Cu Cezar Ivănescu pe străzile imperiale ale Poeziei

   

    

 În acest an poetul CEZAR IVĂNESCU, autorul Bibliei lirice "LA BAAAD”,  ar fi împlinit șaptezeci și șase de ani. De asemenea, s-au implinit nouă ani de la trecerea sa la poporul stelelor. Fugit irreparabile tempus!, spunea, pentru noi toți, Virgilius. 

    Stau deseori și mă reculeg la mormîntul său din cimitirul ,,Eternitatea” din Iași, în timp ce în minte îmi vin, ca și acum, momentele și întîmplările care mi-au adus apropierea de acest mare, original, sfîșietor poet de limbă română: dintr-un octombrie 1980, pe cînd eram student la Universitatea din București și i-am încredințat un grupaj de versuri pentru revista ,,Luceafărul”, unde era redactor și pînă în aprilie 2008, înainte cu trei zile de la misteriosul accident, cînd m-a invitat în biroul său de director al editurii ,,Junimea”, parcă pentru întîlnirea de adio. Era un apărător al dreptății, al valorii și al demnității scriitoricești ca nimeni altul. Și mărturisesc, cu mîna pe inimă, că n-am cunoscut om care să trăiască cu atîta pasiune atît iubirea cît și ura venită din sentimentul dreptății, precum Cezar Ivănescu.

     L-am cunoscut pe Cezar Ivănescu (căruia i-am spus mereu Don Cezar, cum îi plăcea Domniei Sale) imediat după publicarea Bibliei lirice numită ,,La Baaad”, carte care dezvoltă extraordinare și originale energii lirice și care l-a impus total în poezia românească. Doina, Rosarium și cărțile Muzeonului, pînă la Sutrele muțeniei, aveau să întregească o construcție lirică de neclintit, care-l înfățișează ca pe unul dintre cei mai mari poeți tragici ai secolului european douăzeci. 

Venind în linia lirică metafizică moldavă, linia de aur a poeziei române, Cezar Ivănescu este cel mai aproape de Eminescu dintre poeții generației șaizeciste. Cum se poate observa, poezia sa e o poezie nesofisticată, fără franjuri și dantele, o poezie a fondului ancestral, a cântecului primordial. Specialiștii în textul liric, criticii literari în speță, ar putea urmări la Cezar Ivănescu muzica, revelația, ecoul. Cuvintele întrerupte, rostirea sugrumată în stilul vechilor incantații se dezlănțuie autentic, parcă sub forța unei magii, a unui extaz. Rafinamentul lingvistic, construcția originală și spectacolul ideatic al poemului cuceresc lectorul din prima clipă. Pe de altă parte, oricine își poate da seama că Cezar Ivănescu e încă unul dintre poeții pentru care a scrie fără inspirație e un păcat, o lipsă de bun simț.

     Prin minte îmi trec în acest moment multe întâmplări, dialoguri, adevărate divanuri la București, la Bojdeuca țicăoană, la Pogor, la Botoșanii eminescieni, la Bolta Rece sau la Junimea, cu Don Cezar ca magistru, adică maestru de ceremonii. Întâmplări ce nu se pot povesti în spațiul parcimonios al unei tablete. Mulți dintre cei care-au fost de față vor povesti. Poate altfel. Deh, fiecare cu Cezarul lui!

      Acum, cînd poetul a plecat prin satele cerului (îl vom ajunge repede din urmă!), cel mai mare omagiu adus lui Cezar Ivănescu, care a trăit numai pentru literatură, este să-l citim și să-i sărbătorim creația.

Daniel CORBU· 

" Zilele recoltei editoriale"

Daniel Corbu – JANUVIA și „Moartea fără rest”

Daniel Corbu a publicat până în prezent numeroase volume de poeme, trei de proză scurtă şi câteva de eseuri literare dedicate fenomenului postmodernist de la noi şi din lume. A obţinut numaroase premii literare de prestigiu, între care cel mai important este Premiu „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru poezie, în anul 2011. Acum ne surprinde cu romanul JANUVIA – Romanul ascezei (Ed. Princeps Multimedia, Iaşi, 2017), pe care îl voi recenza în continuare.

Romanul este ficţional sută la sută, dacă există vreun personaj sau fapt real, eu sunt dragonul Parsifal, regele şerpilor de pe insula Januvia.

Personajul principal este pictorul român Eduard Bazon stabilit în Franţa după ce a obţinut o busrsă la Barbizon. Deşi ajunge celebru în Europa şi America, spre surprinderea tuturor, alege să se mute în Australia, la Melbourne. Aici, după moartea iubitei sale Rose Marie, cumpără o insuliţă pustie din Pacific şi se mută definitiv acolo, singur între şerpi, şopârle, şoareci şi păsări.

Aici îşi construieşte un mic debarcader pentru yahtul şi barca pescărească personale şi o vilă denumită Pavilionul Purei Singurătăţi cu toate dotările necesare; materialele şi echipa de muncitori fiind aduse cu helicopterul din Melbourne.

În nota editorului, atribuită lui Dirk Boccelli, exilul lui Eduard Bazon este comparat întâi cu cel al personajului Robirson Crusoe din romanul lui Daniel Defoe, cu deosebirea că ultimul voia să supravieţuiască pe insula pustie ca să se întoarcă la civilizaţie, pe când pictorul nostru fuge de civilizaţie pentru totdeauna. Apoi se face trimitere la pictorul Paul Gaugain care a ales refugiu într-o insulă din arhipelagul Tahiti unde a trăit între băştinaşi într-o lume primitivă. Edurd Bazon alege însă o insulă pustie. În cuprinsul romanului se mai face o comparaţie între Ulise şi pictorul român, dar dacă primul voia să se întoarcă la Penelopa lui în Itaca, Penelopa lui Eduard Bazon, Rose Marie, murise într-un accident aviatic pe ruta Londra - Melbourne.

Atunci de ce se mută pictorul pe insula nelocuită Januvia? Acum începe adevărata miză a romanului. Pentru experimente spirituale duse până în pânzele albe. Romanul începe prin a fi un jurnal tot mai nesistematizat, pe măsură ce experimentele spirituale devin preponderente.

Eduard Bazon a avut doi maeştri spirituali, pe Dagupta, profesor la Centrul Tibetan – Revitalizare şi Renaştere şi pe călugărul Tibetan Milarepa, pe cale l-a cunoscut din cărţile sale.

Cursul lui Dagupta, xerografiat, care îl iniţiase în practicile yoga şi detaşările corpului astral de cel fizic, se număra între cele zece cărţi luate de pictor pe insula Januvia. De la Milarepa căuta să deprindă tehnicile de levitaţie şi transă cataleptică pe care maestrul le practicase într-o peşteră din Tibet.

Eduard Bazon, practica la început: rugăciuni, exerciţii de respiraţie, detoxifieri, vizualizarea organelor dereglate şi dialogul cu ele pentru a le normaliza activitatea.

Creştinismul, cu săracele sale referiri la Rai (îmbogăţite de Dante Alighierii prin Divina Comedia) nu-l mulţumeşte şi atunci apelează la tehnici spiritualiste indiene, şamanice, etc. Era preocupat în cea mai mare măsură de eliberarea absolută sub forma resorbţiei atât a trupului astral, cât şi a celui fizic în Shambala, adică „moartea fără rest”.

Între partide de pescuit şi scufundări în ocean, grădinărit şi pictat pe insulă (se întreţinea din tablorile vândute în Europa şi America, cu care plătea alimentele şi materialele aduse cu helicopterul pe insulă, de către Toby Vianu, nepotul de soră şi impresarul său), Eduard Bazon făcea exerciţii spirituale. Reuşise experienţe de levitaţie şi detaşări extracorporale.

Într-una din expediţiile de explorare a insulei, pictorul descoperă într-o peşteră o comoară din monede şi bijuterii de aur (pe care o va dărui micuţei Rose Marie, fiica lui Toby şi a Corei) şi scheletul unui naufargiat căruia îi va face un monument, la baza căruia îi va îngropa osemintele. Descoperă un alt cadavru pe un yaht plutind în derivă pe ocean. Aceste leşuri îi întăresc ideea de a continua experimentele sale spirituale pentru obţinrea „morţii fără rest”.

La un moment dat, viaţa pictorului este ameninţată de un grup de beţivi înarmaţi veniţi într-o barcă coborâtă de pe yahtul lor şi care voiau să curecerească insula. Când coborâse şefa grupului pe mal, este muşcată de dragonul Parsifal şi intruşii se retrag, nu înainte de a primi antidotul de la pictor.

În sfârşit, din Epilogul atribuit lui Toby Vianu aflăm că pictorul Eduard Bazon a dispărut de pe insulă. A reuşit ceea ce nu reuşise nici Milarepa, „moartea fără rest.” Hubloul din tavanul salonului Pavilionaului Purei Singurătăţi fusese găsit de Toby, deschis. Pictura murală a salonului, Capela Sixtină a lui Eduard Bazon, transmitea un fior divin. Pe un şevlet, alături de chipul lui Einstein, trona un autoportet pe dosul căruia era scris: „Portretul călătorului”.

Dispariţia aceasta misterioasă mă duce cu gândul nu numai la Shambala sau Nirvana ci şi la romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade, în care cerurile se deschid şi personajele ar putea să dispară pentru totdeauna.

Romanul lui Daniel Corbu este deosebit de complex. Alternează momente de asceză pe insulă cu amintiri din viaţa artistică a pictorului. Sunt inserate şi două scrisori şi un interviu, ale pictorului, de unde aflăm informaţii interesante despre arta acestuia. Autorul se dovedeşte un bun cunoscător al doctrinelor spirituale indiene şi tibetane. Cartea se citeşte uşor întrucât nu se fac multe referiri calofile şi nu se intră în amănunte tehnice privind experimentele spirituale.

Epilogul şi Nota editorului sunt ingenioase. Autorul pretextează că Toby a găsit caietul-jurnal al pictorului Eduard Bazon pe insulă, la o descindere cu helicopterul când constată dispariţia pictorului, iar editorul îl publică.

Cartea se citeşte pe nerăsuflate.

Eu, după ce am citit-o, am experimentat levitaţia. Într-o noapte, în vis, m-am inălţat până la plafonul apartamentului nostru din Bucureşti şi am căzut în pat, muşcându-mi limba şi scrântindu-mi mâna dreaptă, aşa că nu voi mai putea vorbi şi scrie despre romnul Januvia multă vreme.

Lucian GRUIA

O excepțională carte pentru istoria literaturii române: Daniel Corbu, POEZIE ȘI CONFESIUNE *

       

 

Atunci când poeții “din falanga moldavă” (Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Horia Zilieru, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon ș.a., Daniel Corbu fiind el însuși un exponent strălucit al acestei „falange poetice”) vor face obiectul unei viitoare istorii a literaturii române, cartea lui Daniel Corbu “Poezie și confesiune” își va etala pe deplin caratele, fiindcă marele ei merit este acela de a ne oferi interviuri cu poeții respectivi, interviuri care sunt veritabile radiografii-confesiuni asupra viziunilor poetice și a condiției lirice în contextul epocii în care acești poeți s-au afirmat și au existat.
        Atunci când am făcut FILOLOGIA la Iași, la începutul anilor ’70, am avut șansa să cunosc majoritatea poeților din cartea lui Daniel Corbu, iar peste ani (1991 – 1996,  când am fost redactor la Departamentul literatură și artă al Radioteleviziunii Române, cum se numea inițial instituția unde am dat concurs, departament care a devenit mai târziu Radio România Cultural) am avut chiar șansa să realizez interviuri cu mulți din acești poeți, de aici interesul meu deosebit pentru lectura cărții inițiatorului  „Colocviilor Naționale de Poezie de la Neamț”. Daniel Corbu se dovedește un autor extrem de inspirat (ar fi un truism sa afirmăm “și documentat“) atunci când dorește să realizeze aceste interviuri nu doar ca pe o ocazie de a discuta – ca poet – cu poeții, ci de a “radiografia” viziunile lor, opțiunile lor, lucrurile care ar fi putut avea impact asupra creației lor (Mihai Ursachi : “Nemții au o mare poezie. Gândește-te la Faust. Complet. Citit și recitit. La Hölderlin. Pe urmă, Rilke. Dar Trakl, acest sinucigaș nenorocit, e mai important decât Rilke.”, Cezar Ivănescu: „ Iașul rămâne, așa cum afirmă orientalistul Sergiu Al. George, singura cetate din lume care comunică subteran cu India.”, Lucian Vasiliu: “Am crescut în cultul prieteniei. O cultiv cu îndărătnicie, dincolo de omenești dezamăgiri. Mi-s pildă Pogor și Negruzzi, Sadoveanu și Topârceanu, să zicem…De la Cârlibaba la cârlimoși.”  Vasilian Doboș: “ În Bârlad, unde locuiam atunci, eram un grup de câteva talente în construcție…Școala mea literară este cea a tuturor valorilor de pretutindeni pe care, până acum, am reușit să le citesc, nu neapărat modele poetice, mai degrabă modele morale și de gândire.” , Cassian Maria Spiridon: „Cred că fiecare are partea lui de cer.”).
         Un privilegiu este valorificat cu inteligență auctorială de către Daniel Corbu; atunci când realizează aceste interviuri-radiografii, unele în locuri consacrate (precum cel cu Nichita Danilov „Copou, sub teiul lui Eminescu, iunie 2004”, cel cu Horia Zilieru, „Iași, Cafeneaua Muzelor, mai, 2004”, fie la „Bolta Rece, octombrie, 2001” sau la „Iași, Redacția „Convorbiri literare”, iunie, 2004) , el are șansa să propună celor intervievați câte o întrebare despre modul cum aceștia percep propria sa viziune lirică. Iar răspunsurile se constituie într-o secțiune dedicată chiar autorului cărții „Poezie și confesiune”. Am rezervat pentru final o secvență din această secțiune. Răspunzând unei întrebări adresate de către Nicolae Panaite, Daniel Corbu afirmă la un moment dat: “Semn că dacă zidești o Ană, trebuie să te gândești mai întâi dacă acea construcție merită sacrificiul.”  Nu știm care Ană va fi “zidit” autorul “Plimbării prin flăcări“ (titlul volumului său de la Cartea Românească din 1988) pentru „Poezie și confesiune” , dar  această construcția merită – pe deplin – sacrificiul. Un sacrificiu, nu ne îndoim, făcut cu plăcere și abnegație.

Ioan IACOB

Revista Feed Back, nr.3-4, 2017

Read more publications on Calaméo

Januvia, romanul unui poet

     

In contextul romanului românesc contemporan, ,,JANUVIA,, de Daniel Corbu (Editura  Princeps Multimedia, 2017 ) este o scriere oarecum atipică polemizând parcă programatic cu construcţiile complicate şi inextricabile  elaborate pe tehnici narative pretenţioase. Intertextualismul  optzeciştilor pe care şi autorul de faţă îl reprezintă se regăseşte şi el în roman, dar în forme discrete, infuzate  fin în ţesătura  sa epică. În ansamblu, Januvia rescrie romanul lui Daniel Defoe, ,,Robinson Crusoe,, împletit cu fire din ,,Insula lui Euthanasius,, de Mihai Eminescu, cu proze din Mircea Eliade şi cu scrieri ezoterice despre practice budiste şi yoghine.Toate acestea se articulează într-o amplă meditaţie-eseu despre artist, iubire ,prietenie, natură, aşadar despre individ raportat la umanitate şi la univers.      

     Personajul principal, Eduard Bazon, pictor cu recunoaştere mondială, trecut de tinereţe, se retrage pe o insulă pustie, pe Januvia, hotărât să renunţe total la pictură şi la scris pentru a-şi trăi restul vieţii într-o singurătate absolută. Naraţiunea  urmăreşte preparativele necesare  traiului pe insulă, aşa încât sihastrul să poată  beneficia de condiţii civilizate: locuinţă, curent electric, grădină de flori şi de legume, ponton pentru  ambarcaţiuni etc.Înţelegem treptat motivele acestei  izolări  voluntare , surprinzătoare pentru toţi prietenii  săi şi pentru lumea artiştilor. Este vorba de pierderea femeii iubite, Rose Marie, în cunoscutul accident de avion  plecat din Malayezia şi dispărut cu desăvârşire în apele Oceanului Indian. Singurătatea de pe insulă este considerată potrivită ascezei de care artistul are nevioie  pentru meditaţie  şi pentru reluarea exerciţiilor yoghine începute demult  la Paris şi întrerupte  de mutarea sa la Melbourne. Eduard Bazon este ,,un Robinson cu insula în suflet,, ,cum spune un poet, un însingurat concentrate  pe realităţile interioare, pe ecourile reverberate  în conştiinţa sa de amintiri, de voci venite din eterul  unor gânduri  ori  stări  care încă îl mai ţin legat de  lumea lăsată în urmă. Există mai întâi o etapă de adaptare, de luare în posesie şi de cunoaştere a insulei.Aceasta este un Paradis, unul fără Evă, dar stăpânit obsedant de şerpi, unul dintre ei, pe care artistul îl numeşte Parsifal fiind ceva aparte prin atenţia şi încântarea cu care ascsultă muzică simfonică. Ca în romanele  de aventuri cu piraţi, se petrec  şi pe Januvia  lucruri spectaculoase:  explorarea  unei peşteri  în care este descoperită o comoară, dar şi un schelet uman, încercarea unor  tineri drogaţi şi agresivi de a cuceri insula, o invazie stranie de păsări cu pene roşii, o ambarcaţiune în derivă, fără echipaj etc.Artistul descoperă o lume nouă şi un nou mod de viaţă şi  se lasă călăuzit de instinctele întemeietorilor : îşi amenajează locuinţa, cultivă legume şi flori, pescuieşte, îşi prepară ceaiuri din plantele  adunate. Acţiunile sale sunt dublate de reflecţii  prin care caută să identifice un sens sau un semnal în întâmplările  cotidiene, toate acestea amintind de romanele filozofice iluministe ale lui Voltaire unde ,,cultivarea  grădinii,, devenea o metaforă  a  autodesăvârşirii  fiinţei. Acestei febrilităţi existenţiale îi corespunde în chip firesc nevoia de a picta, ca un catharsis, deşi venise pe insulă hotărât să  abandoneze arta. De aici şi una dintre dimensiunile  eseistice ale romanului, , o sumă de consideraţii despre artă, despre culoare şi atmosferă, despre tehnici de transfigurare plastică. Succesiunea de ,,marine,, pictate pe insulă capătă semnificaţia unei eliberări de ceea ce este ,,lumesc,, , de reziduurile civilizaţiei moderne  europene sau australiene existente încă în fiinţa artistului, purificare absolut necesară  în  condiţiile ascezei. Tablourile sunt  ultimele mesaje trimise de Eduard Bazon în lume, testamentul său artistic , admirat dar  neînţeles pe deplin  de  vizitatorii galeriilor din Paris ori Los Angeles. În acelaşi demers anterior ascezei  se  înscrie şi despărţirea de prietenii  apropiaţi veniţi  să-l  aniverseze  şi să-l  recheme  din izolare. Desprinderea se raportează nu  doar la ceea  ce ţine de dimensiunea spirituală, de  artă şi de legăturile afective cu cei apropiaţi, ci şi la activităţile practice care definesc  existenţa cotidiană. Grădina de legume şi de flori este abandonată, totul pe insulă se sălbăticeşte şi se întoarce la primitivismul său natural, şarpele-dragon meloman îşi încetează apariţiile. Nici însemnările din jurnal nu-şi  mai au rostul  fiindcă, asemenea picturii, cuvintele  sunt şi ele ancore trainice în adâncurile umanului  de care personajul se vrea eliberat. Doar ceasul rămâne în ,,inventarul,,zilei, nu pentru a măsura ,,lunga timpului cărare,, ,ci pentru a înregistra secvenţele temporale  din ce în mai lungi ale meditaţiei şi ale levitaţiei.

        Aşa cum am subliniat deja, complexitatea structurală a romanului este ilustrată şi de componenta eseistică , de multitudinea  reflecţiilor care determină altitudinea intelectuală a scrierii. Reflecţiile se transformă  din expozeu teoretic în trăire autentică graţie ,, poveştii,, , epicului  care constituie sângele şi carnea ideilor, convingere mărturisită  de personajul  narator  chiar din preambulul romanului: ,,De la Forster ştiam că povestea  e umbra  oricărui gen literar. Chiar şi eseul  (să nu vorbesc de orice operă  de artă , picturală, muzicală ) are nevoie de poveste,, . Surprinzător este faptul că  scrisul în ansamblul său, confesiunea, constituie pentru artistul de 63 de ani, autoexilat pe Januvia, un păcat, o încălcare a unui principiu declarat anterior, interdicţia de a scrie. ,,Păcatul,, este comis însă după primele zece zile de recluziune: ,,Am simţit, imperios, impulsul de a scrie cuvinte despre  schimbarea pe care mi-am dorit-o…Vreau  doar să pun întrebări , într-o singurătate mai pură, lipsită de zgomotele din jur  şi de inerentele platitudini,,. Scrisul este asimilat impulsului, instinctului, subiectivităţii profunde, necesităţii  iraţionale , este manifestarea intelectuală  care să consume  omenescul pentru a face posibilă  evanescenţa. ,,Trestia gânditoare,, are încă nevoie de pendulare, de legănare între întrebări şi răspunsuri, între certitudini şi îndoieli. Spiritul  interogativ caută justificări: ,,Mă  întreb de ce să scriu…Nu sunt nici filozof, nici înţelept… Sunt un simplu căutător…,,Cuvântul scris pavează drumul  către iluminarea divină, este pentru personaj ,,un purificator catharsis,, care îl ajută să lase în urmă ,,pentru totdeauna, un trecut dolofan, ticsit de pasiuni, de cărări sentimentaloide, de greşeli, slăbiciuni, de multe caraghioslâcuri de boem agitat, de glisări orgolioase între zeiesc şi caraghios,,. Scrisul devine astfel un demers conştient   spre  eliberare totală, spre starea de stăpân  asupra  fricii de moarte. Singurătatea sa absolută diferă fundamental de cea a sihaştrilor biblici: ,,Voi deveni  un pustnic  fără profeţii,, .După  un an de viaţă solitară Eduard Bazon este convins că ,,singurătarea  adevărată, neimpusă, lejeră, naturală, te fereşte de ridicol ,, .Absenţa totală a reperelor , a contextului, a determinărilor deschide calea sicerităţii absolute necesare iluminării. Glisarea  meditativă către relaţia dintre artist şi lume, dintre pictor şi arta lui se produce firesc, pe nesimţite. Aforismele inserate în text imprimă acestuia energie reflexivă, problematizează lectura: ,,Dumnezeu a  ales lucrurile nebune ale lumii (adică ieşite din comun, ar fi nota noasatră!)  ca să le facă de ruşine pe cele înţelepte,, .Artistul nu poate fi astfel ,,înţelept,, fiindcă emoţia necesară creaţiei este provocată  doar de ceea ce se abate de la normă şi de ceea ce aparţine inefabilului. Inspiraţia este o taină de natură să îl uimească  pe artistul care se simte  un instrument  al divinităţii: ,,De acest ceva-altceva  te miri tu însuţi şi te bucuri că totul a trecut prin tine. Inspiraţia, ce fenomen acaparator! Ca o fecundare,, .Refecţiile  despre  prietenie, despre iubire, despre credinţă, pornesc toate de la ,,poveste,,, cresc din pământul fertil  al epicului şi asigură o naraţiune antrenantă. Januvia  este definită  de Eduard Bazon ca un Purgatoriu, un preambul al despărţirii spiritului de materie, de concret şi de efemer.,,În cei cam patru ani pe insulă mi s-a  activat ochiul lui Shiva… pentru  că viziunile de acum nu au legătură cu lumea formelor, doar cu nivelul lumii spirituale, ultrasensibile,, . Exerciţiile yoghine  îl vor conduce firesc  spre evanescenţa visată, apostazia, ,,moartea fără  rest,, , dispariţia  totală. Asemenea  lui  Euthanasius , Eduard  Bazon devine absenţă pură, mister al spaţiului profan, eliberare miraculoasă de frâiele omeneşti.

          Urmărim în cele peste trei sute de pagini  ale romanului o aventură iniţiatică, demersul conştient, programat  al unui personaj în pregătirea ,,marii treceri,, .Eduard Bazon, pictorul sexagenar, părăseşte infernul lumii moderne, trăieşte purgatoriul singurătăţii şi al ascezei, al meditaţiei  şi  al iluminării şi se evaporă într-un  paradis închipuit, visat, anticipat. Scriitorul a construit pentru  această traiectorie a personajului  un scenariu epic original în care anecdoticul  spectaculos  se îmbracă într-un halou eseistic bine controlat. În ciuda acestor calităţi evidente, personajul Eduard Bazon  pare oarecum artificial, neconvingător pe deplin. Impresia este că prin el scriitorul ilustrează o teză, face un experiment, particularizează teorii şi practici spiritualiste deplasând accentual de pe problematica artistului contemporan pe transcendenţa credinţelor orientale. Chiar şi aşa, prin ineditul poveştii, lectura rămâne captivantă, obligă la conexiuni  culturale, provoacă zăbave pentru reflecţie şi interpretare, te  îmbogăţeşte spiritual. Prozatorul este dublat de poetul Daniel Corbu, aspect evident nu doar din substanţa lirică a textului, din aura simbolică a multor secvenţe , ci  chiar şi din titlurile metaforice  ale diverselor capitole; ,,Melancolia ca rană a frumuseţii,, , ,,Absenţa ca teroare,, , ,,Pavilionul purei singurătăţi,, , ,,Daruri din haruri,, etc. Este posibil ca şi numele insulei, Januvia, să poarte în sine sugestii semantice. Mă gândesc la un derivat  de la Janus, zeul cu două feţe, una îndreptată spre viitor, cealată spre trecut , multiplicare de înfăţişări ,de expresii, de mesaje, lucru valabil şi pentru insula care îi oferă unicului ei locuitor experienţe, revelaţii, iniţieri multiple. Januvia constituie aşadar un roman provocator, cu deschideri multiple, cu etajări hermeneutice, accesibil şi esoteric  în egală măsură, creaţia unui poet care şi-a pus, pentru un timp, veşmintele  prozatorului.

                                                                                                                                                                                                                                                                 

    Paul ANDRONE   

Criticul francez Jean-Marie le Sidaner despre poezia lui Daniel Corbu

Les poèmes de Daniel Corbu me plaisent pour plusieurs raisons: leur ironie peut-être d’abord qui permet de tempérer le lyrisme, de lui donner plus de force, - leur dimension méthaphysique ensuite: le poète parve à nous faire sentir les questions essentielles de l’homme dans une expression et un vocabulaire concret, quotidien. Daniel Corbu dévellope au quotidien un univers de fables qui se sauvent pas du désastre. De fables qui ouvrent sur le vide.

Jean-Marie le SIDANER

Scrisoare către SABIN BĂLAŞA

Daniel Corbu – un poet de care se sparg maladiile acestui veac

      Nu mai citisem de multă vreme - de când a tradus maniera transmodernistă pe înţelesul celor mulţi şi neiniţiaţi - o carte semnată de scriitorul ieşean Daniel Corbu. De bună seamă ştiam şi eu, ca mulţi-alţii că autorul este o doxă, un luminat traversat de toate adumbririle veacului, că trece drept un neobosit făclier al spiritului ieşean, dar nu aveam, (nici acum nu le am)  toate dovezile la îndemână.

      Acum, că m-a onorat cu ultima sa carte de poeme, Ferestrele oarbe (Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2016) m-aş încumeta să vorbesc mai aplicat şi, oricum, într-o mai deplină  cunoştinţă de cauză despre eruditul scriitor pe care-l ţin în aprecieri ne-erodate şi-n aceleaşi   vechi şi ne-alterate graţii recetive.  Doar îi urmăresc prestaţiile literare de ani buni, ce zic, de decenii, de pe când edita revista Panteon – una din publicaţiile cu ţinută, cu ştaif ce s-au editat la noi după marea îmbulzeală decembristă, când s-au bulversat valorile şi s-a dat frâu liber la manelizarea culturii. Rezolubil, încăpăţânat şi drept ca un cedru de Liban, Daniel Corbu a refuzat să facă loc diletantismului şi şi-a apărat proiectul de ispitele alterării cu o dârzenie cum, poate, doar Nichifor Crainic s-o fi mai activat pe vremea când făcea dispecerat cultural la Gândirea.  

      Revin însă la volumul în discuţie; Daniel Corbu are propriul său buchet de principii poetice constituite într-un cod poetic catalitic şi propensiv, cu virtuţi  harice, ductile şi sporitoare în optimizarea actulul de creaţie. …Se-avântă/ acolo unde misteru-i mai profund/ iar spaima de viaţă şi de moarte/ e salvată doar prin iubire. El ştie: cea mai curată fântână e lacrima.

      În general, poetului îi place să plonjeze dincolo de real, dar unde se poate evada din truismele existării? Ce este dincolo de real, în prelungire,  în pandant, sau în opoziţie cu realul, cu imanenţa, cu empiria?  Scotocind firidă cu firidă prin imperiul posibilului  ajunge la concluzia că dincolo de real nu poate exista decât împărăţia biblică peste care tronează nu un  Dumnezeu mort, cum credea Nietzsche, ci unul obosit, sau chiar în concediu, lăsând transcendenţa goală  Nici un răspuns, Doamne, la repetatul meu/ strigăt! Îmi fac de lucru în jurul absenţei/ lipăi în preajma unei fericiri iluzorii/ tot mai mult cred că MOARTEA/ E SINGURA INSTITUŢIE CARE MAI IMPUNE RESPECT (Transcendenţa goală).

      De multe ori, în dialogurile sale cu transcendenţa,  poetul nu-şi reprimă accentele abrazive şi astrigente, deşi, în subtext, se raportează la El ca la o autoritate având  toate atributele prevăzute în textul biblic. CE-AI SĂ TE FACI, DOAMNE, CU ABSENŢA MEA/ când gândurile şi dorinţele-mi ca un praf cosmic/ nu îţi mai atinge geana/  când nu voi mai albi în aşteptarea cântecului/ primordial/ şi nu se vor mai deschide hubloanele visării/ când întrebările şi mireasma-mi de-omenesc/ nu voi mai fi/ când nu vor mai rătăci prin labirintul/ literei A şi nu-ţi voi mai cerşi/ forma concretă a zborului? Ce-ai să te faci, Doamne, cu absenţa mea/ când peste tot ceea ce acum sunt/ va dansa risipirea? (Fericitul diluviu).

      Nu spun, Doamne fereşte, că poetul este un răzvrătit lipsit de pietate şi-n război nietzscheean cu Cerul. Dimpotrivă, Îl invocă adesea cu evlavie, ştie Drumul Damascului şi chiar rescrie, într-o variantă personală rugăciunea Tatălui nostru -  fundamentală în cadrul credinţei creştine. Iartă-mi insistenţa zadarnică/ şi iartă-mi freamătul lăuntric/ înspre iluminare şi dârele de speranţă deşartă/ ce urcă la ceruri/ şi nedesprinderea de pământ/ pe care ca o pecete a nezborului mi-ai dat-o/ şi până la urmă binecuvântează Tată/ al nostru/ scrisele şi nescrisele manuale/ ale implacabilei singurătăţi (Tatăl nostru).  Invocă Cina de taină şi asemeni lui Zarathustra ( cel căruia cămilele îi sunt bolnave) se erijează într-un cuminte Păzitor de capre).

      Unde mai evadează poetul din realul amorf şi contrângător pentru a-şi găsi un minim de confort subiectiv?  Asemeni lui Cioran cochetează cu Neantul (golul, vidul, vagul, nimicul),  ceea ce îi induce o stare de melancolie, de plictis, de zădărnicie, de moarte, mai exact, de toate maladiile acestui veac, dar şi de speranţă, de izbăvire printr-o terapeutică a  iubirii. Tatonează Neantul, străfundurile lui şi nu se înfricoşează de avertismentul lui Noica privind spaimele ce le poate provoca prăpăstiile lui.

       Cum poetul Daniel Corbu corespunde cel mai bine tipologiei pe care care Cioran o suspecta nu de inteligenţă, ceea ce ar fi fost banal, ci de un exces de inteligenţă (le plus sage ), nu-i mai rămâne decât să suporte toate consecinţele  ei indigeste. De-ar fi fost numai inteligent, s-ar fi pliat confortabil pe real şi-ar fi fost om ca toţi oamenii, aşa însă trebuie să spargă circumferinţa cercului strâmt şi să adulmece ceea ce este dincolo de marginile lui, iar dincolo de real nu mai întâlneşte, am mai spus, decât neantul, divinul, reveria, Eul, care reclamă făclia întoarsă şi, bineînţeles,  toată epistemologia posibilului. Or, explorarea lor nu  mai presupune cunoaşterea carteziană, ci o cunoaştere a cunoaşterii, ceea ce înseamnă altceva, înseamnă asumarea golurilor din textul lumii, adică luciditate, iar menirea lucidului este să rămână neînţeles şi nefericit. Nu este un destin de invidiat, dar poetul se pare c-a înţeles, trebuie să-şi poarte povara lucidităţii şi toate consecinţele derivate. Îi mulţumesc pentru această carte nebună şi-i promit să-i urmăresc  cu interes prestaţiile viitoare

     

Ionel NECULA  

        

       

    

      

Fotografii, 2016

Căutări prin grădini înnoptate

Daniel Corbu

Danniel Corbu cu Horia Zilieru

Danniel Corbu cu Ilie Zanfir, Galaţi 2016

Teodor Parapiru, Ilie Zanfir, Daniel Corbu

O semnătură în Cartea de aur a Muzeului Kogălniceanu

O CARTE DESPRE OPTZECIȘTI

Gheorghe GRIGURCU 

          Daniel Corbu își așează ampla scriere închinată poeților optzeciști sub semnul a două concepte similar discutabile: generația și postmodernismul. Prețuirea în bloc a autorilor în chestiune pare din partea d-sale una entuziastă, afirmarea lor fiind socotită a fi nu mai puțin decît „cel mai spectaculos fenomen din literatura noastră de după al doilea război mondial”. Aceasta în pofida faptului că exegetul nu este insensibil la punctele vulnerabile ale „generației”, citînd mai la vale, aprobator, chiar opiniile noastre: „Ca orice postură gregară, generația tinde a-și elabora o retorică demagogică. Majoritatea proclamațiilor de generație au o notă jenantă prin exces. (…) Sub aspectul unei false protecții, personalitatea e redusă la condiția unui indice al unui colectiv, al unei unități dintr-o colonie (Balzac definea generația drept o dramă cu patruzeci de mii de personaje principale!). Din punct de vedere etic, cultul generației nu reprezintă altceva decît un conjuncturalism sui generis. Valorile modeste, pînă și nonvalorile sînt deseori înălțate în chip factice la rangul unor valori exponențiale. Valorile de rang mai înalt nu sînt oare jignite prin promiscuitatea unor încadrări accidentale?”. Așadar ar fi vorba în cazul de față mai curînd de o cutumă a clasificării decît de un criteriu de selecție valorică. Aceasta e, în perspectiva lui Daniel Corbu, suficient de generoasă cuprinzînd nu mai puțin de optzeci de nume. 

              Cît privește postmodernismul, e vorba de un termen extrem de mobil, cameleonic, cunoscînd aproape atîtea accepții cîți cercetători l-au utilizat, cum ar fi, între alții, Guy Scarpetta, John Barth, François Lyotard, Ihab Hassan, Gerald Graff, Gianni Vattimo, ca și, pe tărîm mioritic, semnatarii unui întreg număr din Caiete critice (nr.1- 2/1986) consacrat temei. Observație de bun simț a lui Daniel Corbu: „Concept generos, magnetic, dar aproape inoperabil, postmodernismul a creat la noi o harababură ideatică provocatoare de confuzii”. La ce ne-am putea totuși opri? La un sfîrșit al sfîrșitului în care post nu coincide cu anti, cum crede Vattimo? La un „paradox al viitorului”, cum socotește Lyotard, sau la „o veritabilă fatalitate a expresiei critice” conform lui Ihab Hassan, sau chiar la un „modernism fără modernitate”, în optica unui Virgil Nemoianu, în raport cu literele românești? Opiniile divergente, nu o dată antitetice, abundă. Uneori chiar sub aceeași semnătură și-n același text, cum se întîmplă cu Al. Mușina. Pe de-o parte: „Ne-am cam plictisit, să recunoaștem, de poezia oraculară. Zeul în numele căruia pretinde a vorbi nu există”. Pe de altă parte: „Sacrul nu dispare, ci se topește, se ascunde în profan. Sub crusta obișnuințelor, a rutinei și a cuvintelor uzate colcăie o lume mirifică de senzații și sentimente, o «realitate feerică»; poetul va descoperi (sau înscena) adevărate epifanii ale banalului”. Sîntem de părere, așa cum ne-am îngăduit a afirma și altădată, că ar fi nimerit să vedem în așa-zisul postmodernism un soi de clasicism al modernismului, implicînd o relație sincronică a tuturor atitudinilor și procedeelor sale. 

            Daniel Corbu pare a se apropia la rîndu-i de o opinie echilibrată, numind postmodernismul „un moment Babel al culturii noastre”, „o recuperare și o reseminare a clasicității și modernității”, „o pluralitate nesfîrșită a limbajelor”. Dovezi găsim cu ușurință. Numeroși autori au găsit cu cale a atribui postmodernismului trăsături „caracteristice” care se potrivesc însă întrutotul antecesorilor lor, moderniști sadea. Petru Poantă crede a putea diferenția optzecismul astfel: „Caracteristica esențială a (paradigmei) acestuia este: descoperă lumea odată cu descoperirea poemului, altfel spus, o scrie, nu o descrie sau, mai exact, lumea se scrie pe sine pe măsură ce poemul este elaborat”. Dar nu cumva aceasta e o trăsătură a modernismului pur și simplu? Iar următoarele cuvinte ale lui Ion Simuț nu cumva au o bătaie mai lungă decît cea a postmodernismului pe care-l au în vedere? „Generația ‘80 s-a afirmat pentru radicalism estetic, din necesitatea (sau calculul) de a-și impune originalitatea într-un mod frapant. Față de ceremoniile poetice anterioare, a lansat principiul unei largi deconvenționalizări a lirismului”. Daniel Corbu însuși îi vede pe optzeciști drept niște poeți exclusiv O carte despre optzeciști urbani: „Locul de desfășurare al faptelor poematice este orașul. (…) Cu această generație poetică putem spune fără rezerve că poezia română s-a citadinizat total”. Dar cu un Ilarie Voronca, cu un Tristan Tzara, cu un Gellu Naum etc. nu s-a întîmplat același fenomen? Sau despre producția lui Cristian Popescu: „Martorul faptelor realului este un personaj imaginar, asistent și complice, bufon sau tragic, perfect egal cu «hipocrit lecteur»” (sic!). Dar „martorul” unui Emil Botta, al unui Leonid Dimov, al unui M. Ivănescu n-ar fi unul similar? 

              Mai aproape de realitate ni se înfățișează următoarea fișă caracterologică a generației cu pricina în care contingențele cu poetica anterioară, inevitabile, nu apar scoase în prim-plan drept note ale inovației cu orice preț, în care aceasta nu e gonflată pînă la unicități inoportune: „La un sfîrșit de secol în care ritmurile se schimbaseră, pulsul vieții era altul, limbajul cotidian se îmbogățise prin tehnicizare, poezia nu putea să rămînă în urma vieții. Ea trebuia să adauge (și a adăugat) tradiției, printr-o nouă expresie poetică, o experiență umană nouă, o altă dimensiune a lumii lăuntrice. Poezia nu mai este văzută de către poeții generației ‘80 ca o imagine fictivă a realității, o aspirație spre ideal, ci  în căutările sale lirice, un neoexpresionist de forță, cititorul în marmoră, oracolul celest…”. Sau: „Adoptînd o formulă proprie a biografismului, precum și pedanteriile poemului baroc, poezia lui Gheorghe Vidican, în care coexistă diafanul cu elementul textual violent, este un univers original și magnetic”. 

              Alte caracterizări în schimb conturează cu o sensibilă exactitate profiluri autentice: „Industrios, Vinicius aruncă în text imagini șocante, deseori în contradicție, construind ritmuri de jazz, (…) vorbind în favoarea unei mitologii proprii. Prin imaginarul debordant, prin luxurianța textului, prin parodie și contrapunct, poetul aruncă în aer poemul liniar. Cît de receptată e această construcție poetică, se va vedea. Paul Vinicius însuși spune: «Frecventez imaginația, îmi excit dreptul de a plăsmui (uneori din nimic) lumea. De regulă, lumea stă cu spatele. Nu suportă descrierea»”. Sau: „Poet al singurătății, al absurdului existențial, trăitor într-o lume cu miracole împuținate, supusă degradării, ridicînd mainimicul la rang de categorie existențială, Ioan Moldovan este unul din poeții generației ‘80 la care admirăm cu entuziasm tarele singularității”. 

               Scrierea lui Daniel Corbu rămîne demnă de interes prin acolada sa cuprinzătoare, ca și prin problematica pe care o supune discuției și care astfel rămîne la ordinea zilei. 

                                     Daniel Corbu: Rostirea postmodernă – generația poetică ‘80 în literatura română, Ed. Princeps Multimedia,2014

Fotografii (6)

 Daniel Corbu şi Dorel Vişan

Daniel Corbu şi Gheorghe Grigurcu

Daniel Corbu şi Alex Ştefănescu

Daniel Corbu, confereţiind la Muzeul Unirii, Iaşi, 20015