POFTIŢI, DOMNULE KAFKA!

S-ar cuveni un imn pentru

alunecarea-n abis

s-ar cuveni o dovadă!

Şi pe când se desface-n bucăţi zeul tău protector

şi înfloreşte văzând cu ochii labirintica civilizaţie

metatextuală

iar miracolul dezgolirii de sine atinge apogeul

cu aceeaşi febrilitate cu care neofiţii

îşi împart Paradisul

nu dispera! Lucrul în care nimeni nu crede

se-nfometează în sine

şi totul e salvator

până şi această peticită speranţă

până şi acest vis amputat

şi chiar această dimineaţă în care

stai şi priveşti picurii ploii pe un mormânt nou.

O trompetă rezemată de zid.

Mâna clipocind uşor înspre inimă.

PURUŞA

Când am scris Poema sfârşitului

era o seară smolită de gânduri

când orice disperare îşi cerea dreptul la desăvârşire

iar prinţul Mîşkin cu care ne-ntâlneam tot mai des

surâdea apocrif.

Ca un înger trecea deasupra noastră

Puruşa în rochia-i de nenufar

canonizând absenţa.

Dar nu aceasta-i consolarea noastră

clipă neagră şi lacomă clipă

despre munţii ascunşi prin ceruri

am vorbit cu clavăzătorul Von Dogen

până când domestica absenţă da-n muguri

doar el ştia că începusem să scriu erezii

că nu mă interesează urmele zeilor

că nici un bătrân adevăr nu minte.

Totul ştia. Nu râde, visează-nainte!

LA CHARETTE BLEUE

Lasă-mă naibii, Vicenţiu

rostii dezarmat de dizarmonica farsă

lasă-mă să-mi urmez nesmintitul program

al ruinii

aici silabele tăcerii-s mai lungi

şi păcatul endecasilab

aici în satul celest nu sînt crabi nici amoebe

nici punţi de prihană

şi nici doctori în filozofie plini de grandori metafizice

nu-s.

Lasă-mă deci să mă plimb

mai bine în această şaretă a sorţii

asaltat de gînduri cum străzile Veneţiei

de gondole strălucitoare!

Cît despre prietenul Salustius

(fie-i slava mediocrităţii aproape)

i-am trimis de curînd un prolegomene de şoapte

urîndu-i o pneumă liniştită şi un rinichi

fără dializă.

Aşa cum şi ţie îţi spun: lasă-te hrănit cu trecerea

timpului

şi din săraca înţelepciune a karmei

pînă te vor trage de bretele demodaţii

bătrînii sofişti

iar eu aici unde mă aflu în satul celest

în numele unei prietenii milenare

şi ca semn de civilizaţie metatextuală

fără de milă am să vă laud.

TUTUN OLANDEZ

ŞI VEGHE-NGROŞATĂ

LA BARIERELE SPAIMEI

Pentru ca alţii să poată privi liniştiţi

hemovitul popoarelor

războiul rece sau cald dintre zornăitul

tălpilor goale

şi fulgerarea amurgului digital

cîinele roşu lingînd eşafodul la ceasul

apocalipsei de seară

pentru ca ceilalţi să poată auzi nestingheriţi

hîrşîitul tancurilor şi al programelor microsoft

strigătele de glorie din spectacolul pîinii

sedusă zilnic de oameni şi fiare

în sfîrşit

zbaterea unui univers mai mic decît sinele

cel slăbănog şi superfluu

am rămas în casa mea neagră

să urc mereu o Golgotă plină de cruci

şi foi de papirus

să cîntăresc armoniile lumii

(istoria nu-i decît amintirea dezastrelor)

să privesc găurile negre ale lungilor scrieri

frunza de sicomor din părul cibelei

înritmat de tutun olandez

cu veghea-ngroşată la barierele spaimei

în casa mea neagră unde acoperindu-mi ochii

mai bine văd

unde acoperindu-mi pavilionul urechii

mai bine aud

şi nu-i greu să-nţelegi

că-ntr-o lume în care toţi ştiu să dărîme

plînsul balenelor e un cîntec de dans.

POEM DE DRAGOSTE

Aveam patru sute de ani

tu mi te uitai prin cărţi surâzând

CENTURA NEAGRĂ

De-atîta timp port centura neagră

a Deşertăciunii

fără vîrstă printre-ale lumii lucruri

fără vîrstă.

Biografii îmi modifică mereu data naşterii

Dumnezeu pe a morţii.

M-am născut a doua zi de Paşte

a anului 195... Era 7 april.

Iisus abia înviase şi pînă la Înălţarea

de-a dreapta Tatălui mai erau cîteva zile.

Ursitoarele mi-au prezis că voi fi bogat.

Şi n-am fost.

Că voi fi fericit. Şi n-am fost.

O, dar biografii ştiu mult mai mult!

Ei îmi modifică mereu data naşterii

Dumnezeu pe a morţii.

De-atîta timp port centura neagră

a Deşertăciunii.

Fie-mi, Doamne al văzutelor şi nevăzutelor

şi acest păcat o virtute!

UN PROLEGOMENE DE ŞOAPTE

Zicea: toate uşile dau în haos

Şi mai zicea: nimeni n-a văzut mormântul

unui cuvânt

Şi mai încă zicea: stai singur ca o uşă săpată în ziduri

râvnind mereu orizontul de după orizont

trece adevărul dintr-o cameră în alta

şi te ignoră

trece umbra morţii şi te sperie

pas encore, Monseur Le Best Daniel, pas encore!

Zicea: şi mormintele călătoresc

Şi mai zicea: nu-l uitaţi pe cel care-şi are

mormântul în mare!

Şi mai încă zicea: cel ce-ţi opreşte moartea la fiecare răspântie

cel care-o alungă mereu la doi paşi mai încolo

te va uita într-o zi!

DANIEL CORBU