Geo Dumitrescu -Poezia concretismului cotidian

 Poet al gesturilor concret cotidiene, declarat antiliric şi antipoetic, Geo Dumitrescu s-a născut la Bucureşti (1920), unde-şi urmează studiile, absolvind în 1941 Facultatea de Filozofie şi Litere. Debutează la 19 ani în revista Cadran, iar editorial cu volumul Aritmetică (1941). Pînă la căderea cortinei de fier reuşeşte să mai publice o carte de poeme, Libertatea de a trage cu puşca (1946). Hiatusul care a urmat pînă în 1966, cînd publică Nevoia de cercuri, s-a datorat refuzului categoric a realismului socialist, a comenzii sociale derizorii şi compromiţătoare.

  Nu ştiu cît a contat faptul că s-a trezit, adolescent, în plin avangardism, dar sunt sigur că poezia unui nonconformist visceral şi a unui persiflator de clişee de tipul lui Geo Dumitrescu nu putea să arate altfel. Demitizarea face parte din programul să liric. În ultimul poem al cărţii Libertatea de a trage cu puşca, poetul anunţă întoarcerea la simple certitudini: “Doamne, ce bine e să ai certitudini!/ Sînt lucruri care-ţi vin mai frumos decît hainele/ noi, decît propria-ţi piele,/ sînt mai utile decît umbrella, sau invenţia tiparului -/ călduroase, intime şi protectoare ca nişte perdele.// Sînt aproape douăzecui de veacuri de cînd caut,/ de cînd caut, împreună cu amicii mei, mereu,/ dar pînă astăzi eu n-am găsit nici o certitudine/ în afară de cele patru picioare ale patului meu.”

 După cum se poate observa, la Geo Dumitrescu comunicarea în poem, lipsită de orice solemnitate, este de o directeţe cuceritoare, aici ceremonialul livresc, convenţional nu are căutare, poetul probînd parcă metafora lipsei de metaforă. Iată poemul Streaşină: “Treceţi” ne zise Cel-din-Amănunt/ voi curge peste voi ca o spumoasă veste/ şi vă voi dărui cite-o trăsură/ cu şase cai, şi-n paranteze supple,/ înalte, aproape transparente,/ vă voi adăposti,/ ca pe o scumpă taină volatilă...// O, treceţi, treceţi repede, nepreţuiţii mei/ nepoţi, nerude, neduşmani,/ mai repede, vă rog, şi nu uitaţi/ că pururea vă-ndemn, cu tulburare,/ din toată inima, în latineşte, să creşteţi cît mai mari/ şi să zburaţi în voie,/ cu şase cai/ şi cît vedeţi cu ochii,/ în paranteze-nalte, de argint/ şi cît pe-aci de transparente”. Poeme ca Scelerata concupiscenţă, Problema spinoasă a nopţilor, Balada corăbiilor de piatră şi multe altele pot fi citate în acest sens.

 Poezia lui Geo Dumitrescu e seducătoare şi de nealterată actualitate şi azi prin ironia şi fronda conţinute, prin frazarea simplă ce însoţeşte patosul demitizant şi, desigur, prin transformarea limbajului străzii în poezie cotidiană. Din acest punct de vedere îl considerăm pe Geo Dumitrescu un premergător al optzecismului.

Daniel CORBU

ION ZUBAŞCU. EPOPEEA OMULUI DISPONIBIL ŞI MITOLOGIA COTIDIANULUI

Unul dintre cei mai profunzi, mai originali poeți ai generației ′80 prin vizionarismul și tehnicile poetice posmoderne, este Ion Zubașcu.  Cartea sa, Omul disponibil, o epopee lirică hrănită din mitologia cotidianului, o meditație poetică despre om și istorie, desprea real și ficțiune, despre timp și Demiurg, contemplare și autocontemplare, este o carte reper nu numai a generației noastre, ci a literaturii române.
Ion Zubașcu s-a născut în comuna Dragomirești, jud. Maramureș, în 1948. După studii liceale la Borșa și Baia Mare urmează Institutul Pedagogic din Oradea, apoi la Universitatea ,,Babeș - Bolyai”, din Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie. Debutul într-o revistă literară îl înregistrează în 1973 (Tribuna), iar debutul editorial la Editura Albatros (1982), cu volumul Gesturi și personaje. După debut, publică volumele: Omul de cuvînt (versuri, Ed. Cartea Românească, 1991); Întoarcerea la Dumnezeu. între viață și moarte cu Ioan Alexandru (Ed. Panteon, 1995); Omul disponibil (Ed. Axa, Colecția La Steaua - poeți optzeciști, 2000), Moarte de om. O poveste de viață, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010.
 Găsim necesar să spunem că înainte de Cenaclul de luni de la București, la mijlocul anilor ′70, un poet de la Borșa, undeva în Maramureș, Ion Zubașcu scria poeme cu toate datele postmodernismului.  Gesturi și personaje e o carte predată editurii ,,Albatros” în 1977 și apărută abia în 1982. Gesturi și personaje, o carte de poeme care conține șaisprezece ipostaze ecologice ale ființei, a fost bine primită și analizată de critica literară. A doua sa carte, Omul de cuvînt, a fost predată la Editura ,,Cartea Românească”  în 1983 și publicată abia în 1991.
Trebuie să precizăm că marele poem Omul disponibil a apărut într-o versiune la Editura ,,Axa” din Botoșani, în 1999. Era organizat în Cinci introduceri preistorice la Omul disponibil, Cinci căderi în istorie ale Omului disponibil și Cinci viziuni postistorice ale Omului disponibil. În special poemele din ciclul Cinci căderi în istorie au fost scrise în registre stilistice diferite corespunzătoare treptelor înclinării spiritului limbii române de-a lungul istoriei.
            Ultima versiune a Omului disponibil, poem început la Borșa în anii 79-80, a apărut la Editura ,,Brumar” din Timișoara în 2009. Atașăm gîndului nostru o declarație a autorului: ,,Versiunea Omului disponibil din cartea de față este diferită de variantele anterioare, apărute de-a lungul anilor, adăugând sugestia împletirii unor profesiuni de credință cu carnalitatea poemelor de dragoste, ca într-o spirală ADN ascendentă. La acest cântec voi lucra și în continuare, cât timp mi-a mai rămas de trăit din destin , putând fi considerat ca încheiat doar când ultima clipă va pune punct vieții mele. Și poate nici atunci, pentru că știu că mai am mult de lucru și pe celelalte tărâmuri, unde îmi voi continua existența vie de scriitor al limbii române”. Din păcate, poetul pleca la poporul stelelor în 2011, la șaizeci și doi de ani.
Structurat în douăsprezece cânturi (Homo ludens, Omul holografic, Omul antigravitațional, Omul de la recepție, Homo spray, Homo cogitans, Omul practic, Omul închis, Homo cinematographicus, Omul statistic, Omul deschis), Omul disponibil păstrează pe  parcursul lecturării aerul și prestanța unei capo Pentru lectorul de poezie, declar pe proprie răspundere că are de-a face cu unul dintre cele mai originale poeme românești ale ultimei jumătăți de secol. Să cităm doar începutul părții Cinci viziuni postistorice ale omului disponibil: ,,Soţia mea  n-a citit încă aceste cuvinte. / Ea a înnebunit numai presimţindu-le. Abia receptând din aer / o parte infimă din tensiunea la care le-am scris /  a înnebunit preafrumoasa bibliotecară. / Îmi pun mâna stângă la frunte. Am citit undeva că te linişteşte./ Îmi fac masaje la degetul mare de la picior. / Am văzut undeva o hartă chinezească a tălpii piciorului / cu punctele pentru presopunctură. Degeaba! / Mieii albi behăie dimineaţa în casa strămoşilor /  deşi mama mea era tânără şi trebuia să se mărite. / Nu puteau intra feciorii în casă de turma de miei / şi viţelul care dormea noaptea sub pat (să nu îngheţe afară în ger) / a început să roadă paiele din aşternutul copiilor./ Un aşternut pentru imaginaţia mea. Un strujeac. / Şi o casă de bârne, pe jos cu lut lin ca aceea a mamei / când a fost fată. Ca pomii în floare, flori dalbe de măr / povârnite pe marginea ţintirimului / unde morţii şi viii, feciorii de morţi şi de vii / jucau parândatelea cu fecioarele. Un fel de oină peste morminte. / Prin miresmele prunilor. /  Se îndura şi sângele zilei, pe semne, / de singurătatea miresmelor. /  Semne, doar semne. / Semne. Semne. Ritual semiotic e moartea acum. / Pur ritual semiotic. Indură-te, mamă, şi iartă-mă. / Fiicele mele iubite, iertaţi-mă. A înnebunit mama voastră / Şi încă n-a citit toate manuscrisele mele / cu propriii ei ochi albaştri. Numai cu sufletul le-a presimţit. / Ceea ce e mult mai cumplit. De ce-mi arătaţi voi, ceilalţi, cu degetul / ceea ce eu văd cu sufletul? N-am nici o obligaţie faţă de voi. / Atunci voi de ce să mă obligaţi să vă văd degetele / cu ghearele netăiate de o mie de ani? Măcar băgaţi-mi-le / până la încheieturi în ochi şi urechi. / Numai aşa poate le voi vedea de-a binelea le voi auzi bucurându-se. Scriind, iată, / mi s-a tocit până-n umăr mâna mea dreaptă. / Scriind m-am trezit deodată că nu mai e lângă mine / decât Marea Singurătate. ”

         
                 Daniel CORBU

Daniel CORBU

 POETUL AUREL DUMITRAŞCU -  60 

Poezie și prietenie

  În această toamnă poetul și prietenul nemțean Aurel Dumitrașcu ar fi împlinit 60 de ani. De curînd s-au împlinit 25 de ani de la plecarea sa prin satele cerului, la poporul stelelor, unde ne vom revedea curînd. Trăitori în același spațiu mirific nemțean, am visat și ne-am format cultural umăr la umăr. Coletele cu cărți circulau frecvent între Târgu Neamț și Borca, ideile culturale erau prezente în scrisori (deținem, fiecare, peste 400!) și la întîlnirile / microcenaclurile, cum le numisem, de la Borca sau de la Târgu Neamț. Ne cunoscusem în 1978 (ajutase la cunoașterea noastră și rubrica ”Debut-Poșta redacției” a lui Geo Dumitrescu, unde ni se publicau primele poeme), în octombrie 1979 luam împreună premii la cel mai important concurs național de poezie pentru debutanți, ”Nicolae Labiș”, Suceava: Aurel, Premiul revistei ”România literară”, eu ”Premiul Uniunii Scriitorilor din România”. Tot în acel octombrie 1979 debutam cu poeme pe aceeași pagină de revistă ”Tribuna”, girați de Dumitru Radu Popescu. Curînd, le-am făcut cunoștință cu Aurel poeților prieteni Nicolae Sava, Adrian Alui Gheorghe, George Calcan și Gheorghe Simon. Pe urmă, mai precis din 1984, fiind instructor de teatru și poezie la Casa de cultură din Târgu Neamț, organizam dese întîlniri cu lecturi de poeme, cu dezbateri pe teme literare, ceea ce l-a făcut pe criticul literar Laurențiu Ulici să numească grupul de poeți în discuție (la care-l adăugam și pe Radu Florescu)  Școala de Poezie de la Târgu Neamț.  Mai pe urmă, am organizat (entuziasmul netrucat al lui Aurel era de neoprit!) Colocviile Naționale de Poezie de la Târgu Neamț, prin care am reușit să adunăm, în orașul de sub Cetatea Neamțului, nod cultural al zonei, toți poeții importanți ai generației noastre.

 Proniile au făcut ca primele două cărți să le edităm la aceleași edituri, cu aceeași lectori: Intrarea în scenă și Furtunile memoriei, la Ed. Albatros, 1984 - lector Gabriela Negreanu, iar Plimbarea prin flăcări și Biblioteca din Nord, la Cartea Românească, 1988 - lector Florin Mugur. Drumurile noastre la București, întîlnirile cu prietenii comuni (între ei, Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Vișniec, Traian T. Coșovei, Zubașcu, George Stanca, pictorul Mihai Bandac) sînt aventuri boemice de tinerețe care ar putea acoperi multe pagini.

Trecut prea devreme în lumea umbrelor, ca şi Dan David, Cristian Şişman, Horaţiu Ioan Laşcu sau Cristian Popescu, cu puţin înainte de a împlini treizeci şi cinci de ani, Aurel Dumitraşcu publicase, cum am și precizat,  două cărţi de poeme (Furtunile memoriei, Ed. Albatros, 1984 şi Biblioteca din Nord, Ed. Cartea Românească, 1988), pe care critica le comentase, cu câteva excepţii, destul de favorabil, încercând să-i găsească un loc în cadrul atât de discutatei (dar nu discutabilei!) generaţii ‘80. La aceste cărţi s-au mai adăugat repede încă două, Mesagerul (1992) şi Tratatul de eretică (1995), iar în culegerea Mesagerul (Ed. Timpul, 1997), care le adună pe toate, se mai adaugă douăzeci de texte inedite. O culegere de postume, cu titlul Fiara melancolică, apărea la Editura Axa din Botoşani, în 1998, iar o alta, cuprinzând toată opera poetică, cu titlul Scene din viaţa poemului, la Editura Conta, P. Neamț –director Adrian Alui Gheorghe (2004).

Născut la 21 noiembrie 1955 în Sabasa, comuna Borca de Neamţ, unde a şi urmat studii gimnaziale şi liceale, Aurel Dumitraşcu şi-a petrecut aproape toată viaţa acolo, în munţi, în ultimii ani (1977-1987) ca profesor suplinitor, după ce încercase mai multe meserii care nu i se potriveau. Mare autodidact şi beneficiar al harului poetic, acest lungan suav, cum ar spune Nichita Stănescu, extrem de exigent cu sine şi cu ceilalţi, aflat mereu pe picior de război cu falsitatea şi impostura, a scris sute de scrisori care-i trădează o autentică vocaţie a prieteniei, prin care îşi domesticea singurătatea sau îşi clarifica, asemenea lui Voltaire în alt secol, destule probleme estetice sau etice.

„Cu o sensibilitate de tip alexandrin”, cum spunea criticul ieşean Val Condurache încă din 1984, când debuta cu Furtunile memoriei, Aurel Dumitraşcu a scris, fără însă a forţa total barierele experimentului, o poezie nonconformistă, în descendenţa unor Trakl, Kavafis sau Ezra Pound, în care îşi găsesc locul ironia, incongruenţa şi mai ales livrescul. Lumea este descoperită odată cu scrierea poemului, iar poetul, într-o proză histrionică, este un ales al destinului: „Faţa mea este arsă scorojită/ nu s-ar uita nimeni la ea/ - toate cum sunt -/ carnea aceasta ziceţi voi, ziceţi voi/ nu ştiţi nimic - spun eu -, nimic nu ştiţi./ Ce poate face poetul? Închid radioul televizorul uşile casei mă/ urc în pod sunt singur mă pot distra pe-ndelete portretul lui Blake alături de caricatura lui Stalin.../ Ce-aş putea recunoaşte? Aceste jocuri sunt pentru/ totdeauna făcute. Am fugit în poem vorbesc despre mine. / Asemenea morţii fiecare portret/ îşi bate joc de iubire.” (Pierdut în poem). De remarcat biografismul textelor lui Aurel Dumitraşcu, precum şi tonul confesiv, grefat pe o tehnică a discontinu-ităţii, poetul se adresează mereu, fie unor personaje reale, fie imagi-nare sau livreşti, ca în Vedenii sau elegii: „Alte hârtii în care morţii familiei nu-s acasă Te-am/ rugat să priveşti cum stau speriaţi prin oraş să-i mai chemi/ la un ceai lunea sau marţea./ Nu-s de-ai noştri mi-au spus hârtiile-s vechi decupate/ din aceleaşi gazete centrale. Am plecat şi eu prin oraş/ n-am văzut pe nici unul am privit hârtiile/ singur. Albe, albe.”

Poezia lui Aurel Dumitraşcu este o continuă oscilaţie între epifania conţinută şi iconoclastia ostentativă. Poate că aici trebuie căutată poetica lui Aurel Dumitraşcu, şi nu întâmplător, la absolvirea Facultăţii de filologie din Iaşi, în 1987, îşi susţinea licenţa cu o teză despre doi poeţi şaptezecişti, dispăruţi şi ei prematur, Daniel Turcea şi Virgil Mazilescu. La acestea s-a adăugat, de multe ori în exces, livrescul. Spune poetul: „Voi fi găsit şi eu o nouă poetică o experimentez/ umblând cu mâinile în buzunare înainte de ziua/ numită marţi, Fac pe nebunul de sâmbătâ până luni./ Astfel cu bucurie un pronume de politeţe/ bagă poemul la apă.” (Deştept într-o marţi). Temele care revin cu ostentaţie şi obstinaţie în poemele lui Aurel Dumitraşcu sunt cele dintotdeauna: dragostea, moartea, fericirea. La acestea se adaugă, într-o tratare absolut originală lectura (biblioteca) şi oraşul. „Eu/ nu vreau/ să trăiesc/ eu vreau/ să citesc”, spune poetul în Ars dolores. Sau: „Am trăit mulţi ani fericiţi am scris ce-am vrut./ Lutul măscăricii puii de raţă au învăţat cititul în cărţi/ au citit ce au vrut./ Mai ales toamna eu sunt un bărbat fericit: ies în grădină/ repetându-mi încrederea nemăsurată în prieteni/ le scriu lungi scrisori/ fiecare cuvânt umblă tăcut prin ceea ce văd prin tot ce aud.” (Mai ales toamna). Şi: „Stau noaptea ca un boţ de răşină/ într-o colivie murdară/ gâtul miresei ca o poliţă plătită neantului/ alţii or fi minţind-o acum!/ Ce să fac într-un templu? Copacul spune/ că templul este orgoliul unui singur om./ Biblioteci nesfârşite m-au cerut de bărbat./ Jorgeeee borgeeees, leagă-te cu mine de întâmplări!” (Teatru pustiu) Una dintre marile obsesii ale lui Aurel Dumitraşcu, prezentă în majoritatea poemelor sale, este fericirea. Abordarea ei poate fi ironică, fantezistă sau tragică: „Fericit cel care se naşte om - spune poetul - şi nu-şi aminteşte inconştienţa/ luxul de a fi integrat în marea mişcare/ a celulelor vii şi a celulelor moarte/ şi iar mă trezesc într-un pat foşnitor/ într-o privire jilavă/ singur/ mai singur decât mijlocul acestei planete/ ies pe terasă eu respir tu respiri. Sudalme în imponderabil// aerul, bietul nostru câştig.” (Ars doloris, II, II etc). Din când în când poetul se opreşte şi spune: „fericirea mea este luciditatea” sau „mă prefac liniştit fericit. Dar nu sunt./ Nici măcar stăpân peste umbre dincolo de care/ hipnotice mâluri orbesc.” Şi, până la urmă: „- Vezi?/ Din casă/ iese/ singur/ un bărbat fericit.” (Autoportret). Dar fericirea se găseşte, ca în toate legile scrise şi nescrise ale lumii, în directă legătură cu dragostea şi moartea. Tudoriţa song, Amândoi, Pereţi goi, Merişorii sălbatici, An de graţie, Neştiutori prin grădinile hokusai sunt doar câteva dintre poemele edificatoare în acest sens. Cititorul avizat, care va citi Mesagerul, fără îndoială cea mai bine structurată şi cea mai profundă carte a lui Aurel Dumitraşcu, va observa că întotdeauna erosul se găseşte în imediata apropiere sau se amestecă cu thanatosul. Dragostea nu este decât un joc, o himeră, un text, femeia este mereu „o altă sintaxă”. Astfel, un dramatism bine temperat traversează textele Mesagerului, unde poetul ajunge la o relativă perfecţiune a discursului şi a construcţiei.

Poemele lui Aurel Dumitraşcu sunt de un baroc impresionant, cu o imagistică bogată, cu asocieri insolite, şi, asemenea labirintului regelui Minos din Knossos, au la baza construcţiei o logică perfectă. Avem de-a face, pe de altă parte, cu o întreagă instrumentaţie, cu o tehnică a asedierii lectorului prin această viziune barocă, a violentării lui prin asocieri lingvistice, prin sincope, livresc, aparente deturnări de sens şi fragmente ale dicteului automat, în poeme cu o ideaţie clară. La Aurel Dumitraşcu noaptea poate atârna de cer ca o halcă, Dumnezeu n-a citit încă nici o carte, iarba poate fi roşie, picioarele femeilor înverzesc toamna, morţii înverzesc în lunci, nourii sunt ca nişte plămâni aprinşi, o femeie plimbă un leagăn pe cer, revoluţia se poate naşte dintr-o pitulice adormită în zaruri. Şi exemplele ar putea continua, pentru că astfel de imagini cotropesc poemele sale, dându-le prospeţime.

Aurel Dumitraşcu şi-a construit prin fiecare poem un univers insolit, în care neantul e condamnat la visare, iar moartea alungată mereu la câţiva paşi mai încolo. Scriind Mesagerul, Aurel Dumitraşcu s-a gândit la el ca la cel care aduce un mesaj necunoscut acestei lumi, asemenea lui Gibran scriind Profetul: „Cu toţii aşteaptă ceva, ne spune Aurel. Un mesager să le spună un singur cuvânt, să le aducă un vrej de lumină.” Până la urmă lumina şi bucuria sunt două dimensiuni-simbol propuse de Aurel Dumitraşcu, pe care, chiar dacă a plecat prea repede în lumea umbrelor, fără a-şi fi desăvârşit programul estetic, pentru care avea atâtea disponibilităţi, îl considerăm unul dintre importanţii poeţi tragici ai noştri din falanga moldavă şi o mare conştiinţă a scrisului între poeţii optzecişti.

Iași,  noiembrie 2015

HIC ET NUNC

sau

La Vînătoarea regală, cu blazonul de Împărat al norilor, 

însoțit de Cei doi din dreptul Țebei, 

duios D.R.Popescu trecea

A încerca o schiță de portret dedicată lui Dumitru Radu Popescu înseamnă a vorbi despre un mare scriitor. Despre un om blestemat la a visa, a construi din idei și stări, a scrie. Fiecare carte a sa e un palat artistic, dotat cu turnuri, șanțuri de apărare etc. etc.
Făcînd parte din prestigioasa generație '60, unde i-a avut colegi de verb și reverb pe Nicolae Velea, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Al. Ivasiuc, Romulus Guga, Sorin Titel, Dumitru Radu Popescu și-a împărțit scrisul între proza scurtă, roman și teatru. Majestuos în fiecare. Nuvela Duios Anastasia trecea este o capodoperă de gen, iar personajul Anastasia este considerat de toți comentatorii o Antigonă locală. Curajul, forța sentimentului și respectul față de vechile rînduieli au dus la asemănarea Anastasiei (în greacă anastasis înseamnă înviere) cu celebra Antigonă, fiica lui Oedip, care-l înfruntă pe regele Creon pentru a-și înmormînta fratele, pe Poliniche. În același fel Anastasia lui D.R.Popescu înfruntă toate amenințările (cu tortura, cu moartea) pentru a înmormînta un străin din neamul ei sîrb. Nu mai prejos sînt nuvelele Dor, Leul albastru, Ploaia albă, Fata de la miazăzi.
Personal, am luat contact cu opera lui D.R. Popescu prin intermediul piesei de teatru Muntele, jucată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, pe cînd eram elev de liceu. Este piesa care a făcut din autor ,,un dramaturg fundamental”, un reper. Deschid acum cartea Studii critice asupra teatrului dramatic din deceniul opt al secolului douăzeci, apărută în 1983 și dau dreptate totală venerabilului critic Valentin Silvestru, care-l considera pe autorul Muntelui ,, reprezentativ pentru întreaga mișcare literară, prin cota de conștiință critică și expresivitate originală a scrierilor sale, definind o direcție estetică. Dumitru Radu Popescu e inițiatorul unei drame specifice, a idealului purității morale violent contrariat, generînd astfel procese de conțtiință și stări de spirit favorabile afirmării puternice a adevărului în plan social-istoric. Ca expresie, opera dramatică e de un neobaroc esențialmente modern, în alegorizări luxuriante și, deopotrivă, stilizate, cu structuri necanonice, mixând atitudinea romantică, realismul fantastic, hiperbolizarea grotescă, farsa bufonă, ambiguitatea tragică”. Ce se mai poate adăuga ? Doar alte piese marca D.R. Popescu: Acești îngeri triști, Piticul din grădina de vară, Cezar, măscăriciul piraților, Visul, Pasărea Shakespeare.
Adevărurile vieții, esența, tragicul, înalta morală se extrag din spectacolul comportamental al unor personaje puternice, de la Nicanor la Moise, de la Tiron la Ticu Dunărințiu. Ciclul romanesc conceput în 1969 îl așează pe D.R. Popescu pe un loc de neclintit în literatura română.Îl canonizează, adică. Este ciclul început cu romanul F și continuat cu Vînătoarea regală, Cei doi din dreptul Țebei, O bere pentru calul meu, Ploile de dincolo de vreme, Împăratul norilor.
Autorul e acum scriitor român clasic, aflat în cuprinsul manualelor școlare. Sărbătorit de universități și academii. Istoriile literare nu-l pot ocoli. În ce mă privește, îmi place la Dumitru Radu Popescu glisarea spre parabolic, atît în proză cît și în teatru. Opera sa e o tragi-comedie. Fiecare scriere în parte, un spectacol tragi-comic din care se așteaptă ivirea adevărului despre lume și viață, se așteaptă Marele Adevăr. Nicanor, personajul cheie din Vînătoarea regală, spunea: ,,Lenevind, ascult și văd nu doar minunile lumii, ci și dezastrele ei și învăț ceea ce știe dintotdeauna toată lumea, că dincolo de bucurie se află reversul ei”.
D.R. Popescu e un povestitor redutabil în tot ceea ce scrie, însușindu-și perfect zisa lui Forster, după care povestea e umbra oricărui gen literar. La D. R. îmi place și fina ironie intelectuală și ironia macabră. Și mai ales spectacolul baroc, apar deseori scene grotești cu indivizi plini de ciudățenii: ticăloși, inocenți, sfinți, criminali, bufoni amatori de gloriole, turnători, hahalere, capricioși grotești.
Nu putem încheia acest scurt portret al nostru, fără a aminti faptul că D.R.Popescu s-a dedicat ca nimeni altul obștei scriitoricești, fiind, între 1969-1982, redactor-șef al revistei ,,Tribuna” din Cluj, în 1982 redactor-șef la ,,Contemporanul”, iar între 1982-1990, președinte al Uniunii Scriitorilor din România.  A aminti acum, în acest scurt text că într-unul din numerele din octombrie 1979 a revistei ,,Tribuna” din Cluj D.R.-ul, cum îi spuneau scriitorii, debuta un tînăr poet din munții Neamțului pe nume Daniel Corbu, ar fi o clipă de nepermis sentimentalism. Acum, cînd împlinește 80 de ani de existență neîntreruptă, să urăm marelui senior al literelor, Dumitru Radu Popescu, ani buni și rodnici! La mulți ani!

Daniel CORBU

Ion Gheorghe - Un experimentalist cu vocaţie messianică şi profetică

 Poet cu vocaţie mesianică şi profetică, Ion Gheorghe a încercat în poezia sa experimentală să descifreze o mitologie rurală, s-o retrăiască şi s-o expună în fel şi chip. Pentru asta poetul elaborează un nou cod, un nou decalog, format din pietrele fundamentale. Faţă de poemele senine tandre şi cărturăreşti ale lui Ioan Alexandru, poemele lui Ion Gheorghe au o rostogolire bolovănoasă, potopică.  Să cităm emblematicul text Vine iarba: “Mare-i teama cea mare de iarbă;/ fumuri pîcloase leagă grădinile,/ iarba se-aude în flăcări trăsnind,/ ne-ngenuncheată, apărată-n sămînţă; vîntul de toamnă aleargă s-o sprijine/ o seamănă prin toate spărturile zidurilor,/ pe lîngă şuruburile slăbite la poduri,/ prin cele mai ne-nsemnate tăieturi în oţel./ (...) Azi-noapte-am vorbit cu Sfinxul Egiptului -/ singurul care nu se teme de iarbă,/ dar atunci cînd am vrut să-l aduc înspre mîl,/ unde iarba vine-ncontinuu pe lune,/ a sărit să mă muşte de mîini şi de gură.// Marea şedere a lui, veşnicia de viaţă,/ se vădea mulţumită nisipului ars;/ piramidele însele, ţinute de pază,/ vin şi se duc fără seamăn în veacuri/ fiindcă iarba n-a ajuns pîn’ la ele.// N-a ajuns încă la ele de tot/ dar Sfinxul se roteşte după soare bănuitor/ presimte sub inima sa de granit/ cum vine, cu stăruie, cum se-ndîrjeşte,/ cum îl ameninţă iarba încet,/ măcinîndu-l cu sămînţa zvîrlită în el/ împinsă de vînt şi de soarele însuşi/ ca norii de grindină – iarba de mine”.
 Spre deosebire de poeţii tradiţionalişti ai începutului de secol XX, Ion Gheorghe ne înfăţişează un ţăran mitic, care are pietre în gură, nu măsele, un Pan cotropitor. E în aceste poeme din Zoosophia (1967), Vine iarba (1968), Cavalerul trac (1969) sau Icoane pe sticlă (1970) un amestec de sacru şi profan, de fantastic şi real şi mai ales de păgîn şi creştin. La Ion Gheorghe basmul poate cădea oricînd în anecdotă. Ca în Kafka, oricînd Sfîntul Gheorghe se poate metamorfoza în Cavalerul trac: “Ce la puntea de preste gîrlă/ se izvodi Marea Şopîrlă;/ de trei ori avea coada înnodată/ sfîrşită-n săgeată -/ dealul solzosului trup/ se sprijinea-n patru labe de lut:/ la umerii de dinainte/ avea aripi suflătoare de aer/ hierbinte/ ce pe multele nări/ arunca de-a dreptul vălgări;/ avînd limbă subţire şi terminată/ tot cu vîrv de săgeată”.
 Fără doar şi fără poate, Ion Gheorghe este un iconoclast care produce un reviriment în poezia noastră tradiţională: rugînd pietrele rîurilor (“pietrele megalitice”) să-i fie şi martore şi documente, el reinventează simbolurile unei străvechi civilizaţii ţărăneşti a acestor locuri. De multe ori poetul pretinde că ţărani gigantici îşi trimit semnalele printr-un aparat Morse părăsit în jungle modernă. De altfel, căutarea Daciei mitice din Cavalerul trac se apropie de erezie. Totul e însă salvat de pana unui mare poet care chiar atunci cînd se află în preajma legendei, a mitului sau într-o realitate agresivă, asemenea lui Midas, transformă totul în aurul poeziei.

DANIEL CORBU

Cristian Simionescu sau peripeţiile unui maratonist în noaptea bufonă

  Cu o înfăţisare de lord englez (perciuni bogaţi, trapezoidali, zîmbet discret, gestică reţinută dar multă nelinişte a căutării în ochii albaştri), Cristian Simionescu face parte dintre poeţii asceţi, legaţi de magicul tour d'ivoire, sau dintre ciudaţii arpentori ai lui Kafka. Ca şi alţi multi idealişti, singuraticul cavaler al unui orăşel moldav - Bîrladul - şi-a construit o piramidă de cuvinte, în care ni-i dat să descoperim unul dintre cele mai originale şi mai spectaculoase universuri lirice ale ultimelor decenii. Retras ("dar nu retractil, retractibilitatea îmi pare o boală", spune poetul), refuzînd spectacolul de poeta vates în social, de dare în stambă, practicat de atiţia amatori de glorie uşoară, Cristian Simionescu şi-a protejat poezia. Acribios şi exigent peste măsură, el a publicat în cei treizeci şi şase de ani cîţi au trecut de la debut doar cinci cărţi, cinci mari construcţii lirice, fiecare dintre ele referenţială, autarhică: Tabu (1970), Vicleniile oceanului (1980), Maratonul (1985), Insula (1988) şi Ţinutul bufonilor (2001).
   Trebuie s-o spunem de la început, fără ezitări şi echivocuri: Cristian Simionescu este unul din marii şi autenticii poeti care traiesc azi in Romania, de uimitoare forţă ideatică, largă respiraţie şi un maestru desăvîrşit al poemului lung. acestea nu sunt vorbe goale, ele vin de la un cititor înrăit şi cu " stagiu", îndelung degustător al poeziei lumii. Universul liric al lui Cristian Simionescu, baroc, fastuos, grefat de obsesiile cele mai profunde, aparent monoton (cît de uşor se poate însela cititorul grăbit !) are un viguros fundament ontologic şi o solida încărcătură metafizică. Dacă poeme precum Maratonul, Insula sau Interviul ar fi fost scrise într-o limbă de circulaţie şi ar fi avut cuvenita răspindire, ar fi fost la fel de cunoscute ca şi No Mans Land de T.E.Elliot sau Cantos-urile lui Ezra Pound.
   Pentru Cristian Simionescu poezia nu e o simplă confesiune, e mult mai mult. Aventura sa lirică seamănă într-o oarecare măsură cu spectaculoasele călătorii ale lui Swift, invocat adesea de autor, mai ales în Tinutul bufonilor, de aceea fiecare carte e o epopee thanatica cuprinzînd în sine respiraţiile cunoscutului "vanitum vanitatis", dar şi o exorcizare a neantului. Cititorul atent va observa, în fiecare construcţie lirică a lui Cristian Simionescu, tendinţa spre cuprinderea Totului, de la abisurile fiinţei la întimplările funambuleşti. Autorul e pe rînd sau deodata Arhitectul, Candidul, Bufonul dar şi Arlechinul, Mimul, Blasfemul. Să-l ascultăm: "Cîteodată-i de ajuns un singur pas şi ziua se poate rupe precum o cîrpă"; sau: "La baia publica straiele umblă singure, agonizînd; "[...]trăind în compensaţie o viaţă împrejmuită de întrebări. E noaptea bufonica". Sau: "În gura bufonului o vorbă înghite o altă vorbă. Laba leului pe inima noastră de inocenţă barbară. Trebuie să fim fericiţi şi fără de fericire. Da de unde! Paştişaţi viaţa altora, voi, unicate vanitoase! Stăpînirea de sine e felia mea de pîine cu unt". Şi: "Sufletul de gaz al ateului ia foc între păsări împăiate/ o raniţă poartă răni în forma de cruce" ; "sora mea a născut un copil gata îmbrăcat" ; "vîslim cu sufletul într-o pungă/ spre o insula fara durere".
  Făceam cu cîţiva ani în urmă o afirmaţie, pe care n-o retractăm sub nici un chip, aceea că poetul este un maestru al poemului lung, adica un maestru al sintaxei, al respiraţiei lirice, al volutelor, modulatiilor şi al nepicotitului pe pagini, daca luăm in seamă acuzatia adusa lui Homer. Virtuozitatea, iată un cuvînt care nu trebuie ocolit în cazul lui Cristian Simionescu ! Astfel, un tînăr poet poate citi la nesfîrşit Fiziologia poemului de Poe, dar cred ca i-ar folosi şi mai mult citirile şi recitirile poemelor lungi ale acestui constructor, unde, pe lîngă lecţia lucidităţii şi a ingineriei poemului, poate admira tensiunea estetica ce uneşte fragmentele, pentru că şi în Maratonul, Ţinutul bufonilor sau în Insula, fragmentu-i stăpîn. Şi, precum Forster altădată, va ajunge la concluzia că povestea este timbra oricărui gen literar. Sau, admirînd dinamica unui discurs liric susţinut de ironie, umor şi cinism programatic va ajunge poate la concluzia lui Laurentiu Ulici, căruia îi dăm în totalitate dreptate, că obscuritatea e la el nu atît un efect semantic-gramatical cît un principiu poetic, nu o impresie de lectură ci expresie însăşi a poeticităţii, lichidul amniotic al semnificaţiei care va creşte în discurs".
  În fond, Cristian Simionescu este autorul unor istorii sufleteşti bizare cu înfătişare lirică de o construcţie solidă, dantescă am spune (Maratonul e un singur poem în şapte "cărţi" şi cinci "coduri"), care ştie să demonstreze de fiecare dată: comicul este fundătura tragicului. De aceea, asumarea ţinutului bufonic înseamnă pentru el asumarea comediei lumii, o comedie consumată în carne, în viscere, în toata materia perisabila. În poezia sa putem întilni apocalipsa personală a fiecăruia dintre noi, fiinţe predispuse neantului şi destrămării. Prin urmare, vizionarismul despre care se vorbeşte în cazul poeziei sale are la bază organizarea unor obsesii insolite, de multe ori ancestrale.
  Poem blestemat, apostol al poeziei sans fin, evaluator al aristocraţiei oceanului şi martor neviclenit al nopţilor bufone, căutător neostenit al codului deschizător de magii, nedesconspirînd totuşi pîrghiile idealizării şi exerciţiile din laboratorul său alchimic, Cristian Simionescu este unul din profeţii timpurilor moderne. El este maratonistul. Ca în cazul marilor poeti, alte secrete nu le vom şti niciodată. Să-l lăsăm pe poet să încheie acest excurs portretizator al nostru: "Ah, belferi cît vă chinuiţi voi / să găsiti porţile şi usile. Eu dau o coajă de pîine / unui nebun. Eu mîngîi la abator caţele de lovit în moalele capului. De asta am sub pernă un Swift, / de citit dimineaţa şi seara."

 Daniel Corbu
Dacia Literară, Nr.3, 2010

Dosoftei Poetul, mitropolitul, cărturarul

    Tot mai des privesc portretul de schimnic al Mitropolitului Dosoftei, aşa cum din ce în ce mai des deschid spre delectare cu vechea limbă Psaltirea pre versuri tocmită, adevărată corabie cu aromitoare arhaisme. Ce magnetic anahoret va fi fost, în făptura sa, marele cărturar moldav! Ce farmazon dedicat schimniciei cărturăreşti!

E curios că despre cel considerat primul poet adevărat al literaturii române, „fondatorul poeziei române literare”, cum îl considera Haşdeu, născut la 26 octombrie 1624 la Suceava, descins dintr-o familie de mazili, nu există nici o informaţie clară a formării sale ca mare cărturar. Cercetătorii vieţii şi operei Prea Înaltului Mitropolit al Moldovei presupun că ar fi studiat la vestita Şcoală a Frăţiei Stravropigiace din Lvov (fiind nepotul epitropului acestei importante frăţii), precum şi la Academia slavo-greco-latină de la Trei Ierarhi, înfiinţată la Iaşi în 1640. La maturitate Dosoftei uimea prin cunoştinţele de gramatică clasică, de teologie comparată, de poetică şi retorică. Şi nu putem escamonta portretul pe care i-l făcea, cu drag, în Letopiseţul Ţării Moldovei, Ion Neculce: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prostu (simplu, n.n) de felul lui! Şi era neam de mazâl. Prea învăţat, multe limbi ştia: elineşte, slavoneşte, şi altă adâncă carte şi-nvăţătură. Deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela”. Serenissimul cronicar ar fi trebuit să adauge ca limbi avute la purtător, greaca, latina, polona, ebraica şi ucraineana. Nu e greu să ne imaginăm, în atmosfera sfârşitului de secol al XVII-lea, primul cenaclu la Iaşi. Ca ierodiacon la Mitropolia ieşeană, era imposibil să nu-l fi cunoscut pe Varlaam, dar şi pe convivul său Miron Costin, autorul cronicii Moldovei, dar şi a poemului filosofic Viaţa lumii. Pe deasupra, cărturarul Nicolae Milescu Spătarul îi era prieten.

Prima perioadă de schimnicie rodnică o petrece Dosoftei la mănăstirea Probota, între 1648-1653, când întreprinde primele traduceri de texte religioase şi laice: Istoriile lui Herodot, Hronograful împăraţilor de Matei Ciglas, scrierea morală Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon. Tot din această perioadă datează un interesant comentariu în versuri la cartea Cuvinte de jele la robia Ierusalimului.

La 34 de ani îl aflăm episcop al Huşiului, la 35 – episcop de Roman, iar între 1671-1673, mitropolit al Sucevei. Învins de turci în bătălia de la Hotin, domnitorul Moldovei, Ştefan Petriceicu, este nevoit să pribegească în Polonia, împreună cu camarila şi mitropolitul Moldovei. În cei trei ani de autoexil, Dosoftei reuşeşte să tipărească, la Uniev, Psaltirea pre versuri tocmită, „cu zâsa şi cu toată cheltuiala prealuminatului întru Iisus Hristos, Ioan Ştefan Petru Voievod, domnul Ţărâi Moldovei”, o carte „cu lungă osteneală în mulţi ani socotită şi cercată prin svintele cărţi, şi de-acia pre versuri tocmită în cinci ani foarte cu osârdie mare, de smeritul Dosoftei, mitropolitul de Ţara Moldovei”. Frumoasă şi magnetică frază!

Timpurile erau vitrege. După o scurtă revenire în scaunul mitropolitan (1676), este obligat, după înfrângerea de către turci a armatei lui Jan Sobieski, într-o caleaşcă de bejenie, să ia drumul exilului în Polonia, unde, la Strij, regele leşilor îi punea la dispoziţie castelul regal, apoi la Zolkiew, unde, bătrân şi bolnav, devastat de dorul de ţară, trece la cele veşnice (13 decembrie 1693).

Mai târziu, cei care au urmat i-au reliefat meritele ca mitropolit şi om de înaltă cultură. În calitate de mitropolit, Dosoftei a introdus limba română în oficierea ceremoniei religioase, „pentru  a ajunge la sufletul poporului”. Cu ajutorul Patriarhiei Rusiei, mijlocitor Nicolae Milescu Spătaru, a dotat tiparniţa domnească cu un teasc tipografic, cu forme şi litere, tipărind multe cărţi bisericeşti şi laice. Însă ceea ce ne interesează mai mult în acest sumar portret este activitatea de traducător şi prelucrător de text. Astfel, pe lângă Psaltirea sfântului proroc David pre versuri tocmită (1673) a publicat în tiparniţa din Palatul domnesc Dumnezeiasca liturghie (1676), Paremiile de preste an (1683), Viaţa şi petrecerea svinţilor (4 volume, între 1682-1686). La acestea, acribioşii cercetători adaugă Stihuri de laudă patriarhului Ioachim al Moscovei şi Cronologia domnilor Moldovei (1681), aceasta din urmă, o compoziţie de 136 de versuri alexandrine de 12 silabe. Însă entuziasmul, mărturisit şi de noi alături de exegeţi, priveşte Psaltirea pre versuri tocmită, în care, transpunând psalmii lui David, impune modalitatea expresiei lirice, vajnicul cărturar mitropolit fiind, cum spunea G. Mazilu, un „obsedat al versificaţiei”. Dosoftei valorifică tezaurul nostru folcloric, mizează pe armonia limbii române şi caută cele mai potrivite echivalenţe, compunând mai ales în distih, cu un metru variabil de la psalm la psalm: heptasilab, octosilab, trohaic de 14 silabe, dodecasilab. Lectura unor fragmente din opera poetului – mitropolit este o rară plăcere estetică. Iată: „Limbile să salte/ Cu cântece-nalte,/ Să strige-n tărie/ Glas de bucurie...” Sau: „Apele stă cu sânge-nchegate,/ Şi fântânele toate-ncruntate./ Le-au prăvălit izvoarele-n sânge,/ Să n-aib-a bea-n sete ce-i va strânge./ Muşte câineşti le-au trimis să-i pişce,/ Şi-ntr-aşternut broaşte să le mişce.../ Murii le-au bătutu-le cu brumă,/ Şi de dobitoc n-au rămas urmă”. Şi, mai ales: „La apa Vavilonului/ Jălind de ţara Domnului,/ Acolo şăzum şi plânsem/ La voroavă, ce ne strânsem./ Şi cu inima amară/ Aducându-ne aminte,/ Plângeam cu lacrimi fierbinte,/ Şi bucine ferecate/ Lăsam pren sălci aninate”.

Nu ne rămâne decât reverenţa neviclenită în faţa icoanei poetului mitropolit care, îmbinând atât de armonios ascetismul cu munca de cărturar, a dat primele compoziţii liricii noastre culte, modulate pe sensibilitatea sufletului românesc, primul monument de limbă poeticească, bagaj şi punct de plecare pentru poeţii ce aveau să se ivească în peisajul gândirii şi simţirii româneşti.

Dacă o astfel de tipăritură era acum mai bine de trei secole o mare victorie a duhului tiparnic, dar şi a spiritului limbii române, o nouă ediţie a Psaltirii pre versuri tocmită, încărcată cu misterul, măiestria, cu înălţimea şi sensibilitatea harului, nu poate fi decât adevărată sărbătoare.

Daniel CORBU

ION STRATAN. ARONDISMENTUL NEOFUTURIST, VIZIUNEA TRAGICĂ ŞI PRESTIGIUL DEMERSULUI PARODIC

  Pe Ion Stratan neobosiţii topişti ai generaţiei mele l-au aşezat mereu între primii cinci poeţi optzecişti, remarcat prin ludic, o ironie amară vizibilă chiar în calambururi lirice în aparenţă hazlii şi prin căutările cu iz metafizic. În a sa Istorie critică a literaturii române, Nicolae Manolescu descoperea în lirica lui Ion Stratan „un impresionism subtil, inteligent, bazat pe asocieri şocante şi pe alte reguli decât acelea uzuale în limbă. Codul barbian este evident.” În Postmodernismul românesc (ed. a II-a, 2000, p. 382), Mircea Cărtărescu afirma că „Stratan este, structural, un poet modernist, care torsionează limbajul la toate nivelurile sale ca să exprime un inexprimabil profund, de natură metafizică şi religioasă”.  Ion Bogdan Lefter îl prezintă pe Ion Stratan (Flashback, 1985) ca pe „un ticluitor de farse poetice fastuoase.” Revenind la portretul făcut de Nicolae Manolescu în Istoria sa, să ne-amintim că Ion Stratan era clasat/transferat de la optzeciştii ludici la poeţi conceptuali.
În fond, o spunem fără a plăti tribut nimănui, Ion Stratan este un optzecist tipic, folosind, cu succese textuale remarcabile, atât jocurile parodiei, ale pastişei şi ale intertextualităţii, cât şi forţarea sintaxei întru depăşirea locului comun, totul sub semnul experimentalismului ludic şi al revelaţiilor postmoderne.
Născut în 1955 în comuna Izbiceni, judeţul Olt, Ion Stratan avea să urmeze Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1981, să frecventeze Cenaclul de luni, fiind considerat de lunedişti, dar şi de maestrul lor N. Manolescu, primul poet format, matur al generaţiei ’80 cel mai important continuator al lui Nichita Stănescu. Debutul editorial cu volumul Ieşirea din apă (Ed. Cartea Românească, 1981) a fost considerat un eveniment şi un reper. A mai publicat: Aer cu diamante (în colaborare cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Florin Iaru, 1982), Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983), Lumina de la foc (1990), Lux (1992), Ruleta Rusească (1993), Desfacerea (1994), O zi bună pentru a muri (1995), Cântă zeiţă mânia (1996), Mai mult ca moartea (1997), De partea morţilor (Ed. LiberART, Ploieşti, 1998), Cafeaua cu sare (1998), Apa moale (1998), Crucea verbului (Ed. Paralela 45, 2000), Zăpadă noaptea (2000), O lume de cuvinte (2001).
Poetul Ion Stratan a murit tragic, sinucigându-se cu un cuţit ruginit în apartamentul său din Ploieşti (octombrie 2005), la vârsta de cincizeci de ani. După moartea sa au apărut mai multe studii de sinteză, majoritatea în favoarea unuia dintre cei mai importanţi poeţi de formulă optzecistă. Pornind de la realitatea agresivă, pe care „condeiul său incredul şi ironic o împodobeşte cu semnele sale, aşa cum un pictor faimos îi pusese mustăţi Giocondei” (Gheorghe Grigurcu), poetul realizează, prin jocurile verbale, ale ironiei şi prin accentele parodice, viziuni lirice pline de tragism, în sensul acelui râsu-plânsu cultivat mai înainte de alţi doi scriitori ploieşteni, Caragiale şi Nichita Stănescu. Să cităm poemul Vagonul de dormit: „Absenţe şi iarăşi absenţe/ Perdele şi zdrenţe/ Paturi intacte, stinghere, hilare/ Sfîşiindu-l pe oare/ Tot nepereche numărul unu lipseşte/ Unde e cina aceea cu peşte?/ Tot nepereche, lipseşte numărul doi/ Unde eşti eu, unde-s voi/ Tot nepereche numărul trei ne-a lăsat/ Tatăl Ştiutul şi singur bărbat/ Fumează în noapte o fereastră/ O ceaţă albastră// Singurătate a lui unu cu sine/ Nu e eu, nu e îmi, nu e mine/ Pe un culoar, într-un fum, într-o noapte/ Ia-mă întregule, parte cu parte.” Sau: „Se lasă în sicrie o fereastră/ Pentru privirea mortului ca glastră/ Se lasă o monedă, cîte ştiu/ Spre a-mbuna cerescul Vizitiu/ Şi după-n humă o lăsare-adîncă/ Se pune, despuiată la cruce, doar o stîncă/ Sub stele ale Şarpelui se lasă/ Fiinţa lui de mort, ca o mătase/ L-aşteaptă doar un cer de labirint/ Pînă la vama celuilalt pămînt/ Unde va-ncepe să scîncească şi să ceară/ Dulceaţa cea de nuci şi mult amară/ Şi o să aibă umbră cît o vrea/ Pe care-o dă şi steaua cea mai rea/ Şi ca să-i fie în copilărie moale/ Pune-i sub ceafă inimi dumisale/ Şi mîna două degete să fie/ La piept, şi trei slăvind Tărie” (Lucarnă).
Poetul operează textual atât construcţia, cât şi deconstrucţia poemului, mai ales în texte ce au ca premiză biografismul şi cucerirea eului profund: „beam cîte-o bere, cerusem micii/ un cerc de stele împrejur/ deasupra cerc de stele/ Sat wam asi – mi s-a spus/ într-o învălmăşeală de vorbe, pahare/ formula era sâsâită, se pare/ şi nu m-am văzut şi nu m-am supus/ şi n-am crezut că sunt eu/ în nici o oglindă, în nici un tablou/ zugrăvind germinarea homunculului nou// Am lăsat două lemne la picioare de mese/ puse cruciş şi părând ne-nţelese”. (A doua oară eram, cu amicii).
Pactul cu marele Caragiale, pe care-l fac mai ales optzeciştii din falanga sudistă, este vizibil în mai multe poeme semnate de Ion Stratan, texte cu alură avangardistă. Iată un scurt text: „Mărturisesc. Am scris totul/ În beţii, lupanare. Sunt Maţe-Fripte/ Privesc la comèdie, plâng/ Curat murdar. Căldură mare.” Şi, mai departe, în sensul acestui tehnicism primar al postmodernismului, dar care la Stratan se transformă în viziune: „Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă/ Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare// Stăteam cu Florin şi Traian. Poeţi în devenire/ Cu silă de băutură, cu silă de femei; cu silă de socialism/ Noi am iubit poezia şi totuşi nu ne-am sinucis./ Noi am iubit libertatea şi totuşi n-am plecat/ Noi ne-am iubit iubitele şi am plîns în tăcere/ Astăzi mulţi sînt pe fază, ştiu mai bine ca noi/ Astăzi oboseala din refuzul minciunii/ E luată drept neîmplinire// O, vom rîde, vom rîde odată/ De frămîntările pentru nimicuri/ Vom rîde cu lacrimi că orgoliul nostru/ Nu a întrecut orgoliul lumii” (1874 1 dec.). Tot în acest sens, să mai cităm din cartea Mai mult ca moartea (Ed. „Axa”, Botoşani, 1997), poemul Furtuna: „Intră Alonso, rege al Neapolelui/ Intră Sebastian, fratele său/ Intră Prospero, ducele ales al Milanului/ Intră Antonio, fratele lui, ducele uzurpator al Milanului/ Intră Ferdinand, fiul regelui Neapolelui/ Intră Gonzale, un bătrân consilier din Neapole/ Intră Adrian şi Francesco, lorzi/ Intră Caliban, un sclav sălbatic şi diform/ Intră Trinculo şi Stephano/ Intră Miranda, fiica lui Prospero/ Intră Ariel, un duh al aerului/ Intră Iris, Ceres, Iuno, spirite/ Iese Alonso, rege al Neapolelui/ Iese Sebastian, fratele său/ Iese Prospero, ducele ales al Milanului/ Iese Antonio, fratele lui, ducele uzurpator al Milanului/ Iese Ferdinand, fiul regelui Neapolelui/ Iese Gonzale, un bătrân consilier din Neapole/ Iese Adrian şi Francesco, lorzi/ Iese Caliban un sclav sălbatic şi diform/ Iese Trinculo/ şi Stephano/ Iese Miranda, fiica lui Prospero/ Iese Ariel, un duh al aerului/ Iese Iris, Ceres, Iuno, spirite”.
Dincolo de aceste viziuni postmoderne, se cade să relevăm un futurism retras la formulă proprie Ion Stratan. Ornamentele şi preţiozităţile feerice se transformă la acest poet blestemat în sărbători ale tragismului. Intertextualitatea e o şarjă, un joc de ocazie, care aprobă inconsistenţa universală, echivocul, deziluzia. Ion Stratan e poetul tragic aflat între realitatea unui concret umililor şi viziunile unui energetism epocal.

Daniel Corbu

Val Condurache

   Pe Val Condurache l-am receptat din prima clipă ca poet şi mare mi-a fost mirarea cînd în 1983 a debutat cu o carte de critică literară, Fantezii critice. De altfel, singur va mărturisi mai tîrziu: „Nu eu am ales meseria ciudată de cronicar literar. Ea, vorba vine, m-a ales pe mine. Mi s-a cerut o recenzie. Inconştient, aveam doar douăzeci de ani, am scris-o. Debutam cu pagini de proză, scriam cîte zece pagini pe noapte, începusem două romane ş.a.m.d. Critica era pentru mine un exerciţiu secund. Cum spuneam, aşteptam să se manifeste poetul, însă a doua carte publicată în 1984 la „Cartea Românească”, Portret al criticului în tinereţe, era tot de critică. Abia după revoluţie, cel care debuta la 16 ani cu poezie în revista „Familia” va publica două volume de poeme: La Belle Ėpoque (1992) şi Domnişoara cu nefericirea la tîmple (2002). Aşa cum bine s-a observat, Val Condurache a fost o prezenţă singulară în critica noastră literară de după ’80, fiind apostolul unei critici artistice, fanteziste, experimentale. Ceea ce dezvoltă Val Condurache pornind de la o carte a unor scriitori ca Preda, Breban, Bălăiţă sau Al. Paleologu, este un adevărat exerciţiu postmodern, autorul punînd în aplicare nu numai fantezia critică, ci şi jovialitatea, livrescul, ludicul, toată cultura privind mentalităţile politico-literare de la noi şi de aiurea. Forţa ludicului, ironia, spiritul rafinat trubaduresc se pot de altfel observa în cele vreo sută de poeme adunate în două volume şi publicate, din păcate, în tiraje confidenţiale, fără circulaţia şi impactul meritat. Poet al spectacolului oniric invocat şi practicat de Leonid Dimov şi coborîtor din baladiştii moderni Radu Stanca şi Constant Tonegaru, Val Condurache a scris poeme alerte, ludice, percutante, prin care creează un univers propriu, ca o lume paralelă, cea mai frumoasă dintre lumi. Cine citeşte Lettre ŕ Mallarmé, Numele scribului, Pe coaja subţire a lumii, dar mai ales ciclul poetic Viaţa de toate zilele la Iaşi pe vremea lui Val Condurache scrisă de el însuşi, intră sub vraja unui poet adevărat, cuceritor prin scenariul liric şi faptul imaginativ. Nu de mult, Val Condurache a părăsit această lume trecînd la cele veşnice, la poporul stelelor. Îl scîrbise prea mult provizoratul, toxica tranziţie românească. A părăsit, aşadar, Iaşul, pe care-l iubea cu patimă de ibovnic şi pe care-l părăsea doar pentru a avea de unde se-ntoarce. Din 1973, cînd a absolvit Facultatea ieşeană de Filologie, a fost profesor la Iaşi, a fost secretar literar (1974-1990) şi director general (1994-1997) al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, iar în ultimii ani director al Complexului Muzeal Naţional „Moldova” din Iaşi. Un gînd bun se cuvine oricînd pentru scriitorul şi intelectualul de marcă Val Condurache. 

 Daniel CORBU

TRAIAN T. COŞOVEI. NOUL LIMBAJ POETIC ŞI NOUA RECUZITĂ EXISTENŢIALISTĂ

De la prima sa carte de poeme, Ninsoarea electrică (1979) şi până la cele apărute recent (Pisica moartă, Vînătoarea de capete, Greva căpşunilor), Traian T. Coşovei este poetul fără complexe, consecvent cu el însuşi, care, aşezând oul precum Columb (cum ar fi spus un mare critic român) şi-a continuat cu consecvenţă lucrarea lirică, îmbogăţind-o cu fiecare apariţie.

Am fi total nedrepţi dacă n-am considera Ninsoarea electrică din 1979, prima carte de impact a generaţiei poetice ‘80, o carte electrizantă, care punea cu botul pe labe adepţii poeziei diluate, ai universului poetic obosit, iar pe Traian T. Coşovei poetul care a impus un ton specific, urmat imediat de Hurezeanu, Cărtărescu, Stoiciu, Iaru, Lucian Vasiliu, Magda Cârneci, Matei Vişniec, Ion Mureşan, ton şi viziune care (se putea vedea atunci cu ochiul liber, astăzi şi mai bine!) diferenţiau net generaţia ‘80 de cea a lui Nichita Stănescu.

Bucureştean prin naştere (28 nov. 1954), absolvent al Facultăţii de Filologie (română-engleză) în 1978, cu o teză despre Beat Generation, blond şi cu ochii verzi, cu o politeţe de dandy şi o ironie neagresivă, magnetic şi boematic, Traian T. Coşovei este îngerul cu armură, ascunzându-şi mereu interioritatea de tragic blestemat, de înfrigurat existenţial. Odată, pe când ne întorceam de la Cenaclul de luni, mi-a spus: „Bătrâne, când eram mic eu mă pişam pe pantalonii lui Nichita Stănescu!” Trecând anii, am luat şi în sens propriu, dar şi la figurat zisa lui Traian T. Coşovei. Cititor înrăit al poeţilor generaţiei beat, bun cunoscător al suprarealiştilor, integraliştilor sau oniricilor, Traian T. Coşovei s-a arătat a fi un revoluţionar cu vocaţie, impunându-şi în forţă, în ritmuri de tempestă, o nouă viziune lirică, un nou limbaj, un ton original. Este primul din generaţia ‘80 care excelează în doborârea vechilor rafinamente şi pudibonderii lirice prin brutalităţi de limbaj, prin persiflare, oralitate, printr-o altfel de demascare a societăţii hiper-tehnicizate.

Deloc întâmplător, ci programatic, aş spune, primul ciclu din Ninsoarea electrică se deschide cu un motto din Ars amandi de Ovidiu: „Lucrurile vechi pe alţii să-i bucure, eu fericit sânt/ Că m-am născut într-un ev pe potriva inimii mele”. Programatice şi versurile din Cina cea de taină, primul text din ciclul Mica despărţire cu ochii albaştri: „E o foame de cuvinte pe lume... mi-au spus. E o vânătoare de cuvinte pe cinste... mi-au spus ei/ tot izbind pe sub masă/ în cineva care scârţâia îngrozitor/ şi îndemnându-mă să privesc spre/ măslina din Martini care deschisese brusc/ un ochi în pahar/ pentru imaginile de tablă/ împuşcate pe coridoarele publice”.

Universul multor poeme de Traian T. Coşovei este rece ca soclul. Roţile dinţate, motorina, şublerul, frigiderul, neutronul, cauciucul, fierul, pompa de bicicletă formează cea mai mare parte din recuzita acestor poeme. Într-o astfel de lume a absurdului existenţial, poetul devine un înstrăinat: „Nimic nu e real - dar ce e adevărat? / Poate această lume de nichel care nu-mi seamănă, / Poate această tristeţe care nu-mi seamănă / (Poate această oră de noapte întinsă ca un gât de/ pasăre sub cuţitul cald al măcelarului)./ Dar ce e adevărat / Nichel, nichel, cât mai mult nichel/ în apropierea dumneavoastră!/ Uneori dragostea revine ca amintirea fratelui mort/ într-un război disperat şi absurd”. (Nichel).

Limbajul obosit, demonetizat al poeziei metafizice şaizeciste este, aşa cum am mai afirmat, repudiat şi adus la zi. În poezia lui Traian T. Coşovei, atrăgătoare printr-un nonşalant aer „beat”, observat de la început de criticii noştri, ogarii împing cu boturile stafia electronică, chiflele au ureche muzicală, tăcerea e plină de microfoane, femeia are gesturi mecanice, norii sunt fierbinţi, oraşul e de cositor, şerpii sunt ridicaţi de sunetele muzicanţilor, Sfântul Duh taie o rază de laser, asfaltul e încins, sub gheaţa subţire înoată peştii fosforescenţi ai singurătăţii, Ofelia desfrunzită e culcată în iarba cu tribunale carnivore, adevărul se ascunde pe după fustele colorate ale silabelor. Riscul schimbării limbajului al durizării acestuia sau al asocierilor spectaculoase la nivel sintagmatic este asumat cu îndrăzneală şi nonşalanţă donquijotescă. Întâlnim astfel în texte: lobotomia, ţevile de eşapament, arterele de cauciuc, asfaltul, nichelul, arama, hipodromul, beizadelele, trambulina, dantura, marsupiul, vodca, ceapa, paraliticul, laserul, şiragurile electronice etc. Toate acestea într-un spectacol liric stăpânit cu inteligenţă şi îndemânare de prestidigitator, din care, aşa cum am spus, nu lipsesc ironia, sarcasmul, parodia, oralitatea.

Se pot uşor detecta în textele lui Traian T. Coşovei schimbările de afect şi de efect, alternanţa universurilor şi a stărilor. O continuă navetă între registrul înalt, filozofic, uşor axiomatic şi cel derizoriu, prozaic, banal al cotidianului agresiv, produce şocul receptării, senzaţia de bombardament liric: „Taică-meu şi-a vândut şi apa din fântână/ ca să scape de singurătate/ (asta v-o spun pentru că am un văr care lucrează/ la staţia de benzină),/ şi cu toate astea ne simţim cu toţii/ ca într-un ascensor oprit între etaje/ (într-o vreme ne îndeletniceam cu cercetarea duhurilor)/ şi singuri, apăsând,/ apăsând pe butoane, lovindu-ne cu coatele/ izbindu-ne de pereţi ca fluturii, noaptea, de lună”. (Requiem)

Secţionând realul, de la reclama publicitară, derizoriul străzii, parodiile iubirii, până la un livresc rafinat, Traian T. Coşovei construieşte lungi poeme ale frondei, ale revoltei împotriva automatismelor care înăbuşă afectele: „Să nu plângi - o lacrimă e mai scumpă decât/ un pod de cale ferată - să nu plângi/ (te-ar privi dispreţuitori prin oglinda retrovizoare/ ori te-ar suspecta că ai inventat o nouă bombă atomică)”, spune poetul în Cântec de leagăn. Să cităm, în aceeaşi idee, excelentul poem Una, două sau poate chiar trei fantasme: „Ne măsurăm cu şurubul cu şublerul,/ cu gazometrul./ Nimic. Când iubeşti nu-i nevoie nici măcar să-ţi ceri iertare. Iar a alunecat bunicul pe scări./ Iar au descoperit ceva în lună; / de data asta se pare/ că într-adevăr au descoperit ei ceva. // Şi cel care ieri vindea maşini de cusut azi vinde arme/ şi cel care ieri vindea arme azi vinde tot arme”. De altfel, într-o retorică discursivă, printr-o abundenţă a calamburului şi o rafinată tehnică a vertijului, Traian T. Coşovei continuă să cultive, în toate cărţile ce au urmat Ninsorii electrice, chiar şi în acrobaţia lirică 1,2,3 sau..., starea de dezabuzare şi inconfort existenţial. De multe ori, sentimentalul Traian T. Coşovei, cel autocenzurat şi deghizat, pozând nonşalanţa, poate fi deconspirat. Vom cita din Patinează sau crapă! : „O viaţă întreagă i-am făcut semne/ omului meu din oglindă./ O viaţă întreagă i-am aprins ţigări ieftine/ de la flacăra fotografiilor de familie. / Cu un burete îmbibat în oţet, ani de zile/ i-am tot şters lacrimile, ochii, adesea.// Acum oglinda s-a întunecat ca argintul/ de pe vechiul nostru serviciu de ceai./ în lumina amiezei, chipul lui pare un imens ochi de peşte,/ o fiinţă a adâncurilor aruncată la ţărm.”

S-a spus despre Traian T. Coşovei, la apariţia Ninsorii electrice, că este un inteligent epigon stănescian¹. Şi n-a fost drept! Tinerii poeţi care scriau în anii ‘78-’82 încercau şi reuşeau SCHIMBAREA cu orice preţ. Chiar şi cu riscul de a fi luaţi drept teribilişti când afirmau adamismul noilor veniţi. Ştiau şi ei că în cultură totul se adaugă. Ceea ce au reuşit, a fost o altă vedere/viziune, o altă percepţie a receptorului, un alt ritm şi orchestraţie textuală şi, repet, un ton cu totul nou. Iată, de exemplu, cum e văzut îngerul de către Traian T. Coşovei, în cu totul alt fel decât de către expresionistul Rilke sau de Nichita Stănescu: „Mi-am întâlnit îngerul lâncezind undeva/ pe strada Covaci printre tinerii cu casetofoane,/ dimineaţa, când oraşul abia se mai vede printre/ spiralele norilor.// Mi-a spus: - ... nu pari să fi auzit de afacerea Watergate - // mi-a spus în timp ce ne sorbeam ceaiul dintr-o/ cană de tablă -/ şi nici despre bombele cu gărgăriţe, / nici despre bombele cu orez,/ cu vodcă, cu ceapă, cu cârje papale, cu şansonete,/ cu macaroane, cu cafea, cu păcură, cu eschimoşi,/ cu mostre de sol lunar, cu...”

S-ar putea cita enorm din poemele lui Traian T. Coşovei şi s-ar putea face nenumărate demonstraţii care contrazic afirmaţia unui alt critic român (Dan Ciachir), cum că producţiile lui Traian T. Coşovei „rămân o supă reîncălzită la muzeul literaturii”. În aceeaşi perioadă, Nichita Stănescu spunea: “Iubesc extraordinar de mult pe Traian T. Coşovei, în versurile căruia găsesc o imensă şi înaltă puritate dură.”Autor a peste douăzeci de cărţi de poezie, cu o imagistică proaspătă, şocantă, o tehnică originală şi o muzică nouă, Traian T. Coşovei este un poet autentic, puternic individualizat şi novator între poeţii optzecişti, cu un loc al său în panteonul poeţilor români apăruţi în ultimii cincizeci de ani.

Daniel CORBU

1 Ioan Buduca, în articolul Noua poezie veche, Amfiteatru, nr. 3, 1980.