NOI VEŞTI DESPRE

PASĂREA OARBĂ DALI

Motto: Primiţi-l cum se cuvine pe călătorul străin

Poate că el poartă semnul!

Nu mă mai recunoşti poartă a liniştii

în zadar paşii mei bat dalele jur împrejur!

Bezna trece de pe o stradă pe alta deopotrivă

murdărindu-le

şi iată-mă oprit la jumătatea drumului

precum mîna lui Avraam la uciderea fiului.

Unde să mă mai răsfrîng

dacă şi întîmplările trecute mint? Suflete

aruncat în trup ca regele

într-un umbros sarcofag

la ora cînd viermele părăsea mărul putred

al stăpînirii de sine

ţi-am cumpărat încă un CD cu hîrşîit de valuri

cu gîndul secret să te scap de ziduri

de arlechini mahorcă de creneluri şi de balul

de steaguri de făcătura ce-şi trăieşte

clipa de glorie.

Nu mă mai primeşti poartă a liniştii!

A plecat şi Lenor cea frumoasă precum

grădina Ghetsemani la vreme de rugă

s-a risipit şi măreţia găleţilor cu rouă.

Dar astăzi rătăcind prin frigul altor priviri

m-am întîlnit cu pasărea oarbă Dali

şi iar m-am întrebat: ce fel de pasăre

e aceasta cu aripile înlăuntru şi cu mormîntul

pe umeri ce fel de pasăre e acest zeu inform

păgubitor de limite?

Şi pe cînd cele şase întrebări mi se înghesuiau la lucarne

ea mă opri înainte de

primul cuvînt şi spuse:

Prea multe întrebări pentru cel singur

Nimeni nu poate corecta şpalturile greşitei tale

vieţi

totul e clinic pînă şi risipirea

lungă lista proscrişilor

frumoasă piramida de capete.

CARTEA TRUPULUI

Creierul ăsta în formă de cruce

la care te-nchini zeule maimuţoiule

pe care te laşi răstignit zilnic

nimeni nu ţi-l primeşte plocon.

Aici se-nchide cartea trupului

şi altceva trebuie să-nceapă.

Fiecare cu steagul lui. Dar cine să-l poarte?

Că tu stai

prăbuşit peste propriul maldăr de vorbe

ca peste-un munte tocit

înăcrit de tertipuri tehnici de-a fi tu însuţi.

Toţi îţi ştiu drumurile şi nimeni

nu-ndrăzneşte a le urma

şi nimeni nu vrea altfel să te nască.

De-acum, ce ţi-a hărăzit zeul cel bun:

vei fredona ceva care să acopere flămînzenia

vei aştepta metafora să-ţi intre

ca tîrfele în aşternuturi

te vei pierde printre fărîmele unui adagio

vei afla cît cîntăreşte umbra.

Tîrziu vei împături ghilotina

şi-o vei ascunde-n surîs.

EONUL MARELUI DESANT

Tu-mi spui că după Golgota

orice tragedie e imperfectă

că mai uşor dezintegrezi un atom

decît o prejudecată că înăcriţi de lume

mulţi se vor din nou în pîntecul mamei

că laşitatea-i frînghia de împodobit bucuria.

Tu-mi scrii “dintr-un infinit dormind

visător şi trimbulind”

că dimineaţa-i o zdreanţă

atinsă de zei

că s-au înmulţit agenţiile vidului

şi că urmînd cu noi asaltul mai binelui

din bine

au apărut Golologia Neantologia

şi alte ştiinţe aţoase de inaugurat libertatea

desfrîului

că Manualul bunului singuratic

(la care-am lucrat şapte vieţi prin peşterile tibetane)

e otrăvitor aberant ceţos pentru pricăjita noastră planetă

că orice avort e mecanică oarbă

că ne-amăgim peste măsură cu jocul de-a

baba-oarba

şi de-a „unde sunt cei care sunt”.

Dragul meu şi pe acestea

le cunosc în amănunt.

O MIE DE BIBEROANE ÎN FLĂCĂRI

Dimineaţă.

Şi o mie de biberoane în flăcări

plutind pe râu ca-ntr-un tablou de Felix Aftene

şi o apă neagră neagră ca-n poemele

lui Daniel Corbu

şi cerşetorul aristocrat bătătorind cărăruia spre Dumnezeu

pe când din gură îi ies balonaşe multicolore

mici înjurături de forma plămânului stâng de forma

plămânului drept:

T’ v’ n buburuzele voastre dă clopotari

ai nimicului

dă cuburi fericite

dă obsedaţi textuali!

Bă fericiri spulberate bă

cutremure cu fleonc

bă adoratori dă femei abstracte

şi bucolice dorinţi!

COLBUL

Dar vorba lui Brodski: cît la sută

este viu omul cînd e viu şi cît la sută

mort cînd e mort?

El nu cunoaşte teoria inviolabilităţii

cînd intră în case în haine în gînduri

şi-n bisericile Domnului.

Pe poet de-l calci pe bătătură va spune:

„Toate-s praf, lumea-i cum este“

şi „În zadar în colbul şcolii…“

Treci pe marile străzi

oricine-ţi va vorbi despre el

şi căutătorii Graalului şi cerşetorul cu priviri cenuşii

iar neofuturiştii bizantini

îţi vor arăta aterizarea lentă

pe calul troian, pe statui sau în ochii

eroilor naţionali

în cămările spiritului

pe cicatricea infantei şi în lapsusurile memoriei

pe papilele gustative dîndu-ţi gustul de anticariat

în gură pe cînd seniorial mai asculţi adierea

sîngelui prin vena cavă

ca trecerea unui rîu printre stînci.

LECŢIA DE ABIS

Prea târziu ai venit fericire

prea târziu ai cântat întomnata mea carne!

Aici unde se-amestecă minciuna cu plânsul amar

şi în orice om un Petru se leapădă

am putea asculta împreună mezza-voce a lamentaţiei

am putea decripta istorii sigilate

sau vedea cum se vinde schimonosita legendă a legendei

şi se recondiţionează bandajele istoriei.

Sunt cel ce aprinde ruguri de vorbe.

Poţi privi mâna care scrie şi mâna care cerşeşte lumina

şi aripile de ceară topindu-se-ncet

şi mâna aruncătoare de pietre de ţinut moartea la doi paşi mai încolo.

Cui să-i pese că am în aşternut o icoană?

După draperii acelaşi teatru cu păcate egale

aceeaşi lună subţiată de plopi.

Iar de va apărea celălalt

se va-mpiedica de ferestre.

DANIEL CORBU