joi, 14 ianuarie 2016

Cinci poeme de Daniel Corbu









Într-o Europă bătrînă și tristă

Prin urmare
știam că nu sunt decît o mică înflorire a
Nimicului o efemeră protuberanță
     a golului
un fel de zi mai lungă decît veacul
dintr-un eon agitat ca o încălecare
de timpi.
M-am născut tîrziu într-o Europă bătrînă și tristă
fardată ca o actriță la ultimul ei bal.
M-am născut tîrziu
hărăzit a citi cuvînt cu cuvînt cartea întîmplărilor
în aerul sacerdotal al dimineților mele.
Era tîrziu.
Cu o piatră ca privirea tăioasă a morții
Cain îl omorîse deja pe Abel
Corabia lui Noe își aflase sfîrșitul
pe muntele Ararat
cu mare zgomot Sodoma și Gomora
se prăbușiseră
și implozia florii păcatelor încă mai persista
pe coridoarele lumii.
Iisus scrisese pe nisip misteriosul nedescifratul cuvînt
și-l împărțise în patru zări prin cele
   o mie de vînturi.
Don Quijote învinsese morile de vînt
ale Europei
iar Hamlet își dădea obștescul sfîrșit
anunțînd doritorii de breaking news
că mereu e ceva putred în Danemarca.
Imnele vedice - dulci jelanii ale ființei încurajatoare
de iluzii - erau cărate cu rikșa
la curțile traducătorilor din München șiManchester.
Cu o fără de armă biruință
Beethoven scrisese Simfonia a noua - Oda Bucuriei.
În sfîrșit, Robinson Crusoe părăsise
 sălbatica insulă
grecii probau oboseala zeilor
Raskolnikov abia-și ascunsese toporul pătat de
                                                       sîngele crimei
undeva în Kilimanjaro
pușca lui Hemingwai își cheltuiseultimul glonț
iar după un veac de singurătate
prietenul Marquez își rostea declarația de adio.
M-am născut într-o Europă bătrînă și tristă.
                                            Era tîrziu.
În zadar căutam să dau zadarului un sens.
Visele îmi erau un Eden împodobit cu mirare.
În fiecare zi încrustam ceva pe dantela unei furtuni.


FERESTRELE  OARBE

Oricînd un vers amar va-ntîrzia în mine.
Trec orb și surd prin
toamna cu fantomatice suspine
pe-aceleași străzi călcate de sclavi
                                           și de-mpărați.
Mulți zice-vor:
Uite-l pe Daniel Corbu
poetul blestemat ce scrie despre ființă
univers despre necunoscute glorii și istorii
                                                ale sinelui
despre agonii    cetăți obosite și alte aiureli
metafizice și este dușmanul de moarte
al poeziei roz!
Iată-l pe cel jefuit de îngeri și nopți
pe cel ce poartă în vers holograma ruinii !
Se spune c-ar admira potopiții de haruri
 hohotul cruciadei divine
că ar purta în fiecare rană un sacerdot
al sardanapalnicei vorbiri.
           Dar eu sunt trecătorul posac
pe-aceleași străzi printre aceleași zădărnicii
sunt cel ce șterge cu grijă
ferestrele oarbe ale desăvîrșirii.
ORICÎND UN VERS AMAR VA-NTÎRZIA ÎN MINE.



ȘAMANUL

                               ,, Această lume fără slavă
                                 Ce se opune marelui Nimic”
                                                  Faust al lui Goethe


De-un timp toți vor să le ghicesc viitorul
dar de fiecare dată uită
că în el se ascunde și moartea.
Despre mine ce vă pot spune
cînd deja ați aflat că sunt
martorul orb
preamărind labirinticul drum
                                               al eșecului
SUNT ȘAMANUL ASCET CE-ȘI DUCE LA AMANET
TOATE NOPȚILE ALBE
ȘI CEL CARE-AȘEAZĂ TABLOURI SENINE PRIN
GRĂDINILE SPAIMEI.
Zilnic întruparea nimicului îmi scîncește la ușă
zilnic mîngîi un trecut dolofan
supraponderal și apatic
și ca nimeni altul recunosc
degringolada și treptele răbdării
clipele amorțite-n regret
aerul tremurat din mijlocul rugăciunii.
TOȚI VOR SĂ LE GHICESC VIITORUL
DAR DE FIECARE DATĂ UITĂ
CĂ ÎN EL SE ASCUNDE ȘI MOARTEA.
Sunt cel care-așează tablouri senine
                                    prin grădinile spaimei.
Sfinx mișcător pe aleile veacului
tot mai aplecat trec pe străzi
precum bătrînii călugări tăbârcind urna păcatului.
Nu știu de ce fanaticii ascezei
mă pomenesc cu drag.





ÎNGERUL OBOSELII

E cenușiul existenței, Max!
Sau poate un gol care se-ntinde
ca o pecingine mută
de-aici pînă-n țara de nimeni
 știută.
E îngerul oboselii sau poate
plictisul depus ca rugina  pe scuturi
ca uitarea pe margini de gînd.

E cenușiul existenței, Max!
În cele din urmă n-ai încotro:
Cobori. Urci. Iar cobori. Lași în urmă
o mare de zgură.

E cenușiul existenței, Max!
Șoarecii timpului rod fără-ncetare.
Libertatea de-afară e plină de ziduri.
Spre seară
prin sufletul măreț
auzi cum șuieră a pagubă pustiul.

PRIN  URECHILE  ACULUI  DUIOS  

CĂMILA  TRECEA

Doamne, nu tulbura apa fîntînii
în care m-am oglindit ani la rînd !
Pentru că nici acoladele nici stressul nimicului
din tirbușoanele nopții
nici luna uitată pînă tîrziu
                                         în pahar
nici vreo gloriolă amanetînd metropolele lumii
(pe lîngă care minunea de la Cana Galileii
                                                pare un scîncet)
n-o tulbură.
                       E ora astrală în care
vin semne din capitala unui blestem.
Se poate prinde-un atom dintr-o clipă
de geniu  o strigare de gînd ieșit din
canonicul rînd.
Printre ne-nțelese euhrastii văd îngerul
și aspectul copulativ al verbului
                                             a fi ființă.
 Cui îi pasă că zac în zădărnicii
ca o icoană uitată prin ierburi.
În fiecare noapte
visez niște caravane-n deșert.
Nu vreau să uimesc.
Acesta e chiar
SFÎRȘITUL.

marți, 12 ianuarie 2016

Daniel Corbu – Piatra de Eol si alte povestiri



  În textele epice, adunate de poetul Daniel Corbu în volumul Piatra de Eol şi alte povestiri, (Ed. Princeps Multimedia, Iaşi, 2014), autorul se dovedeşte un prozator autentic, întrucât în stilul laconic uzitat, nu se întrevede lirismul. Prozele scurte sunt considerate  douăzeci şi două  de fantasmagori în ritm de blue-jazz.
  O piatră de eol a fost conglomerată sau modelată de vânt. În textul care dă titlul volumului, se dusese vestea că pietricica aceasta te face înţelept. Eroul cutreieră continentele în căutarea ei şi o găseşte la întoarcere la el în curte. Jucându-se cu ea, o înghite şi chiar se simte altfel. Oamenii cred că a devenit
un guru şi vin să-i ceară sfatul în toate problemele zilnice. Totul se dovedeşte un bluf. Este o demonetizare a povestirii lui Mircea Eliade care nara cum un rabin a visat că într-un oraş îndepărtat va găsi o comoară. Prelatul o caută zadarnic şi la întoarcere o găseşte în priopria-i curte. „Basne” ar zice Daniel Corbu, în terminologie postmodernistă.
  Ne putem imagina că cele 22 de fantasmagorii epice sunt „pietre de eol” pe care Daniel Corbu le-a descoperit în prorpriu-i suflet. Se pune problema dacă acestea s-au materializat datorită harului sau hazardului (vântului). Merg pe a doua variantă întrucât textele aparţin avangardismului cu atingeri
postmoderniste, absurde sau fantastice.
  Absurdului kafkian îi aparţine povestira:  Piticul de la Marele circ. Metamorfoza de aici se petrece nu spre vreo insectă ci spre normalitate, peste noapte, piticul creşte şi devine om obişnuit, pierzându-şi toate avantajele. E un anikafkanianism tratat postmodernist.
  În proza Hainele poetului, un poet care a primit la pomană costumul unui coleg de breaslă decedat, după ce îl îmbracă, se identifică mental cu acesta. Metamorfoza de aici ţine de superstiţie.
 Banchetul, cu care se deschide cartea este textualist. Discuţiile dintre Martha şi Augustin constituie o construcţie sclipitoare de replici care nu sunt altceva decât citate din scriitori şi filosofi iluştri.
 Fantastice şi umoristice îndeobşte sunt: Subiect pentru o naraţiune, Blestemul sau ucigaşul cu privirea,  Urmele lui Dumnezeu, Vin paupaşii şi altele pe care nu le-am enumerat pentru că nu le-am comentat.Deşi mă duc cu gândul spre proza sudamericană, textele sunt originale, poartă amprenta Daniel Corbu.
  În Subiect pentru o naraţiune, un om întorcându-se acasă, găseşte în patul său un cal, care, sub nici o ameninţare din partea proprietarului nu se lasă urnit din loc. După un timp, calul dispare din senin, aşa cum a apărut, dar omul obişnuindu-se cu prezenţa animalului, începe să-i regrete absenţa şi se
însingurează tot mai mult.  Ultimul călău şi Blestemul sau ucigaşul cu privirea surprind printr-un tragism halucinant.  Gâdele din prima povestire, autohtonizat, construieşte, într-un sat, o bijuterie de ghilotină cu care decapitează mai mulţi copii. Condamnatul la moarte îşi exprimă ultima dorinţă, aceea de a fi executat pe propru-i aparat. Personajul era atât de îndrăgostit de maşinăria morţii pe care a conceput-o, încât, pur şi simplu, se identifica, trup şi suflet, cu ea. Şi chiar comandă acţionarea ghilotinei la propria-i execuţie.
  Ucigaşul cu privirea este un adolescent firav – poet sau filosof – posedând un dar diabolic, la antipodul celui al legendarului rege Midas (care transforma în aur tot ce atingea). Tânărul nostru transforma în scrum sau nisip tot ce privea: blocuri, oameni temerari, copaci. Ca să scape de blestem, priveşte altruist, adânc în sine însuşi, până se transformă într-o dună de nisip.
  În Urmele lui Dumnezeu, toţi directorii Institutului Multirepublican de Ateism Ştiinífic din Moscova, în care se elaborau lucrări antireligioase mor de o boală incurabilă, ceea ce dovedeşte tocmai prezenţa divinităţii.Vin papuaşii este umoristică de-a binelea. Un personaj hâtru, bunicul Toader Stoican convinge nişte babe să se lase legate de un copac ce urma să fie tăiat, pentru ca, prin forţa lor să-i orienteze căderea. Faptul nu se petrece dar babele zboară prin văzduh când copacul se prăbuşeşte.
  Povestirea principală în economia volumului este dedicată boemei literare ieşene, purtând numele de Omul suspendat. Personajele imaginare din această proză sunt construite pe baza celor din anturajul autorului. Unele nume dezvăluie fără echivoc personajele reale. De pildă,poeţii Cezarion Ivănescu şi Mihalin Irsachi. Desigur că sunt mult mai mulţi. Şi numele primarului de atunci al Iaşului e recognoscibil, fiind numit Limirad. Nu e greu să ghicim cine se ascunde sub numele Danilo Lungovici, cu care Daniel Corbu a avut un conflict la Muzeul Literaturii Române din Iaşi.
 Devălmăşia întâmplărilor, fără respectarea momentelor desfăşurării epice este tipic postmodernistă. Întâlnim nesfârşite discuţii la restaurante, lansări de carte, manifestări literare avangardiste, cum este aceea organizată de revista Feed Back condusă chiar de Daniel Corbu (manifestare reală devenită între timp tradiţională) – în text se înserează chiar un afiş – etc. Discursul este plin de vervă, umor şi presărat cu glume şi poante inteligente.Liantul întâmplărilor îl constituie prezenţa scriitorului Maximilian Bernea la Yachsburg, care în drum cu trenul spre Saint Petersburg este nevoit să se oprească la Iaşi, din cauza grevei ceferiştilor şi va rămâne aici un an captiv ca Ulisse în insula sirenelor, sau personajul din Muntele Vrăjit de Thomas Mann. În finalul povestirii, eroul, proaspăt laureat al Premiului Herder pentru cartea sa Omul suspendat,  e cuprins de dor de ducă. Dar boema va continua.Îmi pare că dncolo de actanţi, personajul principal în acastă tevatură este timpul paradoxal mănos: ”Aeste zece luni yaschburgheze i se păreau lui Maximilian în anumite momente o coborâre într-un Olimp râios, pe scena nimicului înfloritor, o pierdere de timp, alteori o perioadă extrem de bogată la nivelul experienţei” . Gustul amar al condiţiei umane muritoare este exprimat de Cezarion Ivănescu, care afirmă că Dumnezeu ar trebui să şteargă această lume imperfectă şi să construiască alta mai bună. Căruţa muzicală, povesteşte, pe lângă multe alte întâmplări imaginare şi fascinante, înscenarea morţii căruţaşului care îşi construise la Viena, vehicolul cupricina. Luarea extincţiei în răspăr, ne conduce spre povestirea Gloria. Aici se reiterează condiţia efemeră a existenţei umane. Simbolismul puternic mă duce cu gândul la proza Piatra de eol are dă titlul volumului şi astfel avem o încheiere rotundă.  Eroul povestirii vrea să cucerească eternitatea şi urcă succesiv, cu mari efortui, cei trei munţi din zare. Dincolo de ei nu urmează gloria ci numai deşertul.
 După aceste exemplificări, putem trage câteva concluzii generale asupra prozei lui Daniel Corbu.Referirea la ritmurile de blue-jezz ale prozelor ţine de o stare de „inimă albastră” transmisă cititorilor. Avangardismul lui Daniel Corbu, care se contaminează de această stare deconcertantă, ţine de atitudinea antimodelelor menţionată în decursul analizei şi de abolirea conformismelor.Recuzita postmodernistă (despre care autorul a scris mai multe cărţi) este uzitată în numeroase aspecte. Textualismul este unul dintre ele. Luarea în răspăr a legendelor şi aspiraţiilor umane constituie tema principală a majorităţii textelor. În povestirea Povesteşte, povesteşte ceva! avem deliteraturizarea. Devalorizarea literaturii apare aici sub aspectul că scriitorul, invitat să afirme ceva despre literatură, nu găseşte nici un cuvânt de spus. Cinematografismul, teoretizat de autor într-o carte dedicată postmodernismului românesc se regăseşte în toate povestirile.
 Fantezia flamboiardă este contagioasă.
 Umorul dezinvolt constituie sarea şi piperul povestirilor.
Prin această carte, Daniel Corbu relevă o nouă faţetă a scrisului său, aceea de prozator. Cartea se citeşte dintr-o răsuflare. 


Lucian GRUIA 

vineri, 11 decembrie 2015

Scrisoare deschisă în ritm de blue-jazz
                                               lui Ion P. Iacob


Iar într-o altă zi
îmbolnăvit de aripi, de vorbe și zel
fără pic de tristețe și ură
îi spuneam prietenului Iezechiel
că nici venirea profetului nu mă mai tulbură.
Iarna-i aproape - rosteam - și iar trăiesc
ziua de ieri
nici un miracol nu se zărește
iar viitoru-i ca de obicei
în coadă de pește.
Întinsă leneșă pe canapea
de pe tabletă
domnița aceeași carte citește.

Nu-i glumă - spun - Iezechiel

afară zăpada-i cît gardul
n-am nici chibrit nici catran
nici foc în sobă, nici iubită nu am
și parcă nu eu vorbesc ci un altul.
Din nou visez întîlnirea c-un crin
                                                 imperial
sau cu aceeași cucernică roză
pe sub interioare ferestre, bacovian
roz-bonbon înflorește sfînta ciroză.
       Lumina-i difuză, firește
despre-un Dumnezeu postmodern
                            prins cu mîța-n sacoșă
sau cu altceva, doamne ferește,
continui să scriu amara mea glossă.

 Daniel CORBU
 Iasi, 10 decembrie 2015

luni, 7 decembrie 2015

ION ZUBAŞCU. EPOPEEA OMULUI DISPONIBIL ŞI MITOLOGIA COTIDIANULUI




Unul dintre cei mai profunzi, mai originali poeți ai generației ′80 prin vizionarismul și tehnicile poetice posmoderne, este Ion Zubașcu.  Cartea sa, Omul disponibil, o epopee lirică hrănită din mitologia cotidianului, o meditație poetică despre om și istorie, desprea real și ficțiune, despre timp și Demiurg, contemplare și autocontemplare, este o carte reper nu numai a generației noastre, ci a literaturii române.

Ion Zubașcu s-a născut în comuna Dragomirești, jud. Maramureș, în 1948. După studii liceale la Borșa și Baia Mare urmează Institutul Pedagogic din Oradea, apoi la Universitatea ,,Babeș - Bolyai”, din Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie. Debutul într-o revistă literară îl înregistrează în 1973 (Tribuna), iar debutul editorial la Editura Albatros (1982), cu volumul Gesturi și personaje. După debut, publică volumele: Omul de cuvînt (versuri, Ed. Cartea Românească, 1991); Întoarcerea la Dumnezeu. între viață și moarte cu Ioan Alexandru (Ed. Panteon, 1995); Omul disponibil (Ed. Axa, Colecția La Steaua - poeți optzeciști, 2000), Moarte de om. O poveste de viață, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010.
 Găsim necesar să spunem că înainte de Cenaclul de luni de la București, la mijlocul anilor ′70, un poet de la Borșa, undeva în Maramureș, Ion Zubașcu scria poeme cu toate datele postmodernismului.  Gesturi și personaje e o carte predată editurii ,,Albatros” în 1977 și apărută abia în 1982. Gesturi și personaje, o carte de poeme care conține șaisprezece ipostaze ecologice ale ființei, a fost bine primită și analizată de critica literară. A doua sa carte, Omul de cuvînt, a fost predată la Editura ,,Cartea Românească”  în 1983 și publicată abia în 1991.
Trebuie să precizăm că marele poem Omul disponibil a apărut într-o versiune la Editura ,,Axa” din Botoșani, în 1999. Era organizat în Cinci introduceri preistorice la Omul disponibil, Cinci căderi în istorie ale Omului disponibil și Cinci viziuni postistorice ale Omului disponibil. În special poemele din ciclul Cinci căderi în istorie au fost scrise în registre stilistice diferite corespunzătoare treptelor înclinării spiritului limbii române de-a lungul istoriei.
            Ultima versiune a Omului disponibil, poem început la Borșa în anii 79-80, a apărut la Editura ,,Brumar” din Timișoara în 2009. Atașăm gîndului nostru o declarație a autorului: ,,Versiunea Omului disponibil din cartea de față este diferită de variantele anterioare, apărute de-a lungul anilor, adăugând sugestia împletirii unor profesiuni de credință cu carnalitatea poemelor de dragoste, ca într-o spirală ADN ascendentă. La acest cântec voi lucra și în continuare, cât timp mi-a mai rămas de trăit din destin , putând fi considerat ca încheiat doar când ultima clipă va pune punct vieții mele. Și poate nici atunci, pentru că știu că mai am mult de lucru și pe celelalte tărâmuri, unde îmi voi continua existența vie de scriitor al limbii române”. Din păcate, poetul pleca la poporul stelelor în 2011, la șaizeci și doi de ani.
Structurat în douăsprezece cânturi (Homo ludens, Omul holografic, Omul antigravitațional, Omul de la recepție, Homo spray, Homo cogitans, Omul practic, Omul închis, Homo cinematographicus, Omul statistic, Omul deschis), Omul disponibil păstrează pe  parcursul lecturării aerul și prestanța unei capo Pentru lectorul de poezie, declar pe proprie răspundere că are de-a face cu unul dintre cele mai originale poeme românești ale ultimei jumătăți de secol. Să cităm doar începutul părții Cinci viziuni postistorice ale omului disponibil: ,,Soţia mea  n-a citit încă aceste cuvinte. / Ea a înnebunit numai presimţindu-le. Abia receptând din aer / o parte infimă din tensiunea la care le-am scris /  a înnebunit preafrumoasa bibliotecară. / Îmi pun mâna stângă la frunte. Am citit undeva că te linişteşte./ Îmi fac masaje la degetul mare de la picior. / Am văzut undeva o hartă chinezească a tălpii piciorului / cu punctele pentru presopunctură. Degeaba! / Mieii albi behăie dimineaţa în casa strămoşilor /  deşi mama mea era tânără şi trebuia să se mărite. / Nu puteau intra feciorii în casă de turma de miei / şi viţelul care dormea noaptea sub pat (să nu îngheţe afară în ger) / a început să roadă paiele din aşternutul copiilor./ Un aşternut pentru imaginaţia mea. Un strujeac. / Şi o casă de bârne, pe jos cu lut lin ca aceea a mamei / când a fost fată. Ca pomii în floare, flori dalbe de măr / povârnite pe marginea ţintirimului / unde morţii şi viii, feciorii de morţi şi de vii / jucau parândatelea cu fecioarele. Un fel de oină peste morminte. / Prin miresmele prunilor. /  Se îndura şi sângele zilei, pe semne, / de singurătatea miresmelor. /  Semne, doar semne. / Semne. Semne. Ritual semiotic e moartea acum. / Pur ritual semiotic. Indură-te, mamă, şi iartă-mă. / Fiicele mele iubite, iertaţi-mă. A înnebunit mama voastră / Şi încă n-a citit toate manuscrisele mele / cu propriii ei ochi albaştri. Numai cu sufletul le-a presimţit. / Ceea ce e mult mai cumplit. De ce-mi arătaţi voi, ceilalţi, cu degetul / ceea ce eu văd cu sufletul? N-am nici o obligaţie faţă de voi. / Atunci voi de ce să mă obligaţi să vă văd degetele / cu ghearele netăiate de o mie de ani? Măcar băgaţi-mi-le / până la încheieturi în ochi şi urechi. / Numai aşa poate le voi vedea de-a binelea le voi auzi bucurându-se. Scriind, iată, / mi s-a tocit până-n umăr mâna mea dreaptă. / Scriind m-am trezit deodată că nu mai e lângă mine / decât Marea Singurătate. ”

         

                 Daniel CORBU

”LITERATURA E SINGURA MINCIUNĂ CARE SPUNE ADEVĂRUL”







(Cassian Maria Spiridon în dialog cu poetul Daniel CORBU)



Cassian Maria SPIRIDON: -Daniel Corbu, care au fost împrejurările debutului tău în literatură?

Daniel CORBU: -Rememorarea momentului debutului e întotdeauna prilej de nostalgie. Timpul trece ameţitor şi aproape nu-mi vine să cred că au trecut douăzeci şi trei de ani. Debutam cu un grupaj de poeme în "România literară", în toamna lui 1979. Eram student la Bucureşti şi frecventam Cenaclul de luni, legasem cîteva prietenii, citeam, scriam. Poezia îmi era amanta de netrădat şi aspiram, vorba bunului Mallarmé, à l'extreme occident de désirs.

-Povesteşte despre prieteniile literare ale începutului.

-Mă consider un om cu vocaţia prieteniei. De cînd mă ştiu, prietenii şi cărţile m-au salvat. Toate prieteniile legate atunci au rămas nesmintite. Traian T. Coşovei, Sorin Preda, Ion Zubaşcu, George Vulturescu, Ion Mureşan, Lucian Vasiliu, Matei Vişniec, Nichita Danilov şi apoi nemţenii Aurel Dumitraşcu (de la care am primit aproximativ patru sute de scrisori!), Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Sava sînt prieteni statornici. Salvatoare au fost dialogurile sau schimbul de scrisori cu Octavian Paler, Gheorghe Grigurcu, Florin Mugur, Laurenţiu Ulici, Odysseas Elytis. Iar cînd prin 1982, după ce i-am citit un poem ("Căderea mîinilor"), în apartamentul său din piaţa Amzei, Nichita Stănescu m-a îmbrăţişat, am simţit că nu sînt singur în literatura română.


-Cum a avut loc "intrarea în scenă"?

-"Intrarea în scenă" e titlul cărţii mele de debut. Ciuntită, cu jumătăţi de poeme, cu multe cuvinte schimbate (soartă în loc de moarte, fericire în loc de disperare etc.), apărea în 1984 la Editura Albatros, deşi cîştigasem concursul de debut în 1981. Dar aşa cum a apărut, cu 52 de pagini, s-a bucurat de o excelentă primire din partea criticii. Cred că s-au scris peste patruzeci de cronici în revistele literare. Dar la fiecare carte emoţiile sînt mari, cu fiecare carte debutăm, cu fiecare poem scris, cu fiece metaforă venită în crucea nopţii la masa de lucru sau în plimbările de imbecilitate curativă.


-Începînd din 1984, ai iniţiat, la Tg. Neamţ, Colocviile Naţionale de Poezie. Cum ai conceput aceste întruniri?

-Nu-i nevoie să-ţi spun, dragă Cassian, că timpurile erau imbecile, potrivnice. Că ne umplusem de paznici ai ideologiei comuniste. Că şi noi, poeţii tineri, "mulţi dar buni", eram periculoşi. Colocviile de poezie de la Tg. Neamţ, concepute ca întruniri ale noii generaţii poetice, au fost şi un mod de rezistenţă. Cei 60-70 de poeţi tineri citeau la Tg. Neamţ poemele cele mai îndrăzneţe, care n-aveau cum să apară în presa literară din cauza cenzurii draconice. Erau prezenţi în fiecare toamnă în orăşelul naşterii mele pe care, din cauza grupării poetice care se contura (Nicolae Sava, Aurel Dumitraşcu, Radu Florescu, George Calcan, Adrian Alui Gheorghe, Vasile Baghiu), regretatul Laurenţiu Ulici îl compara cu Fălticenii interbelici: Florin Iaru, Matei Vişniec, Mariana Marin, Lucian Vasiliu, Ion Mureşan, George Vulturescu, Elena Ştefoi, Ion Zubaşcu, Alexandru Muşina, Gheorghe Izbăşescu, Ion Tudor Iovian, Mihai Dinu Gheorghiu, Cristian Livescu, Al. Pintescu, Dumitru Păcuraru, Nichita Danilov, Dan David, pe urmă Mircea Martin, Marin Mincu (excelenți teoreticieni şi moderatori!), Laurenţiu Ulici.


-Cum ţi-a venit ideea acestor Colocvii, care au rămas un reper pentru generaţia noastră în perioada ei de solidarizare?

-Pe scurt: în 1983, îmi susţineam lucrarea de licenţă cu profesorul Nicolae Manolescu. Titlul ei? "Generaţia poetică '80 în literatura română". Adunasem acolo 30-40 de congeneri cu cărţi apărute. Era prima întrunire. Lucrînd par hasard, la Casa de cultură Tg. Neamţ, mi-am zis c-aş putea să adun fizic, în fiecare toamnă cîţiva blestemaţi la poezie, să ne-auzim între noi. Mulţi poeți congeneri s-au cunoscut la Tg. Neamţ, au devenit prieteni. Îi văd și acum peripatetizînd spre Cetatea Neamţ, spre mănăstirile nemțene, la Humuleşti, unde s-a născut şi s-a bălăcit toată copilăria în Ozana cel mai testicular povestitor român.


-Ai folosit cuvîntul "blestemaţi". Crezi în destinul poetului?

-Cred așa cum credeau şi vechii greci. Nu mi-i dat să înțeleg că s-ar chema poet cineva lipsit de blestem și de metafizică. Mai mult, cred în orfismul poetului, cînd ţi s-a dat însemnul ţi s-a dat şi sfîşierea. Eşti un Sisif care adună şi bolovanii vecinilor. Să mai adăugăm și misterul și revelația? Pe deasupra, problema poetului nu-i să se facă înţeles. Zicea bine Montale: "Nimeni nu ar scrie versuri, dacă problema poeziei ar fi să te faci înţeles". Poţi fi şi un fel de vox rogantis in deserto.


-Tema prezentului număr din "Poezia" este Poezie şi adevăr. Poţi să spui o frază despre asta?

-O frază ar fi prea mult! O propoziţie, o, aceasta da!: literatura e singura minciună care spune adevărul.


-Eşti de aproape cinci ani la Iaşi. Cum de ai ales Iaşul?

-Ca unul care cred, aşa cum am spus, în destin, cred că Iaşii m-au ales pe mine. Sînt "adaptat" la Iaşi, iubesc Ţicăul şi Copoul, dar nu ştiu dacă sînt total "adoptat".


-Ai putea să deconspiri cîteva dintre proiectele tale literare?

-Am o prejudecată a acestor mărturisiri. Şi mai ştiu că de multe ori spovedania naşte păcate noi, alte păcate. Dar trebuie să spun că lucrez de vreo cincisprezece ani la o carte mai ciudată, "Panteonul", un fel de "divina comedia" postmodernă. In rest, Documentele Haosului și Manualul Bunului Singuratic. Deie-ne Domnul liniştea concentrării şi inspiraţia cea bună! Îţi mulţumesc pentru provocarea confesiunii!





Iași, aprilie 2003








miercuri, 25 noiembrie 2015

Daniel CORBU



 POETUL AUREL DUMITRAŞCU -  60 
Poezie și prietenie

  În această toamnă poetul și prietenul nemțean Aurel Dumitrașcu ar fi împlinit 60 de ani. De curînd s-au împlinit 25 de ani de la plecarea sa prin satele cerului, la poporul stelelor, unde ne vom revedea curînd. Trăitori în același spațiu mirific nemțean, am visat și ne-am format cultural umăr la umăr. Coletele cu cărți circulau frecvent între Târgu Neamț și Borca, ideile culturale erau prezente în scrisori (deținem, fiecare, peste 400!) și la întîlnirile / microcenaclurile, cum le numisem, de la Borca sau de la Târgu Neamț. Ne cunoscusem în 1978 (ajutase la cunoașterea noastră și rubrica ”Debut-Poșta redacției” a lui Geo Dumitrescu, unde ni se publicau primele poeme), în octombrie 1979 luam împreună premii la cel mai important concurs național de poezie pentru debutanți, ”Nicolae Labiș”, Suceava: Aurel, Premiul revistei ”România literară”, eu ”Premiul Uniunii Scriitorilor din România”. Tot în acel octombrie 1979 debutam cu poeme pe aceeași pagină de revistă ”Tribuna”, girați de Dumitru Radu Popescu. Curînd, le-am făcut cunoștință cu Aurel poeților prieteni Nicolae Sava, Adrian Alui Gheorghe, George Calcan și Gheorghe Simon. Pe urmă, mai precis din 1984, fiind instructor de teatru și poezie la Casa de cultură din Târgu Neamț, organizam dese întîlniri cu lecturi de poeme, cu dezbateri pe teme literare, ceea ce l-a făcut pe criticul literar Laurențiu Ulici să numească grupul de poeți în discuție (la care-l adăugam și pe Radu Florescu)  Școala de Poezie de la Târgu Neamț.  Mai pe urmă, am organizat (entuziasmul netrucat al lui Aurel era de neoprit!) Colocviile Naționale de Poezie de la Târgu Neamț, prin care am reușit să adunăm, în orașul de sub Cetatea Neamțului, nod cultural al zonei, toți poeții importanți ai generației noastre.
 Proniile au făcut ca primele două cărți să le edităm la aceleași edituri, cu aceeași lectori: Intrarea în scenă și Furtunile memoriei, la Ed. Albatros, 1984 - lector Gabriela Negreanu, iar Plimbarea prin flăcări și Biblioteca din Nord, la Cartea Românească, 1988 - lector Florin Mugur. Drumurile noastre la București, întîlnirile cu prietenii comuni (între ei, Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Vișniec, Traian T. Coșovei, Zubașcu, George Stanca, pictorul Mihai Bandac) sînt aventuri boemice de tinerețe care ar putea acoperi multe pagini.
Trecut prea devreme în lumea umbrelor, ca şi Dan David, Cristian Şişman, Horaţiu Ioan Laşcu sau Cristian Popescu, cu puţin înainte de a împlini treizeci şi cinci de ani, Aurel Dumitraşcu publicase, cum am și precizat,  două cărţi de poeme (Furtunile memoriei, Ed. Albatros, 1984 şi Biblioteca din Nord, Ed. Cartea Românească, 1988), pe care critica le comentase, cu câteva excepţii, destul de favorabil, încercând să-i găsească un loc în cadrul atât de discutatei (dar nu discutabilei!) generaţii ‘80. La aceste cărţi s-au mai adăugat repede încă două, Mesagerul (1992) şi Tratatul de eretică (1995), iar în culegerea Mesagerul (Ed. Timpul, 1997), care le adună pe toate, se mai adaugă douăzeci de texte inedite. O culegere de postume, cu titlul Fiara melancolică, apărea la Editura Axa din Botoşani, în 1998, iar o alta, cuprinzând toată opera poetică, cu titlul Scene din viaţa poemului, la Editura Conta, P. Neamț –director Adrian Alui Gheorghe (2004).
Născut la 21 noiembrie 1955 în Sabasa, comuna Borca de Neamţ, unde a şi urmat studii gimnaziale şi liceale, Aurel Dumitraşcu şi-a petrecut aproape toată viaţa acolo, în munţi, în ultimii ani (1977-1987) ca profesor suplinitor, după ce încercase mai multe meserii care nu i se potriveau. Mare autodidact şi beneficiar al harului poetic, acest lungan suav, cum ar spune Nichita Stănescu, extrem de exigent cu sine şi cu ceilalţi, aflat mereu pe picior de război cu falsitatea şi impostura, a scris sute de scrisori care-i trădează o autentică vocaţie a prieteniei, prin care îşi domesticea singurătatea sau îşi clarifica, asemenea lui Voltaire în alt secol, destule probleme estetice sau etice.
„Cu o sensibilitate de tip alexandrin”, cum spunea criticul ieşean Val Condurache încă din 1984, când debuta cu Furtunile memoriei, Aurel Dumitraşcu a scris, fără însă a forţa total barierele experimentului, o poezie nonconformistă, în descendenţa unor Trakl, Kavafis sau Ezra Pound, în care îşi găsesc locul ironia, incongruenţa şi mai ales livrescul. Lumea este descoperită odată cu scrierea poemului, iar poetul, într-o proză histrionică, este un ales al destinului: „Faţa mea este arsă scorojită/ nu s-ar uita nimeni la ea/ - toate cum sunt -/ carnea aceasta ziceţi voi, ziceţi voi/ nu ştiţi nimic - spun eu -, nimic nu ştiţi./ Ce poate face poetul? Închid radioul televizorul uşile casei mă/ urc în pod sunt singur mă pot distra pe-ndelete portretul lui Blake alături de caricatura lui Stalin.../ Ce-aş putea recunoaşte? Aceste jocuri sunt pentru/ totdeauna făcute. Am fugit în poem vorbesc despre mine. / Asemenea morţii fiecare portret/ îşi bate joc de iubire.” (Pierdut în poem). De remarcat biografismul textelor lui Aurel Dumitraşcu, precum şi tonul confesiv, grefat pe o tehnică a discontinu-ităţii, poetul se adresează mereu, fie unor personaje reale, fie imagi-nare sau livreşti, ca în Vedenii sau elegii: „Alte hârtii în care morţii familiei nu-s acasă Te-am/ rugat să priveşti cum stau speriaţi prin oraş să-i mai chemi/ la un ceai lunea sau marţea./ Nu-s de-ai noştri mi-au spus hârtiile-s vechi decupate/ din aceleaşi gazete centrale. Am plecat şi eu prin oraş/ n-am văzut pe nici unul am privit hârtiile/ singur. Albe, albe.”
Poezia lui Aurel Dumitraşcu este o continuă oscilaţie între epifania conţinută şi iconoclastia ostentativă. Poate că aici trebuie căutată poetica lui Aurel Dumitraşcu, şi nu întâmplător, la absolvirea Facultăţii de filologie din Iaşi, în 1987, îşi susţinea licenţa cu o teză despre doi poeţi şaptezecişti, dispăruţi şi ei prematur, Daniel Turcea şi Virgil Mazilescu. La acestea s-a adăugat, de multe ori în exces, livrescul. Spune poetul: „Voi fi găsit şi eu o nouă poetică o experimentez/ umblând cu mâinile în buzunare înainte de ziua/ numită marţi, Fac pe nebunul de sâmbătâ până luni./ Astfel cu bucurie un pronume de politeţe/ bagă poemul la apă.” (Deştept într-o marţi). Temele care revin cu ostentaţie şi obstinaţie în poemele lui Aurel Dumitraşcu sunt cele dintotdeauna: dragostea, moartea, fericirea. La acestea se adaugă, într-o tratare absolut originală lectura (biblioteca) şi oraşul. „Eu/ nu vreau/ să trăiesc/ eu vreau/ să citesc”, spune poetul în Ars dolores. Sau: „Am trăit mulţi ani fericiţi am scris ce-am vrut./ Lutul măscăricii puii de raţă au învăţat cititul în cărţi/ au citit ce au vrut./ Mai ales toamna eu sunt un bărbat fericit: ies în grădină/ repetându-mi încrederea nemăsurată în prieteni/ le scriu lungi scrisori/ fiecare cuvânt umblă tăcut prin ceea ce văd prin tot ce aud.” (Mai ales toamna). Şi: „Stau noaptea ca un boţ de răşină/ într-o colivie murdară/ gâtul miresei ca o poliţă plătită neantului/ alţii or fi minţind-o acum!/ Ce să fac într-un templu? Copacul spune/ că templul este orgoliul unui singur om./ Biblioteci nesfârşite m-au cerut de bărbat./ Jorgeeee borgeeees, leagă-te cu mine de întâmplări!” (Teatru pustiu) Una dintre marile obsesii ale lui Aurel Dumitraşcu, prezentă în majoritatea poemelor sale, este fericirea. Abordarea ei poate fi ironică, fantezistă sau tragică: „Fericit cel care se naşte om - spune poetul - şi nu-şi aminteşte inconştienţa/ luxul de a fi integrat în marea mişcare/ a celulelor vii şi a celulelor moarte/ şi iar mă trezesc într-un pat foşnitor/ într-o privire jilavă/ singur/ mai singur decât mijlocul acestei planete/ ies pe terasă eu respir tu respiri. Sudalme în imponderabil// aerul, bietul nostru câştig.” (Ars doloris, II, II etc). Din când în când poetul se opreşte şi spune: „fericirea mea este luciditatea” sau „mă prefac liniştit fericit. Dar nu sunt./ Nici măcar stăpân peste umbre dincolo de care/ hipnotice mâluri orbesc.” Şi, până la urmă: „- Vezi?/ Din casă/ iese/ singur/ un bărbat fericit.” (Autoportret). Dar fericirea se găseşte, ca în toate legile scrise şi nescrise ale lumii, în directă legătură cu dragostea şi moartea. Tudoriţa song, Amândoi, Pereţi goi, Merişorii sălbatici, An de graţie, Neştiutori prin grădinile hokusai sunt doar câteva dintre poemele edificatoare în acest sens. Cititorul avizat, care va citi Mesagerul, fără îndoială cea mai bine structurată şi cea mai profundă carte a lui Aurel Dumitraşcu, va observa că întotdeauna erosul se găseşte în imediata apropiere sau se amestecă cu thanatosul. Dragostea nu este decât un joc, o himeră, un text, femeia este mereu „o altă sintaxă”. Astfel, un dramatism bine temperat traversează textele Mesagerului, unde poetul ajunge la o relativă perfecţiune a discursului şi a construcţiei.
Poemele lui Aurel Dumitraşcu sunt de un baroc impresionant, cu o imagistică bogată, cu asocieri insolite, şi, asemenea labirintului regelui Minos din Knossos, au la baza construcţiei o logică perfectă. Avem de-a face, pe de altă parte, cu o întreagă instrumentaţie, cu o tehnică a asedierii lectorului prin această viziune barocă, a violentării lui prin asocieri lingvistice, prin sincope, livresc, aparente deturnări de sens şi fragmente ale dicteului automat, în poeme cu o ideaţie clară. La Aurel Dumitraşcu noaptea poate atârna de cer ca o halcă, Dumnezeu n-a citit încă nici o carte, iarba poate fi roşie, picioarele femeilor înverzesc toamna, morţii înverzesc în lunci, nourii sunt ca nişte plămâni aprinşi, o femeie plimbă un leagăn pe cer, revoluţia se poate naşte dintr-o pitulice adormită în zaruri. Şi exemplele ar putea continua, pentru că astfel de imagini cotropesc poemele sale, dându-le prospeţime.
Aurel Dumitraşcu şi-a construit prin fiecare poem un univers insolit, în care neantul e condamnat la visare, iar moartea alungată mereu la câţiva paşi mai încolo. Scriind Mesagerul, Aurel Dumitraşcu s-a gândit la el ca la cel care aduce un mesaj necunoscut acestei lumi, asemenea lui Gibran scriind Profetul: „Cu toţii aşteaptă ceva, ne spune Aurel. Un mesager să le spună un singur cuvânt, să le aducă un vrej de lumină.” Până la urmă lumina şi bucuria sunt două dimensiuni-simbol propuse de Aurel Dumitraşcu, pe care, chiar dacă a plecat prea repede în lumea umbrelor, fără a-şi fi desăvârşit programul estetic, pentru care avea atâtea disponibilităţi, îl considerăm unul dintre importanţii poeţi tragici ai noştri din falanga moldavă şi o mare conştiinţă a scrisului între poeţii optzecişti.


Iași,  noiembrie 2015