duminică, 22 ianuarie 2017

O CARTE DESPRE OPTZECIȘTI


Gheorghe GRIGURCU 











          Daniel Corbu își așează ampla scriere închinată poeților optzeciști sub semnul a două concepte similar discutabile: generația și postmodernismul. Prețuirea în bloc a autorilor în chestiune pare din partea d-sale una entuziastă, afirmarea lor fiind socotită a fi nu mai puțin decît „cel mai spectaculos fenomen din literatura noastră de după al doilea război mondial”. Aceasta în pofida faptului că exegetul nu este insensibil la punctele vulnerabile ale „generației”, citînd mai la vale, aprobator, chiar opiniile noastre: „Ca orice postură gregară, generația tinde a-și elabora o retorică demagogică. Majoritatea proclamațiilor de generație au o notă jenantă prin exces. (…) Sub aspectul unei false protecții, personalitatea e redusă la condiția unui indice al unui colectiv, al unei unități dintr-o colonie (Balzac definea generația drept o dramă cu patruzeci de mii de personaje principale!). Din punct de vedere etic, cultul generației nu reprezintă altceva decît un conjuncturalism sui generis. Valorile modeste, pînă și nonvalorile sînt deseori înălțate în chip factice la rangul unor valori exponențiale. Valorile de rang mai înalt nu sînt oare jignite prin promiscuitatea unor încadrări accidentale?”. Așadar ar fi vorba în cazul de față mai curînd de o cutumă a clasificării decît de un criteriu de selecție valorică. Aceasta e, în perspectiva lui Daniel Corbu, suficient de generoasă cuprinzînd nu mai puțin de optzeci de nume. 
              Cît privește postmodernismul, e vorba de un termen extrem de mobil, cameleonic, cunoscînd aproape atîtea accepții cîți cercetători l-au utilizat, cum ar fi, între alții, Guy Scarpetta, John Barth, François Lyotard, Ihab Hassan, Gerald Graff, Gianni Vattimo, ca și, pe tărîm mioritic, semnatarii unui întreg număr din Caiete critice (nr.1- 2/1986) consacrat temei. Observație de bun simț a lui Daniel Corbu: „Concept generos, magnetic, dar aproape inoperabil, postmodernismul a creat la noi o harababură ideatică provocatoare de confuzii”. La ce ne-am putea totuși opri? La un sfîrșit al sfîrșitului în care post nu coincide cu anti, cum crede Vattimo? La un „paradox al viitorului”, cum socotește Lyotard, sau la „o veritabilă fatalitate a expresiei critice” conform lui Ihab Hassan, sau chiar la un „modernism fără modernitate”, în optica unui Virgil Nemoianu, în raport cu literele românești? Opiniile divergente, nu o dată antitetice, abundă. Uneori chiar sub aceeași semnătură și-n același text, cum se întîmplă cu Al. Mușina. Pe de-o parte: „Ne-am cam plictisit, să recunoaștem, de poezia oraculară. Zeul în numele căruia pretinde a vorbi nu există”. Pe de altă parte: „Sacrul nu dispare, ci se topește, se ascunde în profan. Sub crusta obișnuințelor, a rutinei și a cuvintelor uzate colcăie o lume mirifică de senzații și sentimente, o «realitate feerică»; poetul va descoperi (sau înscena) adevărate epifanii ale banalului”. Sîntem de părere, așa cum ne-am îngăduit a afirma și altădată, că ar fi nimerit să vedem în așa-zisul postmodernism un soi de clasicism al modernismului, implicînd o relație sincronică a tuturor atitudinilor și procedeelor sale. 
            Daniel Corbu pare a se apropia la rîndu-i de o opinie echilibrată, numind postmodernismul „un moment Babel al culturii noastre”, „o recuperare și o reseminare a clasicității și modernității”, „o pluralitate nesfîrșită a limbajelor”. Dovezi găsim cu ușurință. Numeroși autori au găsit cu cale a atribui postmodernismului trăsături „caracteristice” care se potrivesc însă întrutotul antecesorilor lor, moderniști sadea. Petru Poantă crede a putea diferenția optzecismul astfel: „Caracteristica esențială a (paradigmei) acestuia este: descoperă lumea odată cu descoperirea poemului, altfel spus, o scrie, nu o descrie sau, mai exact, lumea se scrie pe sine pe măsură ce poemul este elaborat”. Dar nu cumva aceasta e o trăsătură a modernismului pur și simplu? Iar următoarele cuvinte ale lui Ion Simuț nu cumva au o bătaie mai lungă decît cea a postmodernismului pe care-l au în vedere? „Generația ‘80 s-a afirmat pentru radicalism estetic, din necesitatea (sau calculul) de a-și impune originalitatea într-un mod frapant. Față de ceremoniile poetice anterioare, a lansat principiul unei largi deconvenționalizări a lirismului”. Daniel Corbu însuși îi vede pe optzeciști drept niște poeți exclusiv O carte despre optzeciști urbani: „Locul de desfășurare al faptelor poematice este orașul. (…) Cu această generație poetică putem spune fără rezerve că poezia română s-a citadinizat total”. Dar cu un Ilarie Voronca, cu un Tristan Tzara, cu un Gellu Naum etc. nu s-a întîmplat același fenomen? Sau despre producția lui Cristian Popescu: „Martorul faptelor realului este un personaj imaginar, asistent și complice, bufon sau tragic, perfect egal cu «hipocrit lecteur»” (sic!). Dar „martorul” unui Emil Botta, al unui Leonid Dimov, al unui M. Ivănescu n-ar fi unul similar? 
              Mai aproape de realitate ni se înfățișează următoarea fișă caracterologică a generației cu pricina în care contingențele cu poetica anterioară, inevitabile, nu apar scoase în prim-plan drept note ale inovației cu orice preț, în care aceasta nu e gonflată pînă la unicități inoportune: „La un sfîrșit de secol în care ritmurile se schimbaseră, pulsul vieții era altul, limbajul cotidian se îmbogățise prin tehnicizare, poezia nu putea să rămînă în urma vieții. Ea trebuia să adauge (și a adăugat) tradiției, printr-o nouă expresie poetică, o experiență umană nouă, o altă dimensiune a lumii lăuntrice. Poezia nu mai este văzută de către poeții generației ‘80 ca o imagine fictivă a realității, o aspirație spre ideal, ci  în căutările sale lirice, un neoexpresionist de forță, cititorul în marmoră, oracolul celest…”. Sau: „Adoptînd o formulă proprie a biografismului, precum și pedanteriile poemului baroc, poezia lui Gheorghe Vidican, în care coexistă diafanul cu elementul textual violent, este un univers original și magnetic”. 
              Alte caracterizări în schimb conturează cu o sensibilă exactitate profiluri autentice: „Industrios, Vinicius aruncă în text imagini șocante, deseori în contradicție, construind ritmuri de jazz, (…) vorbind în favoarea unei mitologii proprii. Prin imaginarul debordant, prin luxurianța textului, prin parodie și contrapunct, poetul aruncă în aer poemul liniar. Cît de receptată e această construcție poetică, se va vedea. Paul Vinicius însuși spune: «Frecventez imaginația, îmi excit dreptul de a plăsmui (uneori din nimic) lumea. De regulă, lumea stă cu spatele. Nu suportă descrierea»”. Sau: „Poet al singurătății, al absurdului existențial, trăitor într-o lume cu miracole împuținate, supusă degradării, ridicînd mainimicul la rang de categorie existențială, Ioan Moldovan este unul din poeții generației ‘80 la care admirăm cu entuziasm tarele singularității”. 
               Scrierea lui Daniel Corbu rămîne demnă de interes prin acolada sa cuprinzătoare, ca și prin problematica pe care o supune discuției și care astfel rămîne la ordinea zilei. 
                                     Daniel Corbu: Rostirea postmodernă – generația poetică ‘80 în literatura română, Ed. Princeps Multimedia,2014

duminică, 15 ianuarie 2017

Fotografii (6)


 Daniel Corbu şi Dorel Vişan



Daniel Corbu şi Gheorghe Grigurcu



Daniel Corbu şi Alex Ştefănescu


Daniel Corbu, confereţiind la Muzeul Unirii, Iaşi, 20015