PASĂREA NEAGRĂ

(Ultimul poem romantic)

poetului Lucian Vasiliu

La o oră tîrzie din noapte pe cînd tocmai încetasem lucrul

la „Tratatul despre laşitatea lumii de la origini

pînă în prezent” şi urmăream pe internet

cele mai negre ştiri cînd tocmai aflasem că

în Costa Rica

criminalitatea printre elefanţii albi crescuse

îngrijorător

că un bărbat aprins de viol a siluit nouă femei

într-o singură zi undeva prin Canare

şi mafiile au sechestrat din nou copilul

miliardarului Hababis că lucrurile prinţesei Diana

se vînd prin talciocuri umbroase

că la Holywood lui Shakespeare i se pune pe cap

o cenuşă postmodernistă înecăcioasă

acră şi grea ca un tren de soldaţi

că nişte omuleţi verzi prieteni ai omului

participanţi la Podul de flori intergalactic

au mai ocupat trei insule în Pacific

auzii un zgomot venind prin fereastra deschisă

un zgomot prelung şi macabru ca de OZN-uri nervoase

îmi dezlipii ochii de la multicolorul ecran internet

şi văzui orbitoarea lumină cum vijelioasă

îmi intră în cameră

apoi o rafală de aripi îngheţă încăperea

lăsîndu-mă încremenit în barocul meu scaun pluşat

şi deasupra şemineului un corb princiar se-aşeză

privindu-mă fix.

Ca-ntr-o filmică scenă parcă treceam prin coridoare

de spaimă

decorticam clipe ratate într-un labirint părăsit

dar eu nemişcat în scaun priveam deasupra

şemineului englezesc unde se-aşezase strania

imperiala pasăre neagră.

Sufletul: nişte zgură acolo şi el gudurat la

picioare

„Eşti Corbul lui Poe – îndrăznii să vorbesc aproape

în şoaptă – prin urmare aripile tale sfîrşituri anunţă.

Spune-mi, de ce-ai venit corb apocaliptic

misteriosule Corb?”

Dar el stătea neclintit privindu-mă fix.

„Ştiu că vei spune acum Nevermore – rostii apăsat –

atîta poţi spune incultule Corb cobe voyajeră

o ştiu de la Poe. Dar de ce m-ai ales

chiar pe mine despicînd un secol cu aripa neagră?

Hai spune corb alegoric cobe a veacurilor

poticnite-n visare eşti Viaţa eşti Moartea eşti

înfăţişarea Ruinei?”

„THAKATIMUNU SIPEDI”

slobozi din ciocul regal pasărea neagră

„THAKATIMUNU SIPEDI” se răspîndi peste tot în camera

tristă precum fiorul rece al morţii.

„Spune-mi pasăre ocultă oricine ai fi

această vorbă ciudată ce-nseamnă?”

Dar Corbul rosti triumfal:

„THA-KA-TI-MU-NU SI-PE-DI”

„Din nou te întreb majestuosule Corb Thakatimunu Sipedi

ce-nseamnă şi de ce schimbat-ai odată cu veacul

acel misterios «Nevermore»? Şi de ce pe

mine m-ai ales

din cei mulţi lăsîndu-mă pustiu ca după

devastatoare beţii?”

Dar Corbul răspunse fixîndu-mă cu privirea-i sticloasă:

„THAKATIMUNU SIPEDI”

„Şi acum încotro enigmaticule Corb

cînd mi-ai turnat negreala misterului în suflet

ca pe-un absint blestemat? Mai ştii ceva despre Poe,

cel mort într-un şanţ nu mult după ce i-ai dăruit

straniul cuvînt «Nevermore»?

Şi acum încotro? Spre Unde? Spre Cînd?”

Răspunse Corbul privindu-mă fix: „THAKATIMUNU SIPEDI”

Deschisei Dicţionarul cel mare la T şi la S la P şi la

ancestralul discutabilul Z al vechilor regi

să nu pierd sensul ca Poe altădată

înainte de-a dispărea strania apocaliptica pasăre

neagră:

„Zopedi” = groapa timpului, „To axion esti”, „Gnothi

Seauton”,

„Katimoris” = floarea sinucigaşă, „Katimos” = dună de amurg multicolor (Poate că aici ar trebui să-ngrop toate ideile despre lucruri).

Grăbit răsfoii masonice cărţi, Gehena, Paideuma, Golemul, Caballa cu o mie de gîngănii reci

curgîndu-mi pe şira spinării

uitînd de pasărea vorbitoare pînă cînd

auzii bătaia din aripi şi magicul Corb

aşezat pe pervazul ferestrei rosti pentru ultima oară

THAKATIMUNU SIPEDI

prin livada cu vişini depărtîndu-se

printre zarurile şi tomberoanele nopţii

depărtîndu-se

în timp ce repetam zăpăcit

„Gnothi Seauton” „Zopedi” „Imunu” „Katimos” “Spre Unde?”

“Eşti Viaţa eşti Moartea?” „Eşti înfăţişarea Ruinei?”

THAKATIMUNU SIPEDI

THAKATIMUNU SIPEDI

Dincolo de bine şi de rău aşteptînd zorii.

EVANGHELIA DUPĂ CORBU

Nu ştiu cui va folosi cîntecul ăsta

bătrîn şi virgin

aceste versete cu zornet pămîntesc

sărutate de cenuşa atîtor trecute disperări.

Dar cum orice sunet roade din clopot

tot aşa întrebările din inima celui singur

pînă se topeşte încet

şi pe cînd borţoasa absenţă pe nesimţite naşte

o nouă absenţă la fel de perversă

mi-i dat să rămîn cu strigătul întreg şi neauzit

Doamne

am vizitat site-ul cu tine pe Internet

facerea Lumii şi facerea Edenului a şasea zi

ce interesant primul om şi prima lui umbră

sodomele şi gomorele

jertfirea mielului sfînt

primii zimţi ai conştiinţei de sine a lumii

micile şi marile teofanii exodul proorocilor

har şi metanoia pe podelele bisericii tale.

Am vizitat site-ul cu tine Doamne

dar nici un răspuns la vechile-ntrebări

e-atîta noapte în noi şi-atîta lumină în

paraclise!

Cu mîinile întinse spre tine Doamne

doar ca să mă-ntîlnesc şi

să-mi pipăi sinele ca pe-un sîmbure

de migdală.

La ce bun să mai scriem un cîntec pentru

desăvîrşirea fiinţei, puah!

Nu pot să nu le spun:

Don Cevedo şi Don Alvaro

laptopul se poartă cu grijă ca gloria

ca iubirea de sine

şi cu mai multă demnitate se înaintează-n

deşert!

Dar (dacă am eludat martorii)

ce căutaţi voi pe scările viscerale

ale acestui poem ca un înfricoşător

aşteptînd menuetul?

Acum pot să întreb:

ce să fac Doamne cu mitologia lui Homer

cu esenienii religia budistă sau cu aramiştii

zenonoiştii robobostiştii şi ale lui Zamolxe credinţe

cu argonauţii desăvîrşirii

ce să fac Doamne?

Nu simţi cum nimicul ăsta din noi se-agită

şi gîfîie pînă la orgasm

iar paradisurile scîşnesc iluzorii

în timp ce salutăm prima naştere din nimic?

Ce zici Don Alvaro?

Ce zic, ce zic?! Lasă eternul dacă

pîinea-i pe masă

şi o karma visează la tine

(toţi cei care conservă istorii o sfîrşesc prost)

lasă-te scufundat în heleşteul uitării

decît foaia plină de litere

mai bine o plajă goală legată strîns

de ombilicul mării

undeva în Dobrogea sau California

la Miami sau Taramira

*

* *

Altădată liniile din palmă încropeau un destin

Dar eu de-atîta timp nu mai aştept pe nimeni

din pustiu

nici un prooroc care să facă ceva cu

groapa asta îngustă din mine.

Doamne numai tu poţi veni

dinspre stele înspre alge

dinspre ceruri spre noroi

să iei aminte la robul tău cel înveşmîntat

în carcasa de pămînt dospit

cu acelaşi gust al lepădării de sine în gură

rătăcitor prin sălile de aşteptare ale istoriei

printre matroane seminarişti cu gulere scrobite

poeţi nesinucişi la timp perorînd despre vid

şi nesupunere

călugări budişti mirosind a pizza hut

şi-a creveţi prăjiţi în ulei de măslin

tîrfuliţe rîvnind sexul elicoidal al argonauţilor

chiar acum o sfîntă fără nume cade din

Sfînta Scriptură direct în acest poem

despre mine

în care întunericul vine la oră fixă

dar Apocalipsa mai întîrzie cu o mie de ani.

*

* *

Oare a face lumea nu e mai puţin decît a o înţelege?

Aşa începe apocalipsa de fiecare zi:

cei şapte îngeri vestitori îşi aruncă trîmbiţele în rîu

nu le auzi respiraţia nu vezi decît

cerul orb agitîndu-se

faptele apostolilor plutesc pe ape într-o ediţie

revăzută şi adăugită

Dumnezeu e mort - spune Nietzsche

e doar obosit - spun eu - şi cîteodată amnezic.

Don Cevedo zice:

La început a fost marele Cuvînt

care s-a fărîmiţat în mii şi mii

de cuvinte pipernicite şi purtătoare de pagubă.

Şi aşa cum nu există dragoste fără milă

cine gustă azi din azima cerului

îşi are privirea surpată de lacrimi.

Dacă sunt cel ce nu sunt

pot să ating virginalele aurore

cu un fir de tămîie în mîna dreaptă

şi să întreb pe unde umblă arpentorul destinului

deşi Don Alvaro îmi arată Sfîntul Cvartet din

învechitele cărţi:

Înţelepciunea Iubirea Speranţa şi Credinţa

iară eu:

pulvis et umbra sumus

cinis et umbra...

nihil homini certum est!

O. lady, lady, prestidigitaţia ta îmi întrece visarea

şi pămînteasca singurătate acum e linişte

în pîntecul tău

iar unii şoptesc sfînta fecioară schimbă Palmolive cu

Elsève pentru fericirea părului personal

sfînta fecioară înalţă zmeiele tremurătoarei credinţe

în rochii chimono şi coafură Iulius Fuch

toţi stau în aşteptare pînă înfloresc

porţile împărăteşti

iar eu din nou spun:

trece totul în contul meu Doamne

cine ştie dacă vei deschide această singurătate

ca o cutie neagră ticsită de rugă

(oare a face lumea nu e mai puţin decît

a o înţelege?)

lasă-mă cu acelaşi gust al lepădării de sine

în gură

şi pe cît am aşteptat încă mai aştept să cazi

din carul mare între spinii întrebărilor mele

sau din ursa mică sub formă de pulbere

pe creştet aici în dormitorul comun al

acestei lumi

unde probăm ritualul sălbatic de îmblînzire a spaimei

şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va să vină.

Pe urmă franjurii liniştii

pe urmă Atoatestăpînitorul Nimic.