Cine
mai crede în blestem? Cine îi mai dă dreptate lui Sisif, cel
nedespărţit de stânca sa? Cine-şi mai asumă, azi, destinul unui
Tezeu, al unui Narcis sau al unui Prometeu?
A
gândi în acest moment condiţia scriitorului în lume înseamnă a
descrie mai întâi societatea postmodernă, adânc pozitivistă,
convenţională şi ipocrită, grefată pe lenea ei fizică şi
metafizică, orizonturile ei de interes. Şi cine nu ştie că în
ultimul secol scriitorul a decăzut din rolul de model moral şi
cultural, educator de sacerdot, de erou al unei mitologii a
artistului ce s-a întins pe o perioadă de mai bine de două mii de
ani. Acum, când postmodernitatea a făcut să fie mai importantă
eticheta decât conţinutul, când modelele sunt date de fabricile de
vedete (naţionale şi universale), scriitorului adevărat, blestemat
să spună ceva nou şi original lumii nu i se mai află un loc.
Marginalizat, ignorant, e lăsat să corespondeze cu pustiul Sahara.
Şi nu spunea rău André Breton că „la littérature est un des
tristes chemins qui mènent à tout” (literatura e unul dintre cele
mai triste drumuri care duc oriunde).
De
fiecare dată un scriitor original repune pe tapet problema condiţiei
umane. Dar, în lipsa managerilor, nimeni nu-l ascultă. În schimb,
un făcător de romane despre presupusele defecte ale lui Iisus ca
Dan Brown îşi vinde cărţile în milioane de exemplare, dând
tonul blasfemiilor sacralizatoare.
Mai
multe voci din Europa afirmă şi confirmă că modelul
multiculturalismului a eşuat. Multe voci (nu doar Fukuyama!) că ne
aflăm la sfârşitul istoriei. Şi mai multe voci declară moartea
artei. Dar cel blestemat îşi urmează calea. În el se-adună
măreţia şi mizeria timpului său, saliva şi agheazma, sfâşierile,
furtuna, efemerul, paradoxul, deznădejdea, refuzul sau acceptarea
Celuilalt, dorinţa, vanitatea, ancestralitatea, mitul, sentimentul
tragic, fluxul şi refluxul fiinţei în mişcare. Adică, într-o
adevărată încrengătură, les
liaisons dangereuses
ale fiinţei şi al lumii în care trăieşte. Întrebându-se
deseori care-i cea mai bună concepţie despre viaţă (şi cale),
scriitorul poate răspunde, dar nu-l ascultă nimeni: a idealistului
absolut Don Quijote sau a scutierului pozitivist Sancho Panza? În
acest sens, nu numai Platon, ci şi Kirkeggard vorbea chiar de
„păcatul de a zămisli poezii în loc de a fiinţa”.
Mi-a
fost dat să cred dintotdeauna că ceea ce numesc oamenii cultură e
un fapt înalt, magnetic şi, desigur, elitist. În România, de vreo
douăzeci de ani, această idee s-a degradat. În cazul oamenilor de
scris, nimeni nu-l ia în seamă pe scriitorul adevărat dacă nu are
funcţii sociale sau politice şi e intrigant că astăzi
originalitatea operei, valoarea, nu mai dau forţa unui scriitor. Iar
cei adevăraţi nu sparg sticla televizoarelor, nu se instalează în
compromiţătoare agore. Asta a încurajat veleitarii, care, vânând
diverse funcţii şi-au făcut din ele piedestale de aşezat, în
deplină strălucire, propria mediocritate. Prin zgomot, mult zgomot
înţeleg unii să-şi facă notorietate, o notorietate pe care
singuri o confundă cu celebritatea. Subţirică, „opera” lor e
spulberată la prima adiere de vânt. Mişcând în aerul social şi
cultural două-trei împrumutate idei, ei mimează cu toate
vanităţile şi look-ul lor pe imaginea de star
salvator de ţară.
În lipsa criticilor adevăraţi (categorie dispărută în România),
laudele din partea găştii lor literare le curg gârlă, că în
spectacolul poveştii „Hainele împăratului”. Polemica de idei
literare nu-şi mai găseşte la noi sensul, iar confuzia de valori a
devenit înfloritoare. Victoria, mai bine spus gloriola îi face pe
aceşti scriitori cărora le cade ca o mănuşă rolul de baroni
culturali naţionali şi locali (care împart premii, antumităţi şi
postumităţi) să semene perfect între ei, îi egalizează aproape
ca moartea. Ce trist peisaj!
În
România, un scriitor adevărat, care şi-a purtat o viaţă
blestemul dăruind o operă originală, ar intra două-trei zile în
atenţia naţională doar dacă s-ar sinucide. Când compromisurile
nu-i sunt la îndemână, golit de speranţă, el se sprijină pe
credinţa în frumuseţea salvatoare, care i-a menţinut demnitatea.
Dacă l-ar întreba cineva, ar răspunde cu un vers din Eminescu:
"Dacă tu ai şti secretul astei vieţi cu care lupt,/ Ai vedea
că am cuvinte pana chiar să o fi rupt." Ajuns la bătrâneţe,
îşi va întoarce pensia pe toate părţile, pentru medicamente
vindecătoare, de boli dobândite în nesfârşitele nopţi albe ale
credinţei sale. Aşteptând. Aşteptând poate ceea ce nu spunea rău
Chesterton, apologetul căilor de regăsire prin creştinism:
„Diavolul a căzut pentru că s-a luat prea în serios”.
Daniel
CORBU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu