În absenţa zeului

  Eonul marelui desant. Poeme (Princeps Edit, Iaşi, 2007, 425 p.) de Daniel Corbu (n.Târgu Neamţ, 1953), este o masivă antologie de autor şi totodată o ediţie critică îngrijită de Călin Cocora. Volumul cuprinde un amplu itinerar biografic al poetului, semnat de Liviu Apetroaie, precum şi o prefaţă de Theodor Codreanu. Addenda oferă Ť"Pasărea neagră" (Ultimul poem romantic)ť tradus în engleză, franceză, spaniolă şi germană, evident o replică la celebra poezie "Corbul" de E.A. Poe. Urmează o sută de pagini de comentarii critice la cărţile autorului, începând cu cel din 1984 de Laurenţiu Ulici (publicat în România literară) şi terminând cu cel din 2006 de Ion Mircea, de fapt prefaţa la volumul Evanghelia după Corbu şi alte poeme (premiul USR, filiala Iaşi). Amintim selectiv câteva din culegerile incluse în această carte: "Intrarea în scenă" (debut, 1984), "Plimbarea prin flăcări" (1988), "Preludii pentru trompetă şi patru pereţi" (1992), "Documentele haosului" (1993, Premiul USR, Asociaţia Iaşi, o selecţie din acest volum apărând în traducere la Editura L'Ancrier din Strasbourg), "Manualul bunului singuratic" (1997, care va cunoaşte trei ediţii şi va fi tradus în limba spaniolă de Gustavo-Adolfo Loria-Rivel), "Duminica fără sfârşit" (1998), "Cartea urmelor" (2001). În 2006 va apărea o antologie româno-germană sub titlul Cains Neue Jammer/ Noile lamentaţii ale lui Cain, traducerea fiind semnată de Vlad Papu. Ca editor, Daniel Corbu are meritul de a fi publicat Integrala Mihai Ursachi (poeme antume şi postume, proză, eseuri etc.), precum şi o ediţie critică de Opere ale lui Creangă. Este în continuare muzeograf literar la Bojdeuca Ion Creangă din "mahalaua tragi-cosmică }icău". În 2007 i se acordă titlul de doctor în filologie la Universitatea Al.I. Cuza, titlul tezei susţinute şi apoi publicate fiind "Rostirea postmodernă. Generaţia poetică '80 în literatura română". Discipol al profeticei modernităţi bacoviene, dar şi al tragismului melodic postmodern al lui Cezar Ivănescu, Daniel Corbu ajunge, cfr. excelentului studiu introductiv semnat de Theodor Codreanu, la "această ezitare ironică între modernism şi post­modernism", ceea ce atestă "un bun instinct artistic, care s-ar putea să fie în favoarea autorului fiindcă lasă deschisă o portiţă spre următoarea paradigmă poetică, a transmodernităţii". Evitând la timp exhibiţionismul parodico-ludic al optzeciştilor, cărţile sale pledează pentru un "postmodern moderat", vrăjit de Babelul livresc universal, dar nu într-atât încât să nu aibă tăria rupturii de modele, fie că se numesc Eminescu, Elytis sau Gellu Naum. 

 Noi suntem înclinaţi să vedem în Daniel Corbu un poet arhaic şi totodată ŕ la page, meditativ, imnografic, smerit, aforistic, fascinat de idealitate şi evanescenţă, de pământul natal, părinţi, geniile tutelare, şi să-i acredităm în primul rând spectacolul dicteului automat (mierea vizibilului pentru marele stup de aur al invizibilului), al delirului controlat, al multiplelor roluri de compoziţie, inclusiv sporadicul teribilism epatant, eclatant, poza damnaţiunii ("am rămas în casa mea neagră/să urc mereu o Golgotă plină de cruci/şi foi de papirus"); surrealismul lui Daniel Corbu pus faţă-n faţă cu cel al maestrului incontestabil al tehnicii uluirii paroxistice este mai uman parcă, mai puţin urmuzian, mai "graţios", deşi focalizează stări epico-dramatice la fel de mirabile şi me­mo­rabile:"Vorbele tale pline de ruj/ aromeau aerul/ urmele paşilor înşiruite/ odată cu şarpele creierului mic/ răsăreau/ Astel/ rătăcit ca-ntr-un bal de petunii/ pe calea ferată aşteptam/ locomotiva cu aburi din copilărie". 

"...Şi la ce bun poeţii în timpuri sărace?" se întreabă Hölderlin în elegia "Pâine şi vin". Cuvântul timp în acest context are acelaşi înţeles ca la Daniel Corbu, de eon sau Aion, cum preferă să spună dr. Jung, de vârstă a lumii căreia şi noi îi aparţinem. Odată cu părăsirea lumii de către Zeu, asfinţitul acestui timp al lumii se îndreaptă către noapte. Noaptea lumii îşi revarsă acum bezna. Acum niciun zeu nu mai strânge laolaltă către sine, oamenii şi lucrurile, spre a chivernisi istoria lumii şi sălăşluirea omului în ea. Zeul şi Zeii au evadat din lume, drept care în istoria ei s-a stins însăşi strălucirea zeităţii. Timpul acestei nopţi a lumii este timpul sărac, într-atât de sărac încât nu mai are puterea să resimtă lipsa zeului ca lipsă, ca absenţă a temeiului fondator. Fără-de-mântuirea cuprinde lumea: "Acum zeii adună din palma mea/ iluzii negre pentru zile portocalii./ Nu pot veni!/ E ora cănd fetele triste/ se prefac în insule pustii/şi se usucă urmele lui Dumnezeu/acolo/ în sfintele cărţi". Astel, nu numai sacrul, ca urmă care duce la divinitate, rămâne ascuns, ci chiar urma care duce la sacru pare să se fi şters: "Ar fi trebuit să-ţi spun / că singura lacrimă pe care n-am plâns-o/ e marea/ că nu poţi face din cârpe stindarde./ Ar fi trebuit să-ţi mai spun: cineva se cabrează în mine/ de fiecare dată când deschid pleoapele/când deschid gura şi inima/ pe el îl vorbesc/ îl deşir/ pe el îl petrec în cuvinte în clipe sfărâmicioase/ pe el îl îngân/ şi-l clatin cu mâinile oarbe/ ale unei absenţe". 

Singura salvare este ca unii muritori să mai aibă calitatea de a conştientiza ameninţarea fără-de-mântuirii, primejdia care dă năvală asupra omului, ameninţându-i esenţa în raportul său cu fiinţa însăşi. Primejdia prin excelenţă se ascunde în abis, iar pentru a o depista, este nevoie de acei muritori care ei, mai întâi ating abisul: "În rest lumea-i plină de zei tocmiţi cu ora/ pentru umilinţa noastră/ şi rugăciunea: biată torţă plimbată prin ploaie./ În rest apocalipsa de fiecare zi/ pe când adevărata moarte vine enervant de încet." 

În această vârstă a lumii scufundată în beznă, abisul lumii trebuie să fie cunoscut şi îndurat până la capăt. Dar pentru aceasta trebuie să apară exploratorii abisului. Unul dintre aceştia este Daniel Corbu, căci a fi poet în timpuri sărace înseamnă să aduci în dar prin cântec urmele zeilor dispăruţi: "carnea mea histerizată de cântec". De aceea în această lungă noapte a lumii se cuvine ca poetul să rostească sacrul. Să rostească în poezie esenţa poeziei. Să ofere muritorilor care există în măsura în care există limba, cântul dăinuitor deasupra tărâmului lor sărăcit. Poetul este detectivul şi senzorul numinosului, al urmelor sacrului. Această aventură ontologică a "Eonului..." a fost săvârşită în emoţionante versete, descântece, şarade, rugăciuni, al căror ritm impecabil şi grav ni-l destăinuie pe poet, homo religiosus, dar şi homo ludens braţ la braţ cu homo aesteticus. 

 Nu putem încheia această cronică fără să cităm poate cele mai frumoase versuri ale cărţii, în care ne permitem să simţim mintea, inima şi literatura lui Heidegger: "LUCRUL ÎN CARE NIMENI NU CREDE/ SE-NFOMETEAZ| ÎN SINE/ şi totul e salvator/ până şi această peticită speranţă/ până şi acest vis amputat/ şi chiar această dimineaţă în care/ stai şi priveşti picurii ploii pe un mormânt nou./ Cineva mătură curtea abatorului/ cineva spune: poftiţi domnule Kafka!/ S-ar cuveni un imn pentru/ alunecarea-n abis/ s-ar cuveni o dovadă!/ Nu departe: o trompetă rezemată de zid./ Mâna clipocind uşor spre inimă."

Geo Vasile

România lliterară, nr.19, 2009