ELOGIUL BOEMEI

Sunt un boem amator. Şi de aceea m-am lăsat întotdeauna fascinat de adevăratul boem, de cel autentic. Deşi altarul ceremoniilor boeme este cafeneaua, cîrciuma, adevăratul boem nu trebuie confundat cu omul banal de cafenea. El este filosoful cu gesturi aristocrate şi gîndire clară, este apostolul noutăţii atins de o forţă magică, ocultă. Filosoful boem depăşeşte în orice clipă platitudinea conformistă, sfidează înţelegerea comună a lucrurilor. Pe lîngă filosofia boemă din cafenelele lumii, catedrele de filosofie cu profesori pedanţi şi lipsiţi de haz sunt un vax. De la Socrate, poate cel mai mare boem european, şi pînă la Pirgu din „Craii de curte veche”, diferenţa dintre filosofia boemă liberă şi cea didactică, universitară e ca diferenţa dintre zei şi nişte deşeuri rău mirositoare servite cu ostentaţie de postmodernism.

Pe boem îl simţi. Fiecare gest îi e ritualic şi nu se avîntă în dialog fără anumite ceremonii aristocrate. Cei care se amestecă precum musca-n lapte sunt veleitarii, amatorii, banalii Mitíci. Ca şi în cazul artiştilor autentici, boemul se naşte cu blestemul boemiei. În preajma celor adevăraţi (le mulţumesc că m-au acceptat!) am ajuns să trăiesc clipe de boemie autentică. Dar nu numai atît! Pornind de aici, am reuşit să înţeleg psihologia veleitarului în artă. Mimînd mereu, cu forţa de fixaţie creierală, probînd continuu stările maniacale, veleitarul are momente în care crede, în care se simte adevărat.

O definiţie a boemei nu se cade. Ea ţine de libertatea individuală. De gradul în care individul acceptă un anumit hedonism, un trai oarecum dezordonat, fără angajamente sau venituri fixe, de raportul său cu hazardul. În fond, boemul e un filosof singuratic, un sacerdot care acceptă traiul de azi pe mîine. Dacă, accidental, prin voia bunului Dumnezeu, îi cade din ceruri vreo moştenire, îl poţi admira probîndu-şi generozitatea.

De multe ori boema a fost asimilată greşit cu alcoolul, foamea şi risipirea zadarnică a timpului. Socrate nu bea alcooluri nici măcar cît tînărul Alcibiade, iar sistemul său maieutic (rezultat din pierderea timpului!?), consemnat de ucenicu-i fidel Platon, stă la baza filozofiei lumii.

Pe urmă, cine nu ştie azi că Omar Khayam, marele poet al antichităţii orientale, cel care proslăvea în versuri femeia şi vinul, n-a pus gura pe alcool toată viaţa, bîndu-şi doar laptele şi ceaiurile de ierburi? Faimosul filosof chinez Confucius era atins de aripa boemiei celeste, iar festinurile sale prin cîrciumile imperiului erau adevărate cursuri de vară de filosofie practică şi nepractică. Nu întîmplător, Confucius a obţinut de la împărat dezlegarea de a fi primit, respectat şi ospătat cît va vrea în orice han al imperiului.

Despre boemi, cei care iubesc întîmplătorul, supa de nori şi comerţul cu stele căzătoare s-a scris mult şi de multe ori fals. Henri Murger prezintă în „Scène de la vie de bohème” o şleahtă de poeţi, pictori, compozitori şi ziarişti excentrici care condamnă viaţa burgheză. Jenant e că modestul autor parizian îşi prezintă boemii în contradicţie cu aşa-numiţii oameni onorabili. În ce priveşte artiştii, mulţi văd boema neapărat amestecată cu miresmele ratării. Deh, Dali avea dreptate cînd spunea, prin 1953: „Singurul lucru de care lumea nu se mai satură niciodată e exagerarea”.

Feriţi-vă de cei care dezaprobă boema sau o înfierează cu mînie proletară! Boema a existat şi va exista în toate timpurile, cu farmecul şi exotismul ei, cu aria de desfăşurare în templul profan, cum i se mai spune cafenelei, sau în alte locuri. Tagma boemilor nu va pieri. Boemii vor întreţine magia noului, vor da palme gustului public, vor perfecţiona arta dialogului, fie că se numesc Duchamp, Van Gogh, Pirgu, Zacharias Lichter, Eugen Andone, Dimitrie Stelaru sau Pena Corcoduşa, pitorescul personaj din „Craii de curte veche”, în treacăt fie spus, singura carte bună despre boemă apărută la noi. Ştiu că Nichita Stănescu iubea enorm Craii lui Mateiu Caragiale şi suferea pentru că era doar boem amator, în timp ce Theodor Pucă, Nicolae Velea sau Mazilescu erau autentici.

Cum spuneam, multe prostii s-au spus despre boemă şi, de multe ori, de către cei dinafara lor, a dezaprobatorilor, care, în articole sau studii academice, recomandau boemilor duşul şi tăcerea. Sper ca „Martorii orbi” – un roman al boemei, cartea nostră care va apărea curînd, să clarifice mai multe lucruri despre acest fenomen complex şi magic.

Daniel CORBU