,,JANUVIA, CU TOATĂ ÎNCĂRCĂTURA DE SENSURI, ESTE PERLA CĂZUTĂ DINTR-O LUME IDEALĂ”

Carmen DOREAL în dialog cu Daniel CORBU

”LITERATURA E SINGURA MINCIUNĂ CARE SPUNE ADEVĂRUL”

(Cassian Maria Spiridon în dialog cu poetul Daniel CORBU)



Cassian Maria SPIRIDON: -Daniel Corbu, care au fost împrejurările debutului tău în literatură?

Daniel CORBU: -Rememorarea momentului debutului e întotdeauna prilej de nostalgie. Timpul trece ameţitor şi aproape nu-mi vine să cred că au trecut douăzeci şi trei de ani. Debutam cu un grupaj de poeme în "România literară", în toamna lui 1979. Eram student la Bucureşti şi frecventam Cenaclul de luni, legasem cîteva prietenii, citeam, scriam. Poezia îmi era amanta de netrădat şi aspiram, vorba bunului Mallarmé, à l'extreme occident de désirs.

-Povesteşte despre prieteniile literare ale începutului.

-Mă consider un om cu vocaţia prieteniei. De cînd mă ştiu, prietenii şi cărţile m-au salvat. Toate prieteniile legate atunci au rămas nesmintite. Traian T. Coşovei, Sorin Preda, Ion Zubaşcu, George Vulturescu, Ion Mureşan, Lucian Vasiliu, Matei Vişniec, Nichita Danilov şi apoi nemţenii Aurel Dumitraşcu (de la care am primit aproximativ patru sute de scrisori!), Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Sava sînt prieteni statornici. Salvatoare au fost dialogurile sau schimbul de scrisori cu Octavian Paler, Gheorghe Grigurcu, Florin Mugur, Laurenţiu Ulici, Odysseas Elytis. Iar cînd prin 1982, după ce i-am citit un poem ("Căderea mîinilor"), în apartamentul său din piaţa Amzei, Nichita Stănescu m-a îmbrăţişat, am simţit că nu sînt singur în literatura română.

-Cum a avut loc "intrarea în scenă"?

-"Intrarea în scenă" e titlul cărţii mele de debut. Ciuntită, cu jumătăţi de poeme, cu multe cuvinte schimbate (soartă în loc de moarte, fericire în loc de disperare etc.), apărea în 1984 la Editura Albatros, deşi cîştigasem concursul de debut în 1981. Dar aşa cum a apărut, cu 52 de pagini, s-a bucurat de o excelentă primire din partea criticii. Cred că s-au scris peste patruzeci de cronici în revistele literare. Dar la fiecare carte emoţiile sînt mari, cu fiecare carte debutăm, cu fiecare poem scris, cu fiece metaforă venită în crucea nopţii la masa de lucru sau în plimbările de imbecilitate curativă.

-Începînd din 1984, ai iniţiat, la Tg. Neamţ, Colocviile Naţionale de Poezie. Cum ai conceput aceste întruniri?

-Nu-i nevoie să-ţi spun, dragă Cassian, că timpurile erau imbecile, potrivnice. Că ne umplusem de paznici ai ideologiei comuniste. Că şi noi, poeţii tineri, "mulţi dar buni", eram periculoşi. Colocviile de poezie de la Tg. Neamţ, concepute ca întruniri ale noii generaţii poetice, au fost şi un mod de rezistenţă. Cei 60-70 de poeţi tineri citeau la Tg. Neamţ poemele cele mai îndrăzneţe, care n-aveau cum să apară în presa literară din cauza cenzurii draconice. Erau prezenţi în fiecare toamnă în orăşelul naşterii mele pe care, din cauza grupării poetice care se contura (Nicolae Sava, Aurel Dumitraşcu, Radu Florescu, George Calcan, Adrian Alui Gheorghe, Vasile Baghiu), regretatul Laurenţiu Ulici îl compara cu Fălticenii interbelici: Florin Iaru, Matei Vişniec, Mariana Marin, Lucian Vasiliu, Ion Mureşan, George Vulturescu, Elena Ştefoi, Ion Zubaşcu, Alexandru Muşina, Gheorghe Izbăşescu, Ion Tudor Iovian, Mihai Dinu Gheorghiu, Cristian Livescu, Al. Pintescu, Dumitru Păcuraru, Nichita Danilov, Dan David, pe urmă Mircea Martin, Marin Mincu (excelenți teoreticieni şi moderatori!), Laurenţiu Ulici.

-Cum ţi-a venit ideea acestor Colocvii, care au rămas un reper pentru generaţia noastră în perioada ei de solidarizare?

-Pe scurt: în 1983, îmi susţineam lucrarea de licenţă cu profesorul Nicolae Manolescu. Titlul ei? "Generaţia poetică '80 în literatura română". Adunasem acolo 30-40 de congeneri cu cărţi apărute. Era prima întrunire. Lucrînd par hasard, la Casa de cultură Tg. Neamţ, mi-am zis c-aş putea să adun fizic, în fiecare toamnă cîţiva blestemaţi la poezie, să ne-auzim între noi. Mulţi poeți congeneri s-au cunoscut la Tg. Neamţ, au devenit prieteni. Îi văd și acum peripatetizînd spre Cetatea Neamţ, spre mănăstirile nemțene, la Humuleşti, unde s-a născut şi s-a bălăcit toată copilăria în Ozana cel mai testicular povestitor român.

-Ai folosit cuvîntul "blestemaţi". Crezi în destinul poetului?

-Cred așa cum credeau şi vechii greci. Nu mi-i dat să înțeleg că s-ar chema poet cineva lipsit de blestem și de metafizică. Mai mult, cred în orfismul poetului, cînd ţi s-a dat însemnul ţi s-a dat şi sfîşierea. Eşti un Sisif care adună şi bolovanii vecinilor. Să mai adăugăm și misterul și revelația? Pe deasupra, problema poetului nu-i să se facă înţeles. Zicea bine Montale: "Nimeni nu ar scrie versuri, dacă problema poeziei ar fi să te faci înţeles". Poţi fi şi un fel de vox rogantis in deserto.

-Tema prezentului număr din "Poezia" este Poezie şi adevăr. Poţi să spui o frază despre asta?

-O frază ar fi prea mult! O propoziţie, o, aceasta da!: literatura e singura minciună care spune adevărul.

-Eşti de aproape cinci ani la Iaşi. Cum de ai ales Iaşul?

-Ca unul care cred, aşa cum am spus, în destin, cred că Iaşii m-au ales pe mine. Sînt "adaptat" la Iaşi, iubesc Ţicăul şi Copoul, dar nu ştiu dacă sînt total "adoptat".

-Ai putea să deconspiri cîteva dintre proiectele tale literare?

-Am o prejudecată a acestor mărturisiri. Şi mai ştiu că de multe ori spovedania naşte păcate noi, alte păcate. Dar trebuie să spun că lucrez de vreo cincisprezece ani la o carte mai ciudată, "Panteonul", un fel de "divina comedia" postmodernă. In rest, Documentele Haosului și Manualul Bunului Singuratic. Deie-ne Domnul liniştea concentrării şi inspiraţia cea bună! Îţi mulţumesc pentru provocarea confesiunii!




Iași, aprilie 2003

”Eminescu este și va rămîne multă vreme modelul în absolut al oricărui poet adevărat de limbă romînă.”

Angela BACIU în dialog cu Daniel CORBU

Angela Baciu - O să încep interviul nostru cu un gând: 

"Poet impecabil, născut iar nu făcut, venind din zona mitică a Moldovei, constructor de metaforă epatantă și parabolă șocantă, cu o încredere în puterea magică a poeziei pe care o au doar cei aleși, Daniel Corbu atacă temele mari cu o uimitoare forță a tragismului, care-l personalizează și-i conferă originalitate." (scria Cezar Ivănescu, "Luceafărul", în 1982). Ce înseamnă azi scrisul și poezia pentru Daniel Corbu?

Daniel Corbu – Același lucru ca în 1982, cînd nu-mi apăruse încă o carte și pe cînd, student fiind la Facultatea de Litere din București, publicîndu-mi mai multe grupaje în revista ”Luceafărul”, Cezar Ivănescu îmi făcea această generoasă prezentare. Adică un exorcism, o punere în legătură cu miracolul ființei, cu înalta rostire. Dar lucrurile veneau, așa cum îmi place să spun, dintr-un blestem, un blestem în sensul inițial, grecesc al cuvîntului, un blestem diriguitor de destin.  Altfel nu-mi pot explica de ce pe la cinci ani și jumătate, pe prundul Ozanei în știoalnele căreia m-am bălăcit toată copilăria, am început să gînguresc poezii, să iubesc rimele și să-mi întăresc credința în cuvîntul civilizator.  

       Am mai spus cu diferite ocazii că mi-i dat să cred în poezie nu ca într-o profesiune ci ca într-un miracol. Un miracol care ți-i dat sau nu. Asta și din convingerea mea de-o viață că a scrie poezie fără inspirație, adică doar prin inginerie textuală, e o lipsă de bun simț. Iar relația cu poezia o consider la fel de intimă ca aceea cu misterul sau cu Dumnezeu.  Mă consider un poet tragic. Revenind la începuturi, pot spune că Dumnezeul Poeziei m-a smuls din seninul celest și m-a aruncat himerelor spre veșnică sfîșiere.  Cît despre Ozana, îmi dau seama azi că, pornind de la Sfîntul Ion Creangă (cel mai testicular prozator din literatura română), apa asta a devenit Iordanul literaturii noastre. O-ZA-NA: Iordanul nostru purificator.

     

A.B. -Ați avut modele literare? Cum și cînd ați fost ”atins” de poezie?

 D. C. – Modelele vin din lecturi. Ele sunt modele stilistice, modele valorice, dar pot fi și de comportament în social al poetului. Poate  că printr-o tăinuită cutumă, poetul se hrănește din toată cultura și experiența lumii, alimentîndu-și din plin mitologia inocenței, canonizînd prezențe sau absențe. Eram foarte tînăr cînd îmi făceam programe de lecturi. Cît de aproape-mi erau Ghilgameș, Homer, Dante, Shakespeare, Goethe, Hӧlderlin, Eminescu, Rilke, apoi Cervantes, Balzac, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Cehov, Proust, Borges și atîția alții!  Atîtea universuri care te umplu de frumos , de visare și fast! Ele îți șoptesc cînd urmezi tu. Iar cînd  ești tînăr artist, dacă nu ai credința că vei schimba o lume, înseamnă că te afli în eroare. Spunea cîndva Cioran: ”În artă trebuie să ai senzația că fondezi o religie”. Tot bunul Cioran vorbea atît de frumos despre ”l'obligation d'avoir un Destin”.

　　　　Pentru a-mi continua ideea, voi spune așa: poeții atinși de blestem, poeții cu destin nu pot fi decît sclavii cuvintelor, tertipurile lor pentru ca un cuvânt să se aşeze la locul său şi să dea strălucire unui text critic seamănă cu ale îmblânzitorilor de lei. Asta pentru că au trecut acele timpuri în care poetul (de acum patru mii de ani, să spunem!) obţinea efecte poetice doar prin rostirea unor cuvinte precum copac pasăre spumă de mare. O numire ca asta te trimitea, fără niciun fel de paşapoarte vizate, într-o stare poetică. Iar pe poetul de atunci mi-l închipui având o linişte olimpiană, chiar dacă scria Povestea lui Ghilgameş, Rāmāyana, Rubayatele sau Cântarea Cântărilor.

　　　　Vorbeam într-un poem de tinereţe despre acest timp care e „corigent la visare”. E o constatare întristătoare nu numai pentru poeţi. În lumea asta toate măreţiile s-au întâmplat pornind de la un vis. Dar în perioada noastră modernă – postmodernă lucrurile s-au schimbat. Cum spunea şi bunul Eminescu, modelul în absolut al oricărui poet român adevărat: „Iar în lumea cea comună a visa e un pericul,/ Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul”. 

　　　　Ei bine, a scrie poezie în aceste vremuri: ce ocupaţie donquijotescă! De mai bine de un secol avangardismele, integralismele, tehnicile postmoderniste ale discontinuităţii şi pluralismului, limbajele experimentale au complicat totul. Şi, fără îndoială, poetul a decăzut din rolul de sacerdot al cetăţii, de apostol al umanităţii, însă poezia, îmi place să cred, va reveni la simplitatea ei presocratică.

B - Credeți în “generații literare”? În calitate de poet si critic literar, care este părerea Dumneavoastră, avem în România o nouă generație de poeți? 

　　　D. C. – Mă consider poet, poet de limbă română (versurile scrise direct în franceză sunt doar simple exerciții) dar nici pe departe critic literar. Un autor de eseuri și portrete literare, aceasta da! Am scris astfel Intimitatea publică a poeziei (șapte eseuri despre comportamentul liric) - 2001, Postmodernismul pe înțelesul stuturor (2004).  De curînd am terminat o carte de acest fel intitulată Rostirea postmodernă. Generația poetică 80 în literatura română, cuprinzînd odiseea impunerii, apoi creșterile și descreșterile generației noastre poetice, o generație care a dominat sfîrșitul de secol douăzeci și continuă să domine peisajul literar de azi.  Cartea cuprinde, pe lângă capitolele teoretice privind impunerea unui nou model ontologic şi stilistic, pe lângă etalarea poeziei gestuale, a biografismului – prima mişcare din literatura română de influenţă americană, fără rădăcini europene – şi a tehnicilor postmoderne, un număr de 100 portrete literare ale celor mai importante voci lirice aparţinătoare celor şapte paradigme, un fel de monade ale paradigmei mari a optzecismului. Se va putea observa din demonstraţiile noastre, cuprinse în paginile teoretice, dar şi în portrete, că postmodernismul românesc a fost pentru generaţia ’80, în „întunecatul deceniu nouă al secolului trecut”, un avangardism de refugiu, devenind repede pecete a paradigmei optzeciste. Reacţie dură faţă de modernismul românesc destul de obosit, de formulele literare consacrate, optzecismul va rămâne cel mai spectaculos fenomen din literatura noastră de după al doilea război mondial. Şi dacă generaţia lui Mircea Eliade (cu Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mihai Ralea etc.) a scos parţial România din anonimat şi provincialism, dacă generația 60 a refăcut punțile lirice cu generația interbelică, generaţia ’80 s-a dorit o generaţie universală, care să înscrie România în circuitul european şi mondial. Ea a avut obsesia teoretică şi obsesia existenţială, sentimentul critic şi chiar un fior diacronic, adică sensibilitate faţă de istorie şi conştiinţa că este a treia mare generaţie culturală, după cea paşoptisto-junimistă şi după cea interbelică. Trebuie să accentuăm faptul că în literatură sincronismul s-a putut realiza doar prin acceptarea şi asimilarea postmodernismului. 

　　　Să mai precizăm că am infuzat lucrării noastre un coeficient înalt de „exponenţialitate”, ea „reflectând” la vârf aventura poetică a generaţiei ‘80. Spunem asta pentru că, încercând să ordonăm materialul, am contabilizat fără prea mare greutate 430 de poeţi notabili ai generaţiei în discuţie (am lecturat peste patru mii de cărți, majoritatea cu autograf!), adică un fenomen poetic ce ni se pare irepetabil în aria noastră literară. Am luat astfel în discuţie, atât în capitolele teoretice, cât şi în portrete, opera poeţilor care au contribuit la formarea paradigmei optzeciste care, unind spiritul critic cu cel sincronic , a impus, nu numai un nou model de poeticitate, clasicizat acum, ci un nou tip de discurs poetic şi (de ce nu?) cultural.

　　　La întrebarea dacă mai cred în generații literare cred că am răspuns. Aș mai adăuga că aceste generații rămîn importante în timp doar prin cei 3 – 4 – 5 scriitori de reper. Dacă se conturează o nouă generație poetică în România răspundem afirmativ datorită cîtorva nume (Claudiu Komartin, Aida Hancer, Teodor Țupa, Răzvan Voncu și Miruna Vlad, între ele) care au înțeles că poezia nu e o adunătură de cuvinte mai mult sau mai puțin potrivite, ci pulberea aceea fină de deasupra textului, adică fiorul metafizic.  Dacă ai dus textul dincolo de metafizic, dacă-l bălăcărești în fiziologic, dacă-l umpli de organe sexuale și înjurături birjarerești (”poezia roz”!) pentru a șoca, pentru un ieftin vedetism, dacă latrinizezi textual și arunci cu noroi în sfinți, dacă nu crezi în inspirație și accepți ingineria textuală doar pentru că ți-ai cumpărat destul de ieftin umbrela postmodernismului, ești un făcător de teribilisme fără de orizont și atît. 

A. B. - Ce se mai scrie astăzi? A evoluat sau involuat literatura? 

D. C. – Poezia nu evoluează, nu involuează. Ea este sau nu este. Își schimbă doar nuanțele, limbajul, formele de exprimare textuală. Dacă am accepta evoluția poeziei, între poemele lui Pindar și ale lui Rilke ar fi diferențe ca de la roabă la rachetă. 

            De scris, se scrie mult și bine. Facebook-ul e o invenție postmodernă care incită milioane de oameni la superficializare. E o minciună despre Prietenie și Singurătate. E de-ajuns ca omul să fie alfabetizat și se trezește scriind texte pe care le numește fulgerător poezii, asta chiar fără a ști definiția poeziei, fără a fi aflat vreodată de împărăția metaforei, de blestemul și sfîșierile poetului adevărat, născut iar nu făcut.  Deh, pe internet și dincolo de pereții internetului, dincolo și dincoace de coperțile cărților autori sunt mulți, dar poeții sunt foarte puțini. În acest moment s-a creat o atît de mare confuzie de valori că nici un supracritic de dimensiuni nietscheniene nu mai poate limpezi peisajul.

A. B. - Orice scriitor are un “ritual” sa spunem, atunci cand scrie: fie de pe masa de lucru nu îi lipsesc anumite obiecte, fie respecă aceeasi oră  sau are nevoie de o anumita stare…aveti un asemenea  ritual”?

　　　　Mi-i dat să consider poezia un miracol care ţi-e dat sau nu. De cele mai multe ori ea te scrie pe tine şi nu tu scrii poezie. Cum să aibă oră fixă? Ca locuitor al acestei emoţii şi ca unul dintre oamenii ţinutului care mai crede în inspiraţie (pe aceste vremuri accentuat pozitiviste e ușor să fii considerat vetust), vă pot spune că poezia vine pe neașteptate şi pleacă fulgerător. Te lasă de multe ori deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil. E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar nu cunosc întâlniri mai înalte, mai disperate, mai brutale şi mai serafice decât cele cu poezia. Prin urmare, înainte de a te lăsa devastat, curtezi duhul poeziei (prin lecturi, visare liberă, eu aproape întotdeauna prin muzică), iar apropierea ei o simţi ca pe apropierea unei femei cu halou.

         Pe urmă, e bine să vorbim, dacă nu e o deconspirare a intimității, despre dorința / încăpăținarea  unui poet adevărat este de a fi el însuşi, de a se confunda cu propria voce. Îmi bine amintesc: eram tânăr, frumos şi atent. De-aş fi fost iarbă, mi-ar fi plăcut să mă cosească poeţii metafizici. Mai întâi am făcut tot ce se poate face să-mi apropii marii poeţi, ai ţării şi ai lumii, pe urmă să mi-i îndepărtez, să mi-i aşez pe piedestalele lor pentru a nu-mi încurca drumul. Acum ştiu că hotărârea unui tânăr de a porni pe un drum cu mii de cunoscute cum este cel al Poeziei vine din credinţa că va reuşi să egaleze pe Eminescu, Göethe, Rilke. Cît se poate de normal. La asta se adaugă ideea aparent infatuată că tot ceea ce va face poate schimba sau salva lumea. Pe de altă parte, pentru un tânăr poet influenţele sunt scuzabile, mai târziu dacă seamănă cu alţii e un dezastru. O ratare. Nu de talent sau veleități este vorba, de talente lumea e plină. Talentele sunt fragile şi nesigure. Totul e să devii o natură. Atunci nu mai poţi confunda jocurile înşelătoare ale gloriei cu bucuria fiinţială de a te simţi unic.

A. B. - Ce personalitati marcante ați cunoscut? Ce ne spuneți despre prietenia literară?

D. C. – Mai întîi pe mama Casandra și pe bunica Ana (care știa cîteva sute de poezii pe de rost!), apoi pe Costică Oancea, bibliotecarul, pe cîțiva povestitori de la apa Ozanei, unde am copilărit,  și mai pe urmă scriitori, pictori, cîntăreți. Ca student la Facultatea de filologie bucureșteană am cunoscut pe aproape toți poeții generației 60, pe Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Petre Stoica, Marin Sorescu, Grigore Hagiu, Adrian Păunescu, Cezar Baltag. Cu mult prea popularul Nichita Stănescu, cel cunoscut prin Traian T. Coșovei și Elena Ștefoi, am și băut cîteva vodci. Să adaug apoi majestuoșii poeți moldavi , cu care am devenit prieten, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Adi Cusin, Grigore Vieru, Cezar Ivănescu. Pe urmă, criticii Eugen Simion, Al. Piru, Nicolae Manolescu (mi-au fost și profesori la Filologia bucureșteană), Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu. Păstrez mai multe scrisori de la Constantin Noica, N. Steinhardt, Emil Cioran, Octavian Paler, de la poetul portughez Egito Gonçalves, poetul grec, premiant Nobel, Odysseas Elytis, cu care am corespondat și înainte de 1989. Întotdeauna m-au emoționat mîinile întinse prietenește, solidaritatea sinceră, neviclenită. În timp am constatat că nimic nu e mai toxic decît o falsă prietenie. Din generația mea corespondam asuduu cu Dan David,  Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Dumitrașcu ( păstrez de la el peste patru sute de scrisori), Lucian Vasiliu, George Vulturescu. Și acum, pe vremea detractorilor în floare (nici Eminescu nu a scăpat de înjurăturile unor limbrici literari contemporani!) eu nu contenesc să onorez aceste spirite, majoritatea plecate prin agorele cerești, să-i editez, să-i păstrez în actualitate, adică.

A. B. – Să facem un exercițiu de imaginație și  să credem că pentru o clipă ați putea sa îi “revedeti” pe unii dintre prietenii plecați la îngeri. Pe cine ați dori să revedeți și de ce, ce le-ați spune?

　　　　D. C. – Pe toți cei trecuți în Panteonul meu.  Îi și văd, dialoghez cu ei, uneori notez ceea ce vorbim. Ehe, ce unice momente! Unii mă roagă să mai adaug sau să îndepărtez ceva din opera lor. Ce vreau să spun?  N-ar trebui  să părăsesc lumea asta înainte de a termina Panteonul, o carte de poeme la care lucrez de vreo douăzeci şi cinci de ani. O replică postmodernă la Divina comedie, pusă la cale împreună cu idealul meu prieten Rilke. Serenissimele poet german mă conduce prin Panteonul celest.  A ajuns la șase sute de pagini şi, ca şi celelalte cărţi scrise, va fi o formă de libertate canonică, menţinută în metafizic, aceeaşi misterioasă navetă între mine şi mine, între mine şi lume, între ideal şi realizabil, dar și o privire în canon propriu asupra spiritului poesc al lumii. 

B. -Îmi vin în minte multe întrebări, ne-am întâlnit la multe evenimente și proiecte culturale, că veni vorba, mai țineți minte de când ne cunoaștem?

D.  C. – Nu, nu mai țin minte, iertare! Dar pot spune, asemenea junimiștilor: cunoștința noastră, bazată pe un potop de empatii reciproce, se pierde în negura vremurilor.

A.  B. - Profitând de faptul că am mai luat un rând de cafele și  ne tragem puțin sufletul, spuneți-mi, vă rog, cum arata o zi din viața Dumneavoastră și ce proiecte pregătiti în  viitorul apropiat, ce mai scrieți?

　　　　

　　　　Cum bine spunea Aristotel, de multe ori lucrurile diferă prin ceea ce au în comun. Așa și zilele de lucru de care vorbim.  Deseori se interpun idolii baconieni, un fel de viruşi ai spiritului. Între ei, minciuna cu care ne încoronăm de voie sau fără voie: utilitatea noastră în relaţie cu cei din jur.  Prozaisme. Servituţi? Depindem poate şi de-o victoriolă, de un extaz inutil. Ţinutul meu: improbabilul. Nu zicea rău Cioran că universul e o geometrie epileptică, iar viaţa nu-i decît zarvă peste o întindere lipsită de coordonate. În acest caz, poate fi arta salvarea fiinţei? Dacă n-am crede, n-am persevera în blestem asemenea unor Narcis, Prometeu, Tezeu…

　　　　Sunt aproape gata:  o nouă carte de poeme, Ferestrele oarbe și așteptatul de către prietenii apropiați roman al boemei, Martorii orbi. Dar n-aş vrea să părăsesc lumea asta, cum spuneam,  înainte de-a termina Panteonul, o carte gîndită îndelung, ajustată, complicată, din nou simplificată,  replică postmodernă peste cîteva secole la Divina comedie a neasemuitului Dante.

A.B. - V-aș ruga să îmi citiți un poem care vă e drag, care vă aduce aminte de ceva…sau cineva…

D. C. - INTRAREA ÎN MIRACOL

De ce m-ai născut din carne cînd aş fi putut 

repeta piatra

cînd aş fi putut fi copac sau spumă

de mare

şi suferinţa ar fi locuit departe de mine?

Poate tu ai vrut să mă naşti stea

şi iată-mă doar un trist adevăr care umblă prin

lume

licurici al nesfîrşitelor grelelor nopţi.

Pentru cîntec şi moarte m-ai născut mamă

înveşmîntat în viitorul meu de stele căzătoare

n-am contenit să-mi hrănesc propriul gol

şi să mîngîi pămîntul de sub pleoape.

De ce m-ai născut de carne, mamă

cînd aş fi putut repeta piatra

cînd aş fi putut fi copac sau spumă

de mare

şi suferinţa ar fi locuit departe de mine

şi n-aş fi simţit cum ne-acoperă plînsul.

A. B. - Este ceva ce v-ați  fi dorit să faceți în viață și  nu ați făcut încă? 

D. C. - Foarte multe lucruri! Ne-ar ocupa pagini și pagini.  De aceea voi  spune doar de  întîlnirea cu Marele Creator al acestei lumi, cu Marele Anonim, cum spunea Blaga, cel care ne-a pus în brațe atîtea întrebări fără de răspuns și ne-a predat Misterului. Pentru că nu se putea ceasul fără marele ceasornicar.

A.B. - Ne apropiem de sfârșitul dialogului nostru, am mai avea atâtea de vorbit, iată ne aflăm aici la Zilele Eminescu de la Botoșani - Ipotești, cum vi se pare această ediție?

D. C. – Acum, ca și alte dăți, excelentă, detoxifiantă.  Ne regăsim anual în acest spațiu sfințit de spiritual eminescian. Vorbim, citim poeme, ne refrișăm, fiecare în felul său. E ca o descindere la Mecca. E ca o apropiere de marea flacără. Pentru că, așa cum spuneam, Mihai Eminescu este și va rămîne multă vreme modelul în absolut al oricărui poet de limbă română. Nu poți face un pas în limba, gîndirea și simțirea românească fără a da de Eminescu. Este a doua copleșitoare personalitate iscată din aceste pămînturi, după Zamolxe. Marele și necunoscutul Zamolxe, pentru că românii nu și-au ordonat încă vechea lor mitologie. Deh, vreme trece, vreme vine!

A. B. - V-aș ruga să adresați un gând cititorilor Dumneavoastră…

D. C. -  Nu de mult timp am publicat o Scrisoare deschisă necititorilor mei. Nu mai am nimic de adăugat la ea. Cît despre cititori, cîți mai sunt, dispoziție și răbdare, precum și accentuată propensiune  pentru tragic.  Pentru că orice carte a noastră de revelaţii lirice aparţine fericirii de a sta mereu în deschiderea fiinţei şi, în egală măsură, eşecului de a nu o fi cucerit niciodată.

A. B. – Vă multumesc!

„RELAŢIA CU POEZIA E LA FEL DE INTIMĂ CA ACEEA CU MISTERUL SAU CU DUMNEZEU”

Cassian MARIA SPIRIDON în dialog cu Daniel CORBU

Cassian MARIA SPIRIDON: Dragă Daniel, suntem la moment aniversar, unul în care se poate medita asupra drumului parcurs prin gropi şi rîpi adînci. Care ţi-au fost mentorii, cine, cînd şi cum anume s-a făcut debutul în presa literară? Şi de ce Daniel Corbu?

Daniel CORBU: Întrebarea ta dă prilejul unui răspuns cu trei ramificaţii. Mai întâi, gropile şi râpile adânci le receptez ca pe feericul abis, ca pe o aventură existenţială necesară. În al doilea rând, să numesc şi descriu mentorii, iar în al treilea, de ce m-a ales pe mine Poezia. Trebuie mai întâi accentuat faptul că poezia e o problemă de destin. E un blestem (în sensul crud, grecesc al vorbei) care ţi-e dat sau nu. Întrebarea frecventă e dacă ea este un alibi în faţa morţii. Poezia e mult mai mult şi de când mă ştiu am receptat-o ca pe un miracol. Un miracol care ţi-e dat sau nu. Nici o clipă n-am crezut în Poezie ca într-o profesiune, ci ca într-un miracol, ca într-o „enigmă nesplicată”, cum ar spune Eminescu. De aceea am rămas unul dintre „debilii mintali” ai ţinutului care mai crede în inspiraţie, în întâlnirea cu misterul, în călătoria din lumea de semne exterioare în lumea profundă a altor semne (sacrale), în labirintul interior, adică, unde întâlnirea cu minotaurul se poate petrece în orice clipă. Doar inspiraţia îţi conferă acea forţă de fondator de religii, de şaman al ideii

A SCRIE FĂRĂ INSPIRAŢIE E O LIPSĂ

 DE BUN SIMŢ

şi expresiei, de aceea consider că a scrie fără inspiraţie e o lipsă de bun simţ. Sigur că ceea ce spun eu acum e în total dezacord cu inginerii textuali, care au proliferat înfiorător de la apariţia tehnicilor postmoderne (colajul, parodia, băşcălia, reseminarea etc.). Cred în inspiraţie şi nu în grafomanie şi în forţarea destinului. Întâlnirile cu poezia, disperate, brutale sau serafice sunt rare. Poezia vine şi pleacă, lăsându-te deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil! E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar tot ceea ce fac este pregătire pentru întâlnirile de gradul zero cu Poezia. Şi cu propriul labirint interior.

TINERII ACEIA CARE FAC DRAGOSTE 

ÎN CIMITIR, PE IARBĂ VERDE, SĂ UMILEASCĂ 

MOARTEA

Pe de altă parte, a scrie poezie e încă un mod de a te convinge că exişti şi numai scriind poţi alunga moartea la câţiva paşi mai încolo. De aceea poetul seamănă cu tinerii aceia frumoşi care fac dragoste în cimitir, pe iarbă verde, să umilească moartea. Ca să şi închei răspunsul la prima ta întrebare, dragă Cassian, voi mai spune că pentru mine Poezia face parte din iluzia universală. Ea este imensa bucurie uimită pe care trebuie că au simţit-o la prefacerea apei în vin de către Iisus, cei aflaţi la nunta din Cana Galileii. Iar poetul este cel ce repetă la nesfârşit, întotdeauna altfel, prima minune. 

Cât despre mentori, pot spune că primul mare mentor al meu a fost Ozana, apa din umbra Cetăţii Neamţului, unde m-am născut şi am copilărit, cu prundul ei feeeric. De la prispa casei părinteşti din Vânătorii Neamţului şi până la apa Ozanei

EU RECEPTEZ OZANA SAU, MAI BINE SPUS, 

O PORT ÎN MINE CA PE O FIINŢĂ

erau optzeci de metri. Am trăit până în zorii adolescenţei, când am zbughit-o la şcoli. Vorbind despre satul din umbra legendarei Cetăţi a Neamţului, răsfirat pe vreo şapte kilometri de-a lungul Ozanei, te laşi fără voie năvălit de melanholii atât de speciale. Nu se poate vorbi despre vatră (în cele mai multe cazuri, cu un orgoliu de patriot local pătimaş), fără a vorbi de copilărie, pentru că ea ascunde toate datele personalităţii de mai târziu. Aici, în satul aşezat pe malul drept al Ozanei, care face legătura între Pipirigul lui David Creangă şi Humuleştii lui Ion Creangă am mers prima oară prin roua dimineţii, aici am văzut soarele răsărind de după zidurile misterioasei cetăţi, aici au început dialogurile mele cu pietrele Ozanei şi cu copacii de pe dealurile Brădiţelului şi Cetăţii, aici am ascultat cântecul mierlei, dar şi pe cei mai mari povestitori cunoscuţi în viaţa mea: Moş Costică Almaşanu, Dumitru Blaga, Bădia Gheorghe Ţîrlii, Ion Tulan, Costică Gînga. Aici, mai precis pe malul unei bulboane ozanaiarde în care era să mă înec, am realizat pe la 11 ani, cu bărbia pe Legendele Olimpului şi cu ochii la cerul nesfârşit, că sunt muritor şi tot aici am gângurit primele poezii, vroind parcă să provoc şi mai mult şamanica poezie a locului. Întrebat la întâlniri literare care e prima mea încercare poetică, mă eschivam cu şmecherie metaforică, pentru că nu-mi aduceam aminte, procedam ca orice derbedeu serafic încolţit de oameni serioşi. Mi-i dat să-mi amintesc acum acea primă poveste lirică, scurtă ca un fulger, legată de un călăreţ care venea dinspre Dealul Cetăţii şi traversa curajos o Ozană de după ploi, tulbure şi nervoasă. S-o transcriem în premieră: A venit Ozana mare/ Şi-am văzut unul călare/ Şi în mână c-o caldare. Aveam, de nu mă înşel, vreo cinci ani şi jumătate. Prin urmare, aici, la Vânătorii de Neamţ, am început să întemeiez, mai întâi în joaca jocului, apoi foarte serios, o mare singurătate.

Pe urmă, mentorii au fost zeii din cărţi. Eram firav (la spartani m-ar fi aruncat în prăpastie!) şi ai mei nu mă puneau la muncile câmpului. Gândeam că, dacă ar exista meseria de cititor, aş fi cel dintâi. Era o bibliotecă imensă la Vânătorii Neamţului, construită de arhimandritul Kiriac Neculau în 1895 şi păstrată de pe vremea când naşul meu de botez, învăţătorul Gheorghe Popescu era dirigintele şcoalei şi primea în vizită pe Spiru Haret, Sadoveanu, Coşbuc sau pe Bădiţa Cîrţan.

AM VRUT SĂ FONDEZ UNIUNEA CITITORILOR DIN ROMÂNIA

Mai târziu, împreună cu poeţii Dan David şi Aurel Dumitraşcu, am vrut să fondez Uniunea Cititorilor din România. În studenţie, Biblioteca Centrală Universitară şi Biblioteca Academiei îmi erau mamă şi tată. După ce-am reuşit să ating câteva manuscrise eminesciene, mi-am propus să dedic trei ani din viaţă operei eminesciene, adică celui mai mare spirit iscat din pământurile româneşti, modelul în absolut al oricărui poet român. Îi ştiam pe de rost peste o sută de poeme. Îi savuram articolele, jurnalistica. În timpul studenţiei la Bucureşti am cunoscut cam toţi poeţii generaţiei şaizeci: Ioan Alexandru (care preda un curs Eminescu la Facultatea de Filologie, pe care-l asimilam atent), Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Adrian Păunescu, dar m-am simţit atras în special de inovaţiile lingvistice ale lui Nichita Stănescu (cu care am şi băut câteva vodci „întru dezlegarea limbilor”, cum spunea el) şi de tragismul netrucat al lui Cezar Ivănescu, cu care-am devenit prieten până la plecarea lui prin satele cereşti.

C:M:S.: Ai avut un parcurs sinuos, ai practicat diverse meserii – precum un scriitor american, până la admiterea şi absolvirea facultăţii, dar şi după. Care-i cauza acestei disponibilităţi?

D.C.: Nu e vorba de o disponibilitate, ci de o adaptabilitate la vremi şi, până la urmă, tot o problemă de destin. Totul a pornit de la prima mea aventură, de la fuga de-acasă la cincisprezece ani. Ce să mai vorbesc de tristeţea mamei Casandra că nu m-a văzut preot. Ea ţinea cu tot dinadinsul să urmez Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Dar, deşi începusem pregătirile la Religie, Muzică şi Limba română cu părintele Vasilică Ignătescu, eminent profesor acolo, devenit acum aproape un sfânt al locului, înainte cu câteva zile de examen, spre regretul mamei, nedispărut până la moarte, am fugit la Piatra Neamţ şi-am urmat o şcoală de chimie. Astfel, credinţa mamei, accentuată şi de o ghicitoare-sacerdotă din Condreni, care i-a prezis că voi ajunge om mare, i-a fost spulberată pe moment. Am fost operator chimist, am terminat apoi liceul la zi, cu matricolă, am dat examen la filosofie, cu 18 candidaţi pe loc, unde-am căzut la 32 de sutimi şi, fiindu-mi ruşine de mama Casandra să mă-ntorc acasă, am rămas în Bucureşti, unde-am făcut, pe rând, mai multe munci: mânuitor de decor la Opera Română, vânzător ambulant de limonadă, ajutor de macaragiu, laborant. O extraordinară, unică experienţă! Problema este cât din pactul şi impactul biografic în poţi face vizibil în operă.

C.M.S.: Începând cu 1984, ai organizat anual, la Târgu Neamţ, Colocviile naţionale de Poezie de la Neamţ. Au fost anii coagulării generaţiei noastre. Cu cine au realizat Colocviile? Cine a participat? Narează istoria acestei “Întâmplări” miraculoase în contextul ideologic al vremii.

D.C.: Într-adevăr, erau anii solidarizării noii generaţii poetice, rămasă până acum generaţia ’80.

ERAM TINERI. CREDEAM CĂ ÎN NOI FURNICĂ DUMNEZEIREA

În 1984 eram toţi foarte tineri. Lucram întru frumos şi bine şi în ideea de solidaritate, conştienţi atunci, dar mai ales acum, că nimic nu se compară cu entuziasmul tinereţii. Eu aveam treizeci şi unu de ani, eram instructor de teatru şi poezie (auzi cum sună!) la Casa de cultură din Târgu Neamţ şi, cu un an înainte, îmi susţinusem (student întârziat, deh!) lucrarea de diplomă cu tema „Generaţia ’80 în literatura română”, avându-l ca îndrumător pe distinsul profesor Nicolae Manolescu. Adunam acolo portrete a zece poeţi în care aveam încredere (Florin Iaru, Matei Vişniec, M. Cărtărescu, Ion Mureşan, Lucian Vasiliu, Magdalena Ghica, Mariana Marin, Traian T. Coşovei, Emil Hurezeanu şi Nichita Danilov) şi, ajuns la Tg. Neamţ, după ce ilustrul Cenaclu de luni fusese pulverizat, mi-a venit ideea întrunirii poeţilor şi criticilor tineri din întreaga ţară. În carne şi oase. Aşa s-a şi fost făcut ca ei să sporească, în fiecare toamnă, poezia de la apa Ozanei şi din mirificul ţinut al Neamţului. Cât de rebelă a fost iniţiativa, se va şti în timp. 

Riscuri erau peste tot şi mai ales când era vorba de un fel de banchet al gureşilor poeţi. S-au citit aici cele mai dure, subversive poeme, refuzate oricând de cenzură, au fost rostite discursuri libere despre condiţia scriitorului şi despre o altfel de angajare decât cea impusă de ideologia comunistă. Şi, la fel de important, generaţioniştii s-au cunoscut între ei şi s-au iscat, de la prima vedere, prietenii de durată. S-a creat un curent de forţă, odată cu aceste Colocvii.

După treizeci de ani, au rămas, cum bine ştii, cărţile (numai versul, domnule!) şi cei blestemaţi să facă literatură. Dacă atunci era perioada solidarizării, perioada în care credeam că în noi furnică dumnezeirea, după 1990 a început desolidarizarea, până acum, când a venit vremea seniorilor. Proba cu timpul şi cu cititorii, câţi au mai rămas... Îmi place să cred că întrunirile de care vorbim au marcat orice participant, care le-a asimilat unui romantism tineresc de bună calitate. Iar Colocviile au fost posibile datorită unei grupări poetice de forţă la Tg. Neamţ: Aurel Dumitraşcu, Nicolae Sava, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, George Calcan, Gheorghe Simon.

C.M.S.: După Naşterea vinovată a urmat Intrarea în scenă (Editura Albatros, 1984). Mult timp am crezut că este, de fapt, cartea ta de debut. Tu ce zici?

D.C.: Dar Intrarea în scenă este cartea mea de debut. O carte, ce-i drept, supusă cenzurii, înjumătăţită cu versuri tăiate sau chiar jumătăţi de poem, cu multe cuvinte tăiate sau înlocuite, cuvinte considerate prohibite de paznicii culturii de atunci: înger, biserică, moarte, abis, evanghelie etc. Naşterea vinovată e doar un ciclu dintr-o carte de grup.

C.M.S.: Licenţa ta a fost despre generaţia’80, dar acum câţiva ani ai obţinut şi un doctorat pe această temă. Ce ne poţi spune despre această generaţie? Câţi vor mai rămâne, peste timp, în istoriile literare? Care-i sunt reuşitele şi căderile?

D.C.: Titlul lucrării de doctorat este ROSTIREA POSTMODERNĂ. GENERAŢIA POETICĂ’80 ÎN LITERATURA ROMÂNĂ, apare zilele acestea şi cuprinde, pe lângă 150 de pagini teoretice, 120 de portrete, încadrate în şapte paradigme ce formează, asemenea monadelor lui Leibnitz, paradigma optzecistă. Convingerea mea: generaţia ’80 este cea mai spectaculoasă generaţie literară din literatura română. Ce mari scriitori vor rămâne din ea, nu hotărâm noi. Doar timpul, prietenul şi duşmanul de temut.

SUNT POSTMODERNIST ATÂTA TIMP CÂT POSTMODERNISMUL

NU ÎNSEAMNĂ LIPSĂ DE PROFUNZIME

C.M.S.: Care-i povestea ta despre postmodernismul pe înţelesul tuturor? S-au contaminat poeţii Moldovei de postmodernism?

D.C.: Nu, nu s-au contaminat. Majoritatea poeţilor din Moldova au rămas în metafizic, unde-i stă bine poeziei adevărate. De altfel, marea poezie română vine pe linia de aur a poeziei metafizice moldave: Eminescu, Bacovia, Magda Isanoş, Labiş, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu.

Postmodernismul pe înţelesul tuturor e o carte publicată de mine în 2004, când în România încă se bâiguia la nivelul paradigmei, în care după o prezentare a curentului, pornit la 1957 în arhitectură, pe urmă în celelalte arte, vorbesc despre postmodernismul fără postmodernitate de la noi. Sigur că nominalizez şi analizez câteva izbânzi. Dar nu în felul habotnic prin care toată generaţia ’80 şi cea tânără de azi ar fi postmoderne. De altfel, sub umbrela himerică a postmodernismului s-au ascuns în timp, mulţi veleitari, ingineri textuali fără valoare!

C.S.M.: Ce se întâmplă când perfecţiunii îi lipseşte un deget?

D.C.: Suferi. În artă, dacă ţi-i dat blestemul, mergi mai departe. În viaţă trebuie să faci la fel. Nici Dumnezeu nu-i perfect. Mă rog, Nietzche spunea că Dumnezeu e mort, eu spun că e doar obosit şi câteodată amnezic. Mici scăpări, imperfecţiuni găsim şi la marii scriitori: Dante, Shakespeare, Goethe. Nu degeaba se spune că bunul Homer mai aţipeşte pe pagini.

C.M.S.: Ai fost/ eşti muzeograf şi diriguitor la Muzeul Literaturii Române din Iaşi. Conduci o editură şi coordonezi revista neoavangardistă „Feed Back”. Mai putem vorbi de mişcări avangardiste în postmodernitate, o postmodernitate şi ea pe ultimul drum?

D.C.: N-am ţinut niciodată să fiu lider. Structura mea de poet liric nu-mi permitea, eu am făcut tot ce-a fost posibil pentru momentele de singurătate creatoare, acea singurătate cu sunet plin şi ademenitor. Acceptând roluri sociale, poate am greşit. Dar, oferindu-mi-se o funcţie administrativă la Muzeul Literaturii Române, marele brand al Iaşului şi al României, cu un patrimoniu de gestionat absolut unic, am acceptat.

Pe de altă parte, revista de experiment literar Feed Back pe care o scot la Iaşi, împlineşte zece ani de apariţie neîntreruptă şi adună în jur tineri avangardişti de mare viitor literar.

C.S.M.: Ai organizat, între altele, şi Festivalul Internaţional „Grigore Vieru”. Vei persevera?

D.C.: Da. Pentru că Grigore Vieru este nu numai un mare poet de limbă română, ci şi un simbol al românismului de dincolo şi de dincoace de Prut. Astfel, închipuim, cu puterile noastre, încă un pod cultural peste Prut.

C.S.M.: Ai primit numeroase premii, între care şi pe cel ai prestigios, cel al Academiei Române. Cum te simţi cu astfel de lauri?

D.C.: Au fost mai multe premii şi distincţii. Oare ele nu sunt tinichelele agăţate de poala poeziei?

Dar anul trecut, în Aula istorică a Academiei Române, la ceremonia de înmânare a Premiului „Mihai Eminescu” (cea mai înaltă recunoaştere pentru un poet român) am avut emoţii.

C.S.M.: Eşti născut în zodia Berbecului. Acceptă „berbecii să împlinească şi 60 de ani?”

D.C.: Nu ştiu cât de mare poate fi bucuria când treci la vârsta înţelepciunii. Am spus a înţelepciunii şi nu a bătrâneţii. Consider că bătrâneţea începe din ziua în care ţi-ai pierdut curajul. Însă mi-e dat să am proiecte pe termen lung. Şi curaj. Dacă în poezie trebuie să ai o îndrăzneală egală cu 

MI-AM VISAT TOATE CĂRŢILE

îndrăzneala cu care smulgi halca de carne din fălcile tigrului, şi în revelarea proiectului se-ntâmplă la fel. Iar eu nu numai că am compus cele mai bune poeme în starea de veghe (multe s-au pierdut, s-au risipit asemenea fulgerelor!), dar mi-am visat toate cărţile.

De-atâta timp perseverez în blestem, înnegresc foile, fac proiecte de gânduri şi de imagini şi le execut à mes risques el périls. Nu de proiecte ducem noi lipsă. Nu ştiu alţii cum sunt, dar în cazul meu, proiectele mi-s revelate pe următorii o sută cincizeci de ani şi, ca să glumim în stilul lui Creangă, nu mă abat de la ele nici ca cât. Oricum, numai cu creioanele se pot înnegri nopţile albe şi, oricum, nu ştiu să trăiesc decât pentru scris, pentru lumea ficţională. Sunt viu, ceea ce mi se pare o extravaganţă, şi scriu, ceea ce mi se pare o minune. Dacă-n mine bat clopote, sărbătoarea poate să-nceapă. Restul e tăcere!

Daniel Corbu: ”Poezia e un blestem, nu o profesiune”

Născut la Târgu Neamț, stabilit de ani de zile la Iași, Daniel Corbu este poet, critic literar și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Nu uită locurile copilăriei sale din comuna Vânători și vine aici aproape în fiecare săptămână. Să-și încarce bateriile.

- Vă e dor de ceva, vreodată?

Am ajuns la vârsta la care îți e dor de copilărie. Copilăria mea s-a petrecut sub semnele unui râu pe care l-a făcut celebru Creangă. E vorba de Ozana. Casa copilăriei noastre era cam la 80 de metri de cursul Ozanei, în dreptul Cetății Neamțului. Îmi este foarte dor și de prundul Ozanei, de pietrele ei. Aceste pietre m-au civilizat. Dacă, la 5 ani, am început a gânguri în versuri, asta s-a întâmplat pe prundul Ozanei. Țin minte că atunci, la 5 ani, venise Ozana mare, cu bușteni, cu rădăcini, iar dinspre Cetatea Neamțului venea un om cu un cal și vroia să treacă. Și atunci primele mele versuri așa au fost: «O venit Ozana mare/ Ș-am văzut unu’ călare/Și-n mână c-o căldare».

Cred că poezia este un blestem, nu o profesiune. Un blestem care îți e sau nu îți e dat. Pe mine cred că m-a prins blestemul de atunci, de pe prundul Ozanei, când aveam 5 ani. Deci îmi e dor de copilărie și de liniștea aceea, de atunci, de măreția lumii văzută de un copil. Astăzi, lumea ți se pare cu totul altfel.

- Numiți-mi câteva lucruri frumoase din jurul dumneavoastră.

Eu mi-s născut aici, iar în actele mele scrie Târgu Neamț, la 60 de metri de casa Veronicăi Micle, dar am copilărit la Vânători. Acum 20 de ani s-a întâmplat să merg la Iași, la Muzeul Literaturii Române, și, încet, încet, am constatat că Iașiul mi s-a lipit în suflet, vorba unui cântec interbelic, așa ca marca de scrisoare. Sunt locuri în Iași, cum ar fi Copoul, unde plutesc ca un înger. Apoi, mai rămân prietenii, care, în afară de unele trădări, mi-au rămas. În special cei din tinerețe, scriitori, artiști, care sunt foarte frumoși.

- Un măr sau un gutui poate?

Sigur că da. S-au scris atâtea poezii despre cele două fructe. Orice lucru poate să te emoționeze dacă ești un om care încearcă să dezlege misterul acesta primordial pe care ni l-a dat marele arhitect, marele constructor, Divinitatea. La măr mai întâi admirăm floarea, dar știi foarte bine că visul mărului nu este floarea, ci fructul. Sigur, e o tristețe când se încheie ciclul, dar te gândești că vara viitoare va înflori din nou.

- Dar un milion de euro poate fi frumos?

(Râde) Știu că nu-l voi avea niciodată. Sigur că banii sunt necesari, dar eu nu mi-am pus niciodată problema să fiu bogat. Decât spiritual. M-am înconjurat doar de cărți. Eu sunt născut în 1953, iar pe timpul școlii renunțam la iahnia de fasole zilnică pentru a-mi cumpăra o carte. Dacă înainte se stătea la coadă la cărți, astăzi librăriile sunt transformate în muzee.

- Aplicați ceva din ceea ce citiți?

Sigur că da. Astăzi nu mai există un scriitor fără cultură. Nici nu s-ar mai numi poet popular sau prozator popular. Întotdeauna cel care scrie are în spate o cultură filosofică, literară, științifică etc.

- Domnule Corbu, este România o țară de oameni singuri?

Am putea avea o discuție întreagă la această întrebare, pentru că e vorba de singurătate. Eu însă admir singurătățile creatoare. Sigur, ne-am putea întreba deopotrivă dacă mai este un popor român sau o populație? Se pare că poporul român nu mai este într-o unitate, ci sunt doar o serie de indivizi care au mai rămas cu simțul patriotic, iar alții sunt interesați de lucruri materiale. Ca să răspund la întrebare, da, sunt singuri. Eu tânjesc după vechea solidaritate a românilor, începând cu Unirea de la 1918. Globalizarea și post-modernismul alungă patriotismul și solidaritatea națională. Și asta mi se pare un lucru destul de trist.

- Îmi puteți spune care este părerea dumneavoastră despre români?

Domnule, dacă ne ducem departe în istorie, vedem că toate istoriile care s-au scris conțin și multe neadevăruri. Istoria acestei țări nu trebuie să înceapă de la Traian și Decebal, pentru că înainte a fost o populație tracă foarte civilizată. Numai dacă ne gândim la tăblițele de la Tărtăria… Însă noi nu am știut să cultivăm asta. Ceaușescu, care avea câteva clase, a spus că poporul acesta are 2.000 de ani, iar după el s-au luat toți. Acum se spune că avem 2.013 ani! (Râde)

Românii sunt de admirat în istorie pentru că au reușit să păstreze un teritoriu care este superb, cu toate formele de relief și cu teren fertil. Aderarea la creștinism, frica de Dumnezeu au ținut acest popor aici. Românii sunt ospitalieri, dar sunt creduli, sunt ușor de manevrat, iar lucrul acesta ne pierde. Toată lumea face asemănarea între ploconirea noastră la Porțile Europei, la Comunitatea Europeană, cu ploconirea la Înalta Poartă Otomană. Însă la Poarta Otomană se duceau niște indivizi, câteva familii de boieri care duceau saci cu bani pentru a deveni domnitori. Acum s-au complicat toate și primim ordine de la Europa. Nu mai suntem un popor al nostru, nu mai suntem stăpâni pe noi, din cauza negociatorilor ăstora de cârpă. Sincer, nu știu cum va arăta țara asta peste vreo 50 de ani, dacă vom mai putea vorbi despre români și românism așa cum o facem azi.

România, o femeie frumoasă

- Dacă România ar fi o persoană, cum ați caracteriza-o?

Dacă aș lua-o peisagistic, aș spune că e o femeie frumoasă…

- Dar cu moravuri ușoare…

(Râde) Putem spune și așa. Dacă mă uit la ce politicieni au ajuns să ne conducă în toți acești ani, să știți că nu am o părere foarte bună despre țara asta. Eu sunt un om statornic și trebuie fiecare să aibă un loc al său, ca Dumnezeu să știe unde să te găsească. Te rogi la El, dar trebuie să ai locul tău ca să te găsească. Cam asta e România de azi. Cea de peste 50 de ani… o s-o vedeți voi.

- Care este cel mai mare defect al României?

Credulitatea. Fiind așezată între mari imperii, a fost ușor de manipulat. O țară frumoasă, râvnită de foarte mulți, dar aflată întotdeauna sub stăpâniri. Așa cum nu am putut spune nimic Rusiei, când am fost sub papucul ei, așa nu putem spune nimic nici acum Europei. Dar defectul cel mare vine din calitățile românilor. Adică foarte primitori, dar foarte creduli.

- De ce mai scrieți, dacă lumea nu mai citește?

Eu cred în poezie ca într-un blestem. Și cred că este și un mod de existență. E adevărat, scriitorul a fost marginalizat, chiar mai mult în ultimul secol. A fost scos din atribuțiile sociale. Dacă ne amintim de poetul de acum trei-patru mii de ani, vedem că era al doilea om din Cetate, după Împărat. Poetului i se cereau părerile înainte de pornirea războaielor. Era un om foarte important. Astăzi, poeții au devenit ființe exotice și ciudate, neluate în seamă social. Ați văzut că în România intelectualitatea de bună calitate n-a intrat în politică. De asta și Parlamentul este plin de analfabeți. Cât timp nu vei ști spiritul țării, niciodată nu vei ști încotro s-o duci. Așa că intelectualii, artiștii sunt nemulțumiți, iar acest cuvânt – criză – este o platoșă pentru ei. Să ne amintim că marile opere s-au scris în momente de criză.

 Politicienii de azi sunt ridicoli

- Intelectualul trebuie să fie critic sau partizan politic?

Ar fi bine să fie partizan politic, lucrurile ar arăta altfel. Dar, fiind doar martori mai îndepărtați ai fenomenului politic, nu pot fi decât critici. Nu poți fi decât în Opoziție. În politică se greșește foarte mult și vedem câte 200 de editoriale pe zi, în toată țara, dar toate sunt triste, apocaliptice.

- Care e diferența între intelectualul care e cu Puterea și intelectualul care e cu Opoziția?

Aici lucrurile ar trebui cernute și discernute, pentru că orânduirile nu seamănă între ele. Cei care erau cu Puterea în anii comunismului erau considerați niște vânduți. Adică foloseau arta, literatura, în folosul propagandei comuniste. Sigur, câțiva oameni, printre care și eu, care nu am scris niciun vers despre comunism, deși am avut mari presiuni, mai ales la publicarea primelor mele cărți din 1984 și 1988, când se cereau poezii patriotice despre Ceaușescu. Acum, lucrurile nu s-au schimbat prea mult, dar au apărut multe partide, cu intelectuali în toate. Adevărații scriitori, artiști stau departe de politică. Pentru că politica a devenit o mare mizerie, față de perioada interbelică, atunci când erau adevărați bărbați politici, în care poporul avea încredere. Familia Brătianu, de exemplu. Cei care au ajuns în politică după 1989 sunt niște îmbogățiți, fără cultură. Din cauza asta nici nu ajută cultura. În schimb, taie panglici pentru te miri ce temelie la o școală, altă dată se mai taie panglici pentru când se pun ferestre, odată pentru acoperiș etc. E destul de ridicol. Și oamenii ăștia, pe care-i vedem la conducere, majoritatea dintre ei sunt ridicoli.

- Dacă printr-un mare noroc sau ghinion ați ajunge Ministrul Culturii, spre ce v-ați îndrepta atenția?

N-aș vrea să ajung Ministrul Culturii, pentru că am cunoscut astfel de miniștri – pe dl Răzvan Theodorescu de exemplu, un bun prieten de altfel, Ion Caramitru, un alt prieten -, iar lucrurile au ajuns așa de rău la acest minister, încât nu cred că se mai poate îndrepta nimic. Au venit fel de fel de miniștri, dar ei sunt mai mult politicieni și luptă mai puțin pentru cultură. Un dezastru s-a întâmplat cu cultura în România. Au tăiat și bugetul Patrimoniului. Nu trebuia să se piardă construcțiile de patrimoniu. Toate s-au luat pe acte false, s-au vândut, s-au dărâmat. E foarte greu să fii ministru al Culturii. Iar eu nu pot fi, pentru că nu sunt angajat la niciun partid politic.

- Cum vă vedeți viața de acum încolo?

Ca și până acum. Scriind. Proiecte. Mă gândesc la soarta scrisului meu, la receptarea lui… Poezii care sunt făcute pentru 150 de ani de acum încolo. Și mai dăm câte un sfat, dacă ne ascultă cineva, dintre cei care conduc poporul acesta. (Râde)

Ciprian Traian STURZU

„A SCRIE POEZIE FĂRĂ INSPIRAŢIE E O LIPSĂ DE BUN SIMŢ”

Adrian Alui GHEORGHE în dialog cu Daniel CORBU

Adrian Alui GHEORGHE: Într-o poveste asiatică viaţa e imaginată ca o intersecţie la care stă Dumnezeu. Oamenii vin din toate părţile şi Dumnezeu le indică drumul pe care să o ia de la capăt... De unde vii şi unde te duci, Daniel Corbu? Te rog să încerci să comprimi viaţa ta de până acum într-o scurtă poveste...!

Daniel CORBU: Mai întâi, mulţumesc pentru onoarea de-a mă invita la un dialog pentru publicare în prestigioasa revistă ce poartă numele celui mai original filosof român: CONTA. În al doilea rând, trebuie să spunem că poveşti de acest gen sunt multe. Ele vin şi se duc. Rămân neliniştitoarele, disperatele întrebări, care măresc misterul acestei lumi. În ce mă priveşte, precum vechii greci, cred în destinul implacabil, chiar dacă e sub forma unui blestem, blestem în sensul crud, original al vorbei, probator prin Narcis, Sisif, Tezeu şi atâţia alţii. Am spus mereu că eu nu cred în poezie ca într-o profesiune ci ca într-un blestem. Un blestem care ţi-e dat să-l porţi până la moarte. Mai creştineşte spus, ţi se dă dar din har.

LA NAŞTERE, UNUI ARTIST ADEVĂRAT

I SE DĂ CODUL

Ceea ce tu-mi ceri, dragă Adrian, să comprim viaţa de până acum într-o frază de poveste, e greu. Ar trebui mai întâi să descriu un fulger, pe urmă devenirea lui, adică, tot cu un cuvânt grecesc, un kosmos, adică un mic univers atins de ordine, armonie, podoabă şi frumuseţe.

Eu cred în destin. Cioran, cu care de-a lungul vieţii mi-am găsit atâtea similitudini, spunea pe când locuia la Paris: „l’obligation d’avoir un destin”. Adaugă la asta credinţa mea că unui artist adevărat i se dă la naştere CODUL.

Frontal, fără înflorate introduceri: poetul, ca orice artist, trăieşte în două lumi; una e cea obişnuită, în care ne scăldăm zilnic, cea făcută de Dumnezeu; şi o alta, creată de el însuşi prin arta de descifrare a misterelor, o lume ideală stăpânită de frumos şi bine. Problema e a evadărilor din lumea obişnuită (unde poate fi şi activ, poate fi şi „privitor ca la teatru”), în lumea sa.

Pe de altă parte, lumea reală e singura care receptează produsul singurătăţii şi evadărilor sale şi nu poate rămâne totul doar un exorcism. Nu pot să cred, n-am putut să sufăr vreodată zisa lui Nietzsche conform căreia Dumnezeu e mort. Poate că e puţin obosit sau mai neatent, spunem noi, vorbind mai în dodii. Fără dar şi poate, există un spiritus rector al Universului. Lumea, lumile nu puteau să apară fără el şi nu numai în secolul XXI, ci mereu va exista pe de o parte omenescul (cu perfecţiunile şi imperfecţiunile sale), profanul, iar pe de altă parte divinul, Marele Spirit, Marele Anonim, cum îi spune Lucian Blaga. El ne-a dat misterul. Noi îl descifrăm sau îl mărim. Sau, şi mai clar, îl mărim prin descifrare. Poet şi poezie sunt cuvinte care cad direct din geneză: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Verbul „poieo”, prin urmare „epoiesen” înseamnă mai mult decât a face: înseamnă a crede, a împlini. Poezia, chiar de la începuturi, dinainte de Orfeu şi Sapho, e o continuă iniţiere în mistere, care înseamnă, de fapt, iniţiere în coduri mai vechi sau mai noi, o pregătire pentru moarte, o melete thanatou. Iar poetul, o spun cu marele risc de a fi contrazis de cei care cred mai mult în ingineria textuală decât în inspiraţie, un receptacul a ceva mai presus de sine şi de lume.

A.Alui G.: Cât e realitate şi cât e ficţiune în amintirile despre sine ale unui om? Ce ţi-a adus ţie poezia în viaţa asta? Ce i-ai dat tu poeziei? Ce ai pierdut din cauza literaturii? Dacă n-ai fi Daniel Corbu, ce alt scriitor ţi-ar fi plăcut (plăcea) să fii?

D.C.: Deşi toţi avem obsesia oglinzilor şi boala contemplaţiei, într-o oglindă nu te poţi vedea niciodată în întregime. Doar secvenţial.

În ce mă priveşte, pot vedea (şi şti!) că m-am născut la Târgu Neamţ şi am copilărit la Vânătorii de Neamţ, la apa Ozanei, pentru că de la prispa casei noastre până la Ozana erau 80 de metri, că pietrele de pe prundul Ozanei m-au civilizat, că aici, pe când nu împlinisem nici şase ani am început a gânguri poezii, în sfârşit, că în umbra Cetăţii Neamţului şi la Ozana cea deja legendară prin condeiul lui Creangă, am început să întemeiez o Singurătate. De aceea, când sunt întrebat de locurile natale, de valea Ozanei cea ocrotită de spiritul Cetăţii Neamţului,

OZANA, IORDANUL LITERATURII NOASTRE

sunt tentat să spun cuvintele lui Columb când a văzut America şi a călcat pe pământul cubanezilor: „Tierra mas hermosa que ojos humanos nunca vieron” (Cel mai frumos pământ pe care l-au văzut vreodată ochii omeneşti). Pe deasupra, eu consider Ozana Iordanul literaturii noastre.

Ce mi-a adus poezia? M-a pus în relaţie directă cu misterul, cu semnele lui, cu Dumnezeu. Literele (cu ghilimele!) unui alfabet secret există. Adică semnele. Studiind şamanismul asiatic din toate timpurile, e uşor să-ţi dai seama că poetul se subscrie aceluiaşi ceremonial. El are nevoie de pregătire pentru cufundarea în sine, raţional şi emoţional, pentru a se întoarce de-acolo cu câtimea aceea de frumos şi nemoarte şi a o dărui celorlalţi. Astfel, poezia e duhul aflat dincolo de veghea noastră. Pentru poet ea vine prin ochiul vălurit, care vede altceva, care devine un erou al iluziei. De aceea am spus mereu că poetul e cel care vrea să ia perla fără să omoare scoica. Cât despre teme (absenţă, naştere, moarte, dragoste) şi recuzita lor, ele vin de la sine, firesc, în cadrul acestui spectacol vocalizat care este Poezia, cum ar spune De Sanctis.

Mă întrebi ce alt scriitor mi-ar fi plăcut să fiu dacă n-aş fi fost Daniel Corbu. Să răspund: Dante, cel mai spectaculos poet vizionar al lumii în ultima mie de ani sau Eminescu, modelul în absolut al oricărui poet român adevărat. Câţi nu şi-ar fi dorit destinul poetului Mihai Eminescu, dar câţi şi-ar fi asumat să îndure viaţa sa? Şi de ce să nu-l adaug pe Bacovia, marele simbolist european cu sediul Bacău? Când îl auzi pe Bacovia spunând „de-atâtea nopţi aud plouând/ aud materia plângând”, poţi să fii înţesat de geniu şi te cutremuri.

A.Alui G.: Eşti un poet cu fior religios explicit... Ai avut vreodată viziuni? Crezi în inspiraţie? Unde e ascuns Dumnezeu în poeziile tale?

D.C.: Sunt un poet incomod pentru Dumnezeu. Pun prea multe şi prea piezişe întrebări, dinamizându-i blândul romantism. Evanghelia după Corbu, carte considerată de unii uşor eretică, stă mărturie. Prin ea Dumnezeu îmi ştie toate întrebările şi neliniştile.

Acum despre viziuni. Poemul în sine e o viziune, dacă ştii să păstrezi totul în metafizic, şi să nu-l murdăreşti prea mult de real. Mă număr între puţinii, seraficii debili ai Europei care mai cred în inspiraţie. Sunt vetust? Credinţa mea de neclintit este că a scrie fără inspiraţie e o lipsă de bun simţ.

Pe de altă parte, spunem că de cele mai multe ori poezia ne scrie şi nu noi scriem poezie. Ca locuitor al acestei emoţii şi ca unul dintre locuitorii ţinutului care mai crede în inspiraţie, vă pot spune că poezia vine şi pleacă. Te lasă de multe ori deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil. E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar nu cunosc întâlniri mai înalte, mai disperate, mai brutale şi mai serafice decât cele cu poezia.

SIMŢI POEZIA CA PE APROPIEREA UNEI FEMEI CU HALOU

Prin urmare, înainte de a te lăsa devastat, curtezi duhul poeziei (prin lecturi, visare liberă – eu aproape întotdeauna prin muzică), iar apropierea ei o simţi ca pe apropierea unei femei cu halou.

Cât despre duhul divin, el este peste tot, deci şi în poemele cu adevărat vizionare, ce merită să fie adăugate lumilor noastre.

A.Alui G.:Care au fost modelele tale culturale? Cum ai ajuns la ele? Cât de ruşine ţi-a fost când cei din jur au descoperit că scrii poezii? Ai avut în viaţă (şi în literatură) şi nişte... antimodele? Te-au influenţat în vreun fel? Zi-mi câteva mijloace prin care se ratează scriitorul român. „Vocaţia începuturilor”, cu care se laudă cultura noastră, ne face să ne şampanizăm în faţa debuturilor şi să uităm pe drum ce au promis să facă în literatură... Ratarea face parte din destin sau e o forţare a destinului?

D.C.: Am spus-o şi în alte interviuri: de nu erau grecii, nu ştiu cât din mine ar fi existat. Adică toate mitologia din Hesiod şi Homer, pe urmă filosofii (Pe Platon îl citeam nebuneşte în traducerea lui Noica şi Kleinenger, Pe Socrate îl veneram), pe Pitagora îl luasem model de viaţă. Citeam la şaisprezece ani o carte apărută în 1882 despre vieţile filosofilor greci, pe care cred că a citit-o şi Eminescu. Pe urmă: înainte de-a citi poeţii, am citit autorii dramaturgi greci: Sofocle, Euripide şi Eschil. După aceea: Sapho, un fenomen liric (ce păcat că din opera ei nu s-a păstrat decât 15%!) şi, desigur, Pindar. Au urmat Catullus, Dante, Shakespeare, Goethe, Rilke, Elytis, Gibran, Ginsberg şi alte câteva mari spirite care menţin înălţimea metafizică a lumii. Ca să nu mai numesc prozatorii, de la Cervantes la Tolstoi, de la Balzac la Dostoievski, de la Thomas Mann la Kurt Vonegut şi John Updike.

Mă-ntrebi despre ratarea scriitorului. Fănuş Neagu avea un personaj, Mohreanu, care avea priviri

„SCRIITORUL ADEVĂRAT SCRIE ŞI ÎN ŞTREANG”

de înecat şi chiar s-a înecat în Dunăre. Dacă cineva are priviri de ratat, se ratează. Eu nu cred în ratările pe motive sociale. Să ne-amintim ce spunea cândva G. Călinescu: „scriitorul adevărat scrie şi în ştreang”.

A.Alui G.: De ce te-ai apucat să scrii proză? Ce resort intim împinge un poet să se apuce de scris proză? Neîncrederea în propria poezie? Neîncrederea în forţa poeziei?

D.C.: N-am probat niciodată neîncrederea în forţa poeziei. Ar fi ca şi cum ţi-ai dărâma propriul templu al rugăciunii şi credinţei. Scriu proză, un anumit fel de proză (prima carte, Omul suspendat, avea ca subtitlu Douăzeci şi una de fantasmagorii în ritm de blue-jazz) din dorinţa de a extinde unele motive, idei, concepte prin mijloacele prozei. În cazul meu, proză parabolică. Sunt însă mulţi poeţi care au devenit mai importanţi ca prozatori: Victor Hugo, Joyce, Boris Pasternak (basarabean la origini, prin bunicu Păstîrnac), iar la noi Vasile Voiculescu, Cărtărescu, Danilov. Nu-i vorba de o trădare, ci de o deviere benefică a vocaţiei.

În câmpul literar se pot întâmpla mici devieri sau, mai bine spus, îmbogăţiri prin alte mijloace de expresie. De exemplu, eu n-am crezut vreodată în vocaţia mea de critic literar, dar am scris eseuri şi portrete literare. Portretele literare sunt până la urmă critică, dar una impresionistă. Însă cum obiectivitatea e o sumă de subiectivităţi, portretele sunt, le consider, obiective, iar eseurile sunt idei, gânduri despre literatură, artă, artist, un fel de confesiuni încărcate de obsesii ca un pom de Crăciun.

Într-o altă ordine a ideilor, cititorii cărţilor mele sunt puţini (400-500), ca şi tirajul lor. La asta se adaugă grăbiţii sau mai puţin grăbiţii cititori ai site-urilor de socializare. Am văzut că extrag din versurile mele sau postează poeme întregi pe aceste site-uri. Şi că primesc multe entuziaste semnale. De poezie lumea are o nevoie viscerală. De aceea propun să nu dezarmăm, dar nici alţii să nu se bucure aşa, ca bătrâneţea la primul rid.

A.Alui G.: Cică peste vreo sută de ani se va trăi într-o Europă globalizată, s-ar putea ca întreg continentul să se numească Statele Unite ale Europei (SUE). Limba de circulaţie va fi, să zicem, engleza. Ce crezi că se va întâmpla cu actual-tânăra literatură română? Va mai rezista în concertul literaturilor (minore) care vor da buzna să se alinieze? Crezi că o va mai apăra cineva (în munţi!) cu pixul în mână? Ce se va întâmpla cu poezia lui Daniel Corbu care e iremediabil legată de limba română?

D.C.: Mi-e dat să cred în instinctul de apărare şi să spun că limba română nu va dispărea aşa repede, cum ne ameninţă autorii de escatologii. Ea va exista chiar şi atunci când doar o mie-două de oameni vor citi un vers din Eminescu sau din Blaga, Bacovia sau o pagină din Amintiri din copilărie în româneşte.

A.Alui G.: Postmodernismul românesc a devenit, pare-se, o marotă care în ultimele decenii a generat un „postmodernism original”... În spatele acestui „postmodernism balcanic” s-a ascuns o seamă de scriitori care au pus toate neputinţele şi toate ratările pe seama slabei percepţii a publicului care a rămas doar... modern. Unde se întâlnesc „omul nou” dâmboviţen şi „omul postmodern” de sorginte incertă?

D.C.: În America, după cum bine ştim, manifestele postmoderniste au pornit prin 1957 şi se refereau mai mult la arhitectură şi arte plastice. Noi ne-am trezit prin 1983-1985 cu gândul că am putea fi postmoderni. Dar cum? Prin ce modalităţi? Poeţii generaţiei ’80 au prins din goana vântului de vest curentul. Ca de obicei, la noi s-a născut

POSTMODERNISMUL ROMÂNESC

NU ESTE DECÂT UN AVANGARDISM DE REFUGIU

un „product” original, o struţocămilă pe care toţi o privesc dar nu ştiu ce-nseamnă. Un postmodernism fără postmodernitate. Eu am numit tot acest fenomen un avangardism de refugiu, ţinând cont şi de faptul că se întâmpla în timpul ideologiei comuniste, pe care cei mai mulţi tineri refuzau s-o aservească. Prin urmare, postmodernismul românesc e doar un avangardism de refugiu, ca să nu spun că e o sumă de experimente de multe ori penibile.

Aşa cum bine spui, sub umbrela conceptului/ curentului s-au simţit ocrotiţi mulţi veleitari încrezători în ingineria textuală, cu pretenţii de poeţi. În sfârşit, pentru falanga moldavă, din care fac şi eu parte, Eminescu este poetul de la care plecăm şi la care ne-ntoarcem oricând pentru revigorări şi este marele argument de păstrare a specificului naţional în condiţiile globalizării, în cadrul căreia asistăm la degradarea culturilor mici, la uniformizare, la pierderea încet-încet a specificului tradiţional-naţional şi, ceea ce mi se pare agonic, la pierderea identităţii lingvistice. Sigur că nu ne mai putem opune unor determinări socio-culturale: tehnologiei informaţionale, culturii digitale, mass-media, care obligă popoarele la uniformizarea modului de viaţă (modă, sărbători, ceremonii, gusturi muzicale, gastronomie etc.), toate fiind baza postmodernităţii, a stabilirii unui nou tip de comuniune mondială şi formarea a ceea ce Marshall McLuhan numeşte satul planetar. Însă prin tot ceea ce facem, încercăm să menţinem, în postmodernism, primatul metafizicului, a substanţialităţii, a formelor cu fond, a unui tragism care caracterizează poezia românească de la Mioriţa la Oda în metru antic şi de la Plumb de Bacovia şi De v-aţi ascuns de

„LA MASTURBATION DE L’ESPRIT”

Arghezi, până la Tatăl meu Rusia de Cezar Ivănescu. Răsfoind câteva cărticele ale unor autonumiţi poeţi postmodernişti de 25-30 de ani, spun că mi-ar părea rău să se întâmple în poezia românească ceea ce francezii ar numi „la masturbation de l’esprit”.

A.Alui G.: Sunt de acord că generaţiile tinere, ca să se vadă, e bine să intre în literatură rpin mici revoluţii. Dacă revoluţionarii mai au şi talent, cu atât mai bine lor şi ţării nu mai zic!...! Am auzit, între autorii foarte tineri, sintagma „noua sinceritate”... Dar nu întotdeauna cei care vorbesc sincer au şi ceva de spus, nu-i aşa? Pe ce direcţii pariezi în evoluţia (literaturii) poeziei române?

Care ar fi diferenţa dintre poezie care se scria în anii ’80 şi poezia care se scrie acum? Tu scrii altfel decât scriai în anii ’80? Cum receptezi „furia” tinerilor care au debutat în aceşti ani?

D.C.: În această epocă a pozitivismului, mai feroce ca în multe altele, marginalizat, nu cred că un scriitor mai poate deveni o problemă naţională, un centru al atenţiei publice, ci doar un instrument sau un biet agitator al supravieţuirii. Marginalizarea sa a pornit de departe şi a luat proporţii. Să ne amintim că acum vreo patru mii de ani, poetul era al doilea în cetate după rege, era şamanul, era sacerdotul. De ce a decăzut din acest rol? Răspundă cine poate. Eu însă încerc să-mi închipui câtă linişte olimpiană avea poetul de acum câteva mii de ani care nu trebuia decât să numească. O numire cum ar fi copac pasăre spună de mare te trimitea, fără nici un fel de paşapoarte vizate, într-o stare poetică. Îmi place să cred că dacă nu poetul, poezia va reveni, după atâtea experimente angoasante, la simplitatea ei presocratică.

Cât priveşte onorurile, premiile, gloria: să ne aducem aminte de Alexandru cel Mare, care punea adesea să se aprindă un foc de câlţi, pentru a-şi reaminti că gloria lumii este un fum. Toate sunt pururi aceleaşi. Sau, mai exact, cum spune Lucreţiu în original: Sunt eadum omnia semper. Premiile: tinichele atârnate de poalele poeziei. Importantă e şi credinţa noastră în miracolul poeziei şi răbdarea de a ajunge în casa cântecului, unde niciodată liniştea nu-i tutelară. Dar mai ales credinţa. În acest sens, îmi place să amintesc o strofă dintr-un cântec vechi maramureşean de Crăciun: „Azi e miercuri, mâne-i joi / Vine Domnul pe la noi / Însă pe Hristos îl vede / Numai omul care crede”.

Spun asta mai ales pentru cei tineri. Răbdarea, cultura asimilată temeinic şi credinţa totală în ceea

ORICE SCRIITOR ADEVĂRAT ESTE UN DAMNAT

ce fac. Iată ce le cerem noilor făuritori de viitor literar! Însă mi-e greu să mă abţin a spune că îmi dă o senzaţie de adânc inconfort suficienţa scriitorilor tineri. Baza culturii lor dă de gândit. Mulţi nici nu-şi pun problema că trebuiau să treacă prin Poema lui Ghilgameş (noi în tinereţe ştiam fragmente întregi pe de rost!), prin poemele sanscrite, Homer, Sophocle, Sapho, Dante sau Tasso înainte de a crede orbeşte în postmodernism sau fracturism. Precum tinerele fără voce, dar cu picioare frumoase râvnesc la mari glorii de cântăreţe mondiale, ei se visează, peste noapte, vedete literare. Vedetismul a devenit o boală molipsitoare. Iar cei grăbiţi nu realizează că pe astfel de vremuri orice scriitor adevărat este un damnat.

A.Alui G:. Ce sfaturi ţi-ai dat, privindu-te în oglindă, pe 7 aprilie, când împlineşti şaizeci de ani... Ce ţi-ai reproşa? Ce proiecte te-ai amăgi ca să mergi mai departe?

D.C.: Răspunsul la întrebarea ta ar acoperi nesfârşite pagini (multe de jurnal intim). Mă voi mărgini, de aceea, doar la câte un reproş mai tandru sau mai apăsat. Eu ştiu unde greşeşte poetul Daniel Corbu: visează tot timpul să facă mai mult decât poate face, pe când orice vis trebuie să fie pe măsură.

CE E FLEONC, CA FLEONCUL TRECE

Dacă, asemenea pantofilor, te strânge sau e cu două numere mai mare, eşti pierdut. Ştiu şi unde greşeşte omul Daniel Corbu: e un slab manager al scriitorului, îi lipseşte tupeul şi cabotinismul în social, nu aleargă după traducători şi editori, nu aleargă după premii şi distincţii gloriolarde, considerând că ce fleonc, ca fleoncul trece, preferă prea mult ascetismul şi deliciile singurătăţii, urmând recomandarea lui Baudelaire pentru poet: „du travail journalier et de l’inspiration” (munca zilierului şi inspiraţia). Prin urmare, nu-şi face timp pentru cele exterioare scrisului. În schimb, are hahalera literară timp, de la ea vine predominanţa coteriilor, cum poate bine ai observat. Portretul robot al hahalerei literare e uşor de făcut, dragă Adrian. Ea nu se poate confunda cu trântorii de cafenea. Hahalerele muncesc, îşi scriu repede cărţile, ca pe răvaşe (pe care le traduc în şapte-zece limbi, de la malgaşă şi ciuvaşă până la chineză sau la engleza stricată – americana de azi), fac fundaţii, îşi asumă reviste, organizează colocvii pe teme pompoase, se agaţă de toate întrunirile internaţionale unde reprezintă, vezi bine!, literatura română, dau sfaturi la televiziuni, îşi fac statui, promovează impostura etc. etc. Aleargă la înmormântările scriitorilor adevăraţi, strâng mâini, de consolare, mimează tristeţea, în timp ce forul lor interior e ca un vas uns cu jubilaţie: „S-a mai dus unul, noi rămânem pe baricade!” Ca să închei, că m-am otrăvit destul, ei sunt un fel de arendaşi literari, foarte solidari între ei, bovarici, cărora orgoliul le-a crescut ca un neg urât, mai mare ca opera. De aceea nici nu observă pe scriitorul adevărat, aflat în luptă cu inefabilul, fără dinţi, încercănat, cu obrazul căzut, cu privirea tot mai indiferentă.

SCRIITORUL NU FACE ISTORIA, EL O ÎNDURĂ

Ceea ce lipseşte la noi este acel kulturkampf, cum spun nemţii, lupta culturală înaltă, spirituală, specifică unor epoci de acum istorice. De câte zeci de ani n-a mai fost la noi o polemică de idei, o cruciadă a spiritului?

N-am ştiut să fac vreodată o altă politică decât pe cea a metaforei. Iar poetul de ce să nu rămână ce este: un inconfort şi pentru sine şi pentru cei din jur, un fel de Sisif care adună bolovanii vecinilor pentru a urca muntele. Scriitorul nu face istoria, el o îndură. Eminescu a spus cândva: Poezie = Sărăcie. Şi aşa a rămas.

Să bată alţii profanele tobe ale politichiei! Ei cu asfaltul drumurilor şi străzilor pentru maşinile lor luxoase, eu cu drumul meu Spre Fericitul Nicăieri. Ei nu avatarurile bugetelor şi a documentelor şchioape, eu cu Documentele Haosului. Ei cu plimbările prin lume pe banii boborului, eu cu Plimbarea prin flăcări, deh! Ei cu eticheta de milionari în dolari, eu cu aceea de milionar în imagini, omul suspendat, trudind continuu la Manualul bunului singuratic.