POFTIŢI, DOMNULE KAFKA!
S-ar
cuveni un imn pentru
alunecarea-n
abis
s-ar
cuveni o dovadă!
Şi
pe când se desface-n bucăţi zeul tău protector
şi
înfloreşte văzând cu ochii labirintica civilizaţie
metatextuală
iar
miracolul dezgolirii de sine atinge apogeul
cu
aceeaşi febrilitate cu care neofiţii
îşi
împart Paradisul
nu
dispera! Lucrul în care nimeni nu crede
se-nfometează
în sine
şi
totul e salvator
până
şi această peticită speranţă
până
şi acest vis amputat
şi
chiar această dimineaţă în care
stai
şi priveşti picurii ploii pe un mormânt nou.
O
trompetă rezemată de zid.
Mâna
clipocind uşor înspre inimă.
PURUŞA
Când
am scris Poema
sfârşitului
era
o seară smolită de gânduri
când
orice disperare îşi cerea dreptul la desăvârşire
iar
prinţul Mîşkin cu care ne-ntâlneam tot mai des
surâdea
apocrif.
Ca
un înger trecea deasupra noastră
Puruşa
în rochia-i de nenufar
canonizând
absenţa.
Dar
nu aceasta-i consolarea noastră
clipă
neagră şi lacomă clipă
despre
munţii ascunşi prin ceruri
am
vorbit cu clavăzătorul Von Dogen
până
când domestica absenţă da-n muguri
doar
el ştia că începusem să scriu erezii
că
nu mă interesează urmele zeilor
că
nici un bătrân adevăr nu minte.
Totul
ştia. Nu râde, visează-nainte!
LA CHARETTE BLEUE
Lasă-mă
naibii, Vicenţiu
rostii
dezarmat de dizarmonica farsă
lasă-mă
să-mi urmez nesmintitul program
al
ruinii
aici
silabele tăcerii-s mai lungi
şi
păcatul endecasilab
aici
în satul celest nu sînt crabi nici amoebe
nici
punţi de prihană
şi
nici doctori în filozofie plini de grandori metafizice
nu-s.
Lasă-mă
deci să mă plimb
mai
bine în această şaretă a sorţii
asaltat
de gînduri cum străzile Veneţiei
de
gondole strălucitoare!
Cît
despre prietenul Salustius
(fie-i
slava mediocrităţii aproape)
i-am
trimis de curînd un prolegomene de şoapte
urîndu-i
o pneumă liniştită şi un rinichi
fără
dializă.
Aşa
cum şi ţie îţi spun: lasă-te hrănit cu trecerea
timpului
şi
din săraca înţelepciune a karmei
pînă
te vor trage de bretele demodaţii
bătrînii
sofişti
iar
eu aici unde mă aflu în satul celest
în
numele unei prietenii milenare
şi
ca semn de civilizaţie metatextuală
fără
de milă am să vă laud.
TUTUN OLANDEZ
ŞI VEGHE-NGROŞATĂ
LA BARIERELE SPAIMEI
Pentru
ca alţii să poată privi liniştiţi
hemovitul
popoarelor
războiul
rece sau cald dintre zornăitul
tălpilor
goale
şi
fulgerarea amurgului digital
cîinele
roşu lingînd eşafodul la ceasul
apocalipsei
de seară
pentru
ca ceilalţi să poată auzi nestingheriţi
hîrşîitul
tancurilor şi al programelor microsoft
strigătele
de glorie din spectacolul pîinii
sedusă
zilnic de oameni şi fiare
în
sfîrşit
zbaterea
unui univers mai mic decît sinele
cel
slăbănog şi superfluu
am
rămas în casa mea neagră
să
urc mereu o Golgotă plină de cruci
şi
foi de papirus
să
cîntăresc armoniile lumii
(istoria
nu-i decît amintirea dezastrelor)
să
privesc găurile negre ale lungilor scrieri
frunza
de sicomor din părul cibelei
înritmat
de tutun olandez
cu
veghea-ngroşată la barierele spaimei
în
casa mea neagră unde acoperindu-mi ochii
mai bine văd
unde
acoperindu-mi pavilionul urechii
mai
bine aud
şi
nu-i greu să-nţelegi
că-ntr-o
lume în care toţi ştiu să dărîme
plînsul
balenelor e un cîntec de dans.
POEM DE DRAGOSTE
Aveam
patru sute de ani
tu
mi te uitai prin cărţi surâzând
CENTURA NEAGRĂ
De-atîta
timp port centura neagră
a
Deşertăciunii
fără
vîrstă printre-ale lumii lucruri
fără
vîrstă.
Biografii
îmi modifică mereu data naşterii
Dumnezeu
pe a morţii.
M-am
născut a doua zi de Paşte
a
anului 195... Era 7 april.
Iisus
abia înviase şi pînă la Înălţarea
de-a
dreapta Tatălui mai erau cîteva zile.
Ursitoarele
mi-au prezis că voi fi bogat.
Şi
n-am fost.
Că
voi fi fericit. Şi n-am fost.
O,
dar biografii ştiu mult mai mult!
Ei
îmi modifică mereu data naşterii
Dumnezeu
pe a morţii.
De-atîta
timp port centura neagră
a Deşertăciunii.
Fie-mi,
Doamne al văzutelor şi nevăzutelor
şi
acest păcat o virtute!
UN PROLEGOMENE DE ŞOAPTE
Zicea:
toate uşile dau în haos
Şi
mai zicea: nimeni n-a văzut mormântul
unui
cuvânt
Şi
mai încă zicea: stai singur ca o uşă săpată în ziduri
râvnind
mereu orizontul de după orizont
trece
adevărul dintr-o cameră în alta
şi
te ignoră
trece
umbra morţii şi te sperie
pas
encore, Monseur Le Best Daniel, pas encore!
Zicea:
şi mormintele călătoresc
Şi
mai zicea: nu-l uitaţi pe cel care-şi are
mormântul
în mare!
Şi
mai încă zicea: cel ce-ţi opreşte moartea la fiecare răspântie
cel
care-o alungă mereu la doi paşi mai încolo
te
va uita într-o zi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu