diluviu).
      Nu spun, Doamne fereşte, că poetul este un răzvrătit lipsit de pietate şi-n război nietzscheean cu Cerul. Dimpotrivă, Îl invocă adesea cu evlavie, ştie Drumul Damascului şi chiar rescrie, într-o variantă personală rugăciunea Tatălui nostru -  fundamentală în cadrul credinţei creştine. Iartă-mi insistenţa zadarnică/ şi iartă-mi freamătul lăuntric/ înspre iluminare şi dârele de speranţă deşartă/ ce urcă la ceruri/ şi nedesprinderea de pământ/ pe care ca o pecete a nezborului mi-ai dat-o/ şi până la urmă binecuvântează Tată/ al nostru/ scrisele şi nescrisele manuale/ ale implacabilei singurătăţi (Tatăl nostru).  Invocă Cina de taină şi asemeni lui Zarathustra ( cel căruia cămilele îi sunt bolnave) se erijează într-un cuminte Păzitor de capre).
      Unde mai evadează poetul din realul amorf şi contrângător pentru a-şi găsi un minim de confort subiectiv?  Asemeni lui Cioran cochetează cu Neantul (golul, vidul, vagul, nimicul),  ceea ce îi induce o stare de melancolie, de plictis, de zădărnicie, de moarte, mai exact, de toate maladiile acestui veac, dar şi de speranţă, de izbăvire printr-o terapeutică a  iubirii. Tatonează Neantul, străfundurile lui şi nu se înfricoşează de avertismentul lui Noica privind spaimele ce le poate provoca prăpăstiile lui.
       Cum poetul Daniel Corbu corespunde cel mai bine tipologiei pe care care Cioran o suspecta nu de inteligenţă, ceea ce ar fi fost banal, ci de un exces de inteligenţă (le plus sage ), nu-i mai rămâne decât să suporte toate consecinţele  ei indigeste. De-ar fi fost numai inteligent, s-ar fi pliat confortabil pe real şi-ar fi fost om ca toţi oamenii, aşa însă trebuie să spargă circumferinţa cercului strâmt şi să adulmece ceea ce este dincolo de marginile lui, iar dincolo de real nu mai întâlneşte, am mai spus, decât neantul, divinul, reveria, Eul, care reclamă făclia întoarsă şi, bineînţeles,  toată epistemologia posibilului. Or, explorarea lor nu  mai presupune cunoaşterea carteziană, ci o cunoaştere a cunoaşterii, ceea ce înseamnă altceva, înseamnă asumarea golurilor din textul lumii, adică luciditate, iar menirea lucidului este să rămână neînţeles şi nefericit. Nu este un destin de invidiat, dar poetul se pare c-a înţeles, trebuie să-şi poarte povara lucidităţii şi toate consecinţele derivate. Îi mulţumesc pentru această carte nebună şi-i promit să-i urmăresc  cu interes prestaţiile viitoare
     
Ionel NECULA  
        
       

    



      

sâmbătă, 11 martie 2017

Fotografii, 2016


Căutări prin grădini înnoptate


Daniel Corbu


Danniel Corbu cu Horia Zilieru


Danniel Corbu cu Ilie Zanfir, Galaţi 2016


Teodor Parapiru, Ilie Zanfir, Daniel Corbu


O semnătură în Cartea de aur a Muzeului Kogălniceanu