MODELUL AMERICAN ŞI MEDIOCRITATEA MULTILATERAL DEZVOLTATĂ

Teoreticienii, dar mai ales practicienii globalizării forţate, preocupaţi de zonele de influenţă economică de pe planeta devenită prea mică şi sufocantă, n-au avut în vedere efectele morale, provenite din energia secundară, reziduală, rebarbativă care pune în mişcare acestă idee de impunere a noii ordini mondiale.

Spaţiul nu ne permite decât o discuţie „pe segment”, redusă la globalizarea culturii, o globalizare impusă de cei mai puternici financiar. Prin urmare, modelul american e cel menit să triumfe.

Deşi aplică fără echivoc tendinţa agresivă (forţa militară) în obţinerea zonelor de influenţă (cazurile Vietnam, Afganistan, Irak sunt evidente), prin Fondul Monetar Internaţional însă, S.U.A. îşi arată cealaltă faţă, aceea de imperiu de seducţie, realizînd în multe puncte din lume, în locul cunoscutei pax romana, strategie postmodernă de pax americana. La realizarea acestui socialism cultural contribuie enorm comunicarea. Fără comunicarea postmodernă, totul rămânea îngheţat, la acelaşi nivel ideal. Să ne-amintim doar de proiectul globalităţii ideale al lui Matthew Arnold din secolul al XIX-lea, preluat şi propagat acum cincizeci de ani de T.S. Eliot, care considera cultura un liant al naţiunilor şi visa la un sincronism mondial.

Aceste rânduri nu pornesc, să ne-nţelegem bine!, din opacitatea noastră la globalizarea culturii (care trebuie să se bazeze pe respectul specificului fiecărei naţiuni), ci din înverşunarea firească la fenomenul de extindere a kischului în noile condiţii. După modelul american, companiile de impunere a nonvalorilor şi de distrugere a miturilor esenţiale ale omenirii lucrează cu toate motoarele. Cum spaţiul nu ne permite lungi dezbateri, vom aminti doar cazul Dan Brown (un prozator de mâna a treia ridicat la rang de autor de capodopere) din Codul spart al lui Da Vinci: roman şi cărţi de argumentaţie traduse în toate limbile de bună circulaţie, film, emisiuni t.v. mondializate. Şi totul pentru a dărâma credinţa în Iisus.

Din câte ştim, teoriile postmodernismului îşi îndreptau atenţia spre reseminarea şi reevaluarea miturilor, nu spre distrugerea lor. Americanilor, care nu au o tradiţie culturală solidă nu le pasă, nouă, europenilor, da.

Până una-alta, modelul american (bani, sex and democraţie culturală) se impune. Efectul e că lumea devine una epidermică, flexibilă şi plină de artificii, superficială. Are loc vulgarizarea şi superficializarea artelor. În socialismul planetar, Gioconda (a se vedea pe sacoşe şi reclame publicitare) nu mai aparţine lui Da Vinci, Homer, schimonosit, reseminat, nu mai aparţine grecilor. Agresiunea kischului şi superficializarea lumii sunt făcute să evite cu metodă întâlnirea cu eul profund. Să fie această redirecţionare a privirii spre afară, spre superficial şi superfluu atributul sine qua non al lumii postmoderne, prevăzut, şi acesta, de Marele Arhitect?


Daniel CORBU