Recital extraordinar din lirica eminesciana cu actorul DOREL VISAN

Avem deosebita onoare  de a vă anunţa că luni,27 ianuarie 2014, la ora 18, în Aula “Mihai Eminescu” a Bibliotecii Centrale Universitare  Iaşi, va avea loc un moment emoţionant de celebrare  a poetului naţional Mihai Eminescu, la care va participa actorul Dorel Vişan,  cu un recital extraordinar din lirica eminesciană. La pian: Vasilica Stoiciu Frunză. Prezintă: Daniel Corbu.
Intrarea liberă

Dosoftei Poetul, mitropolitul, cărturarul

    Tot mai des privesc portretul de schimnic al Mitropolitului Dosoftei, aşa cum din ce în ce mai des deschid spre delectare cu vechea limbă Psaltirea pre versuri tocmită, adevărată corabie cu aromitoare arhaisme. Ce magnetic anahoret va fi fost, în făptura sa, marele cărturar moldav! Ce farmazon dedicat schimniciei cărturăreşti!

E curios că despre cel considerat primul poet adevărat al literaturii române, „fondatorul poeziei române literare”, cum îl considera Haşdeu, născut la 26 octombrie 1624 la Suceava, descins dintr-o familie de mazili, nu există nici o informaţie clară a formării sale ca mare cărturar. Cercetătorii vieţii şi operei Prea Înaltului Mitropolit al Moldovei presupun că ar fi studiat la vestita Şcoală a Frăţiei Stravropigiace din Lvov (fiind nepotul epitropului acestei importante frăţii), precum şi la Academia slavo-greco-latină de la Trei Ierarhi, înfiinţată la Iaşi în 1640. La maturitate Dosoftei uimea prin cunoştinţele de gramatică clasică, de teologie comparată, de poetică şi retorică. Şi nu putem escamonta portretul pe care i-l făcea, cu drag, în Letopiseţul Ţării Moldovei, Ion Neculce: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prostu (simplu, n.n) de felul lui! Şi era neam de mazâl. Prea învăţat, multe limbi ştia: elineşte, slavoneşte, şi altă adâncă carte şi-nvăţătură. Deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela”. Serenissimul cronicar ar fi trebuit să adauge ca limbi avute la purtător, greaca, latina, polona, ebraica şi ucraineana. Nu e greu să ne imaginăm, în atmosfera sfârşitului de secol al XVII-lea, primul cenaclu la Iaşi. Ca ierodiacon la Mitropolia ieşeană, era imposibil să nu-l fi cunoscut pe Varlaam, dar şi pe convivul său Miron Costin, autorul cronicii Moldovei, dar şi a poemului filosofic Viaţa lumii. Pe deasupra, cărturarul Nicolae Milescu Spătarul îi era prieten.

Prima perioadă de schimnicie rodnică o petrece Dosoftei la mănăstirea Probota, între 1648-1653, când întreprinde primele traduceri de texte religioase şi laice: Istoriile lui Herodot, Hronograful împăraţilor de Matei Ciglas, scrierea morală Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon. Tot din această perioadă datează un interesant comentariu în versuri la cartea Cuvinte de jele la robia Ierusalimului.

La 34 de ani îl aflăm episcop al Huşiului, la 35 – episcop de Roman, iar între 1671-1673, mitropolit al Sucevei. Învins de turci în bătălia de la Hotin, domnitorul Moldovei, Ştefan Petriceicu, este nevoit să pribegească în Polonia, împreună cu camarila şi mitropolitul Moldovei. În cei trei ani de autoexil, Dosoftei reuşeşte să tipărească, la Uniev, Psaltirea pre versuri tocmită, „cu zâsa şi cu toată cheltuiala prealuminatului întru Iisus Hristos, Ioan Ştefan Petru Voievod, domnul Ţărâi Moldovei”, o carte „cu lungă osteneală în mulţi ani socotită şi cercată prin svintele cărţi, şi de-acia pre versuri tocmită în cinci ani foarte cu osârdie mare, de smeritul Dosoftei, mitropolitul de Ţara Moldovei”. Frumoasă şi magnetică frază!

Timpurile erau vitrege. După o scurtă revenire în scaunul mitropolitan (1676), este obligat, după înfrângerea de către turci a armatei lui Jan Sobieski, într-o caleaşcă de bejenie, să ia drumul exilului în Polonia, unde, la Strij, regele leşilor îi punea la dispoziţie castelul regal, apoi la Zolkiew, unde, bătrân şi bolnav, devastat de dorul de ţară, trece la cele veşnice (13 decembrie 1693).

Mai târziu, cei care au urmat i-au reliefat meritele ca mitropolit şi om de înaltă cultură. În calitate de mitropolit, Dosoftei a introdus limba română în oficierea ceremoniei religioase, „pentru  a ajunge la sufletul poporului”. Cu ajutorul Patriarhiei Rusiei, mijlocitor Nicolae Milescu Spătaru, a dotat tiparniţa domnească cu un teasc tipografic, cu forme şi litere, tipărind multe cărţi bisericeşti şi laice. Însă ceea ce ne interesează mai mult în acest sumar portret este activitatea de traducător şi prelucrător de text. Astfel, pe lângă Psaltirea sfântului proroc David pre versuri tocmită (1673) a publicat în tiparniţa din Palatul domnesc Dumnezeiasca liturghie (1676), Paremiile de preste an (1683), Viaţa şi petrecerea svinţilor (4 volume, între 1682-1686). La acestea, acribioşii cercetători adaugă Stihuri de laudă patriarhului Ioachim al Moscovei şi Cronologia domnilor Moldovei (1681), aceasta din urmă, o compoziţie de 136 de versuri alexandrine de 12 silabe. Însă entuziasmul, mărturisit şi de noi alături de exegeţi, priveşte Psaltirea pre versuri tocmită, în care, transpunând psalmii lui David, impune modalitatea expresiei lirice, vajnicul cărturar mitropolit fiind, cum spunea G. Mazilu, un „obsedat al versificaţiei”. Dosoftei valorifică tezaurul nostru folcloric, mizează pe armonia limbii române şi caută cele mai potrivite echivalenţe, compunând mai ales în distih, cu un metru variabil de la psalm la psalm: heptasilab, octosilab, trohaic de 14 silabe, dodecasilab. Lectura unor fragmente din opera poetului – mitropolit este o rară plăcere estetică. Iată: „Limbile să salte/ Cu cântece-nalte,/ Să strige-n tărie/ Glas de bucurie...” Sau: „Apele stă cu sânge-nchegate,/ Şi fântânele toate-ncruntate./ Le-au prăvălit izvoarele-n sânge,/ Să n-aib-a bea-n sete ce-i va strânge./ Muşte câineşti le-au trimis să-i pişce,/ Şi-ntr-aşternut broaşte să le mişce.../ Murii le-au bătutu-le cu brumă,/ Şi de dobitoc n-au rămas urmă”. Şi, mai ales: „La apa Vavilonului/ Jălind de ţara Domnului,/ Acolo şăzum şi plânsem/ La voroavă, ce ne strânsem./ Şi cu inima amară/ Aducându-ne aminte,/ Plângeam cu lacrimi fierbinte,/ Şi bucine ferecate/ Lăsam pren sălci aninate”.

Nu ne rămâne decât reverenţa neviclenită în faţa icoanei poetului mitropolit care, îmbinând atât de armonios ascetismul cu munca de cărturar, a dat primele compoziţii liricii noastre culte, modulate pe sensibilitatea sufletului românesc, primul monument de limbă poeticească, bagaj şi punct de plecare pentru poeţii ce aveau să se ivească în peisajul gândirii şi simţirii româneşti.

Dacă o astfel de tipăritură era acum mai bine de trei secole o mare victorie a duhului tiparnic, dar şi a spiritului limbii române, o nouă ediţie a Psaltirii pre versuri tocmită, încărcată cu misterul, măiestria, cu înălţimea şi sensibilitatea harului, nu poate fi decât adevărată sărbătoare.

Daniel CORBU

ION STRATAN. ARONDISMENTUL NEOFUTURIST, VIZIUNEA TRAGICĂ ŞI PRESTIGIUL DEMERSULUI PARODIC

  Pe Ion Stratan neobosiţii topişti ai generaţiei mele l-au aşezat mereu între primii cinci poeţi optzecişti, remarcat prin ludic, o ironie amară vizibilă chiar în calambururi lirice în aparenţă hazlii şi prin căutările cu iz metafizic. În a sa Istorie critică a literaturii române, Nicolae Manolescu descoperea în lirica lui Ion Stratan „un impresionism subtil, inteligent, bazat pe asocieri şocante şi pe alte reguli decât acelea uzuale în limbă. Codul barbian este evident.” În Postmodernismul românesc (ed. a II-a, 2000, p. 382), Mircea Cărtărescu afirma că „Stratan este, structural, un poet modernist, care torsionează limbajul la toate nivelurile sale ca să exprime un inexprimabil profund, de natură metafizică şi religioasă”.  Ion Bogdan Lefter îl prezintă pe Ion Stratan (Flashback, 1985) ca pe „un ticluitor de farse poetice fastuoase.” Revenind la portretul făcut de Nicolae Manolescu în Istoria sa, să ne-amintim că Ion Stratan era clasat/transferat de la optzeciştii ludici la poeţi conceptuali.
În fond, o spunem fără a plăti tribut nimănui, Ion Stratan este un optzecist tipic, folosind, cu succese textuale remarcabile, atât jocurile parodiei, ale pastişei şi ale intertextualităţii, cât şi forţarea sintaxei întru depăşirea locului comun, totul sub semnul experimentalismului ludic şi al revelaţiilor postmoderne.
Născut în 1955 în comuna Izbiceni, judeţul Olt, Ion Stratan avea să urmeze Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1981, să frecventeze Cenaclul de luni, fiind considerat de lunedişti, dar şi de maestrul lor N. Manolescu, primul poet format, matur al generaţiei ’80 cel mai important continuator al lui Nichita Stănescu. Debutul editorial cu volumul Ieşirea din apă (Ed. Cartea Românească, 1981) a fost considerat un eveniment şi un reper. A mai publicat: Aer cu diamante (în colaborare cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Florin Iaru, 1982), Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983), Lumina de la foc (1990), Lux (1992), Ruleta Rusească (1993), Desfacerea (1994), O zi bună pentru a muri (1995), Cântă zeiţă mânia (1996), Mai mult ca moartea (1997), De partea morţilor (Ed. LiberART, Ploieşti, 1998), Cafeaua cu sare (1998), Apa moale (1998), Crucea verbului (Ed. Paralela 45, 2000), Zăpadă noaptea (2000), O lume de cuvinte (2001).
Poetul Ion Stratan a murit tragic, sinucigându-se cu un cuţit ruginit în apartamentul său din Ploieşti (octombrie 2005), la vârsta de cincizeci de ani. După moartea sa au apărut mai multe studii de sinteză, majoritatea în favoarea unuia dintre cei mai importanţi poeţi de formulă optzecistă. Pornind de la realitatea agresivă, pe care „condeiul său incredul şi ironic o împodobeşte cu semnele sale, aşa cum un pictor faimos îi pusese mustăţi Giocondei” (Gheorghe Grigurcu), poetul realizează, prin jocurile verbale, ale ironiei şi prin accentele parodice, viziuni lirice pline de tragism, în sensul acelui râsu-plânsu cultivat mai înainte de alţi doi scriitori ploieşteni, Caragiale şi Nichita Stănescu. Să cităm poemul Vagonul de dormit: „Absenţe şi iarăşi absenţe/ Perdele şi zdrenţe/ Paturi intacte, stinghere, hilare/ Sfîşiindu-l pe oare/ Tot nepereche numărul unu lipseşte/ Unde e cina aceea cu peşte?/ Tot nepereche, lipseşte numărul doi/ Unde eşti eu, unde-s voi/ Tot nepereche numărul trei ne-a lăsat/ Tatăl Ştiutul şi singur bărbat/ Fumează în noapte o fereastră/ O ceaţă albastră// Singurătate a lui unu cu sine/ Nu e eu, nu e îmi, nu e mine/ Pe un culoar, într-un fum, într-o noapte/ Ia-mă întregule, parte cu parte.” Sau: „Se lasă în sicrie o fereastră/ Pentru privirea mortului ca glastră/ Se lasă o monedă, cîte ştiu/ Spre a-mbuna cerescul Vizitiu/ Şi după-n humă o lăsare-adîncă/ Se pune, despuiată la cruce, doar o stîncă/ Sub stele ale Şarpelui se lasă/ Fiinţa lui de mort, ca o mătase/ L-aşteaptă doar un cer de labirint/ Pînă la vama celuilalt pămînt/ Unde va-ncepe să scîncească şi să ceară/ Dulceaţa cea de nuci şi mult amară/ Şi o să aibă umbră cît o vrea/ Pe care-o dă şi steaua cea mai rea/ Şi ca să-i fie în copilărie moale/ Pune-i sub ceafă inimi dumisale/ Şi mîna două degete să fie/ La piept, şi trei slăvind Tărie” (Lucarnă).
Poetul operează textual atât construcţia, cât şi deconstrucţia poemului, mai ales în texte ce au ca premiză biografismul şi cucerirea eului profund: „beam cîte-o bere, cerusem micii/ un cerc de stele împrejur/ deasupra cerc de stele/ Sat wam asi – mi s-a spus/ într-o învălmăşeală de vorbe, pahare/ formula era sâsâită, se pare/ şi nu m-am văzut şi nu m-am supus/ şi n-am crezut că sunt eu/ în nici o oglindă, în nici un tablou/ zugrăvind germinarea homunculului nou// Am lăsat două lemne la picioare de mese/ puse cruciş şi părând ne-nţelese”. (A doua oară eram, cu amicii).
Pactul cu marele Caragiale, pe care-l fac mai ales optzeciştii din falanga sudistă, este vizibil în mai multe poeme semnate de Ion Stratan, texte cu alură avangardistă. Iată un scurt text: „Mărturisesc. Am scris totul/ În beţii, lupanare. Sunt Maţe-Fripte/ Privesc la comèdie, plâng/ Curat murdar. Căldură mare.” Şi, mai departe, în sensul acestui tehnicism primar al postmodernismului, dar care la Stratan se transformă în viziune: „Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă/ Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare// Stăteam cu Florin şi Traian. Poeţi în devenire/ Cu silă de băutură, cu silă de femei; cu silă de socialism/ Noi am iubit poezia şi totuşi nu ne-am sinucis./ Noi am iubit libertatea şi totuşi n-am plecat/ Noi ne-am iubit iubitele şi am plîns în tăcere/ Astăzi mulţi sînt pe fază, ştiu mai bine ca noi/ Astăzi oboseala din refuzul minciunii/ E luată drept neîmplinire// O, vom rîde, vom rîde odată/ De frămîntările pentru nimicuri/ Vom rîde cu lacrimi că orgoliul nostru/ Nu a întrecut orgoliul lumii” (1874 1 dec.). Tot în acest sens, să mai cităm din cartea Mai mult ca moartea (Ed. „Axa”, Botoşani, 1997), poemul Furtuna: „Intră Alonso, rege al Neapolelui/ Intră Sebastian, fratele său/ Intră Prospero, ducele ales al Milanului/ Intră Antonio, fratele lui, ducele uzurpator al Milanului/ Intră Ferdinand, fiul regelui Neapolelui/ Intră Gonzale, un bătrân consilier din Neapole/ Intră Adrian şi Francesco, lorzi/ Intră Caliban, un sclav sălbatic şi diform/ Intră Trinculo şi Stephano/ Intră Miranda, fiica lui Prospero/ Intră Ariel, un duh al aerului/ Intră Iris, Ceres, Iuno, spirite/ Iese Alonso, rege al Neapolelui/ Iese Sebastian, fratele său/ Iese Prospero, ducele ales al Milanului/ Iese Antonio, fratele lui, ducele uzurpator al Milanului/ Iese Ferdinand, fiul regelui Neapolelui/ Iese Gonzale, un bătrân consilier din Neapole/ Iese Adrian şi Francesco, lorzi/ Iese Caliban un sclav sălbatic şi diform/ Iese Trinculo/ şi Stephano/ Iese Miranda, fiica lui Prospero/ Iese Ariel, un duh al aerului/ Iese Iris, Ceres, Iuno, spirite”.
Dincolo de aceste viziuni postmoderne, se cade să relevăm un futurism retras la formulă proprie Ion Stratan. Ornamentele şi preţiozităţile feerice se transformă la acest poet blestemat în sărbători ale tragismului. Intertextualitatea e o şarjă, un joc de ocazie, care aprobă inconsistenţa universală, echivocul, deziluzia. Ion Stratan e poetul tragic aflat între realitatea unui concret umililor şi viziunile unui energetism epocal.

Daniel Corbu

Integrala Operei Poetice a lui Mihai Eminescu „Icoană şi Privaz”

 Mihai Eminescu sărbătorit la Academia Română      

    Ca aproape în fiecare an, de ziua naşterii poetului Mihai Eminescu, poetul şi editorul Daniel Corbu ne răsfaţă cu cărţi din creaţia lui Mihai Eminescu. Anul acesta, Daniel Corbu a venit în întâmpinarea iubitorilor de Eminescu cu integrala operei poetice pe care el a numit-o „Icoană şi Privaz”. Cartea numără o mie de pagini. Cartea este prefaţată cu un itinerar biografic şi selecţii de texte critice de Daniel Corbu. Cartea este editată la Editura „Princeps Multimedia” din Iaşi.

      Dragostea lui Daniel Corbu pentru Mihai Eminescu este mereu aceeaşi de la învăţarea primei poezii în şcoala generală. Cu timpul s-a şcolit şi a început să înţeleagă ce înseamnă poetul Mihai Eminescu pentru suflarea românească. Desprindem din scrisul său pe care-l găsim în Prefaţa cărţii următoarele: „Eminescu a modificat total sensibilitatea naţională, i-a oferit o metafizică ce-l personalizează. El a adăugat structurii folclorice româneşti (pe care o cunoştea ca nimeni altul, dovadă stau sutele de pagini culese din teren) rafinamentul unei înalte culturi.” Nu trebuie omis faptul că Daniel Corbu a văzut în Eminescu „un vizionar şi profet, având drept bază forţa Limbii române şi profunzimea gândirii arhaice (populare şi culte). Eminescu ne-a dat identitate şi ne-a fixat un destin. De aceea, nu credem că greşim atunci când îl considerăm pe Eminescu a doua mare personalitate a acestor locuri, după Zamolxe.”

      Daniel Corbu s-a aplecat cu mintea şi sufletul asupra operei eminesciene, obligându-şi starea să creeze la rândul său, prin poezia sa, un univers pe care posteritatea i-l va recunoaşte. Şi aşa după cum zicea el „Cele o mie de pagini ale prezentei ediţii – „Icoană şi Privaz” (opera poetică) cuprind atât poeziile antume cât şi postumele, oferind o imagine integrală a operei eminesciene la care se adaugă un itinerar biografic şi cele mai bune studii critice scrise de-a lungul timpului.”

      Integrala operei eminesciene face parte din colecţia „Ediţii critice”. Cartea este o realizare tipografică culeasă îngrijit, aşa cum dealtfel a făcut şi la cartea „Taina care mă apără” a regretatului poet Grigore Vieru. 

      Trebuie amintit aici şi faptul că el este unul dintre iniţiatorii Festivalului Internaţional de Poezie „Grigore Vieru” şi a Festivalului de Poezie „Cezar Ivănescu”. El, împreună cu soţia sa Filomena au făcut eforturi care pe alţii i-ar fi dezarmat. Ei nu au renunţat la ideea Festivalului de Poezie Internaţional „Grigore Vieru” care continuă de cinci ediţii. Cât despre Festivalul Literar „Cezar Ivănescu”, trebuie menţionat faptul că nu s-a găsit înţelegere acolo unde ar fi trebuit să o găsească. 

      Daniel Corbu este un editor care a publicat în colecţia „Ediţii critice” poeţi consacraţi în lirica românească, de asemenea tot la editura sa a publicat cărţi despre viaţa şi opera scriitorilor.

      Vorbind despre „Integrala Operei Poetice Mihai Eminescu” nu trebuie omis faptul că la referinţe critice despre Mihai Eminescu găsim 21 de nume care în cultura românească înseamnă vârfurile. Amintim aici pe Titu Maiorescu, George Călinescu, Mircea Eliade, Amita Bhose, Nicolae Steindhard, Constantin Noica, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Mihai Cimpoi, iar dintre marii poeţi români pe Marin Sorescu. Cartea cuprinde opera antumă, opera postumă, referinţe critice şi indice de titluri. 

      Redactor de carte, Daniel Corbu, Tehnoredactor, Daniela Alexandrescu. 

      Icoană şi Privaz (Integrala Operei Poetice) Mihai Eminescu a fost editată într-un timp record pentru ca ea să fie în ziua de 15 ianuarie a.c. aproape de sufletul celor care au participat în aula Academiei Române de Ziua lui Eminescu. 

      Este o carte care nu trebuie să lipsească din nici o bibliotecă. Recomandăm tuturor bibliotecilor din ţară să intre în posesia acestei cărţi, comoară spirituală.

Mihai Sultana VICOL

Val Condurache

   Pe Val Condurache l-am receptat din prima clipă ca poet şi mare mi-a fost mirarea cînd în 1983 a debutat cu o carte de critică literară, Fantezii critice. De altfel, singur va mărturisi mai tîrziu: „Nu eu am ales meseria ciudată de cronicar literar. Ea, vorba vine, m-a ales pe mine. Mi s-a cerut o recenzie. Inconştient, aveam doar douăzeci de ani, am scris-o. Debutam cu pagini de proză, scriam cîte zece pagini pe noapte, începusem două romane ş.a.m.d. Critica era pentru mine un exerciţiu secund. Cum spuneam, aşteptam să se manifeste poetul, însă a doua carte publicată în 1984 la „Cartea Românească”, Portret al criticului în tinereţe, era tot de critică. Abia după revoluţie, cel care debuta la 16 ani cu poezie în revista „Familia” va publica două volume de poeme: La Belle Ėpoque (1992) şi Domnişoara cu nefericirea la tîmple (2002). Aşa cum bine s-a observat, Val Condurache a fost o prezenţă singulară în critica noastră literară de după ’80, fiind apostolul unei critici artistice, fanteziste, experimentale. Ceea ce dezvoltă Val Condurache pornind de la o carte a unor scriitori ca Preda, Breban, Bălăiţă sau Al. Paleologu, este un adevărat exerciţiu postmodern, autorul punînd în aplicare nu numai fantezia critică, ci şi jovialitatea, livrescul, ludicul, toată cultura privind mentalităţile politico-literare de la noi şi de aiurea. Forţa ludicului, ironia, spiritul rafinat trubaduresc se pot de altfel observa în cele vreo sută de poeme adunate în două volume şi publicate, din păcate, în tiraje confidenţiale, fără circulaţia şi impactul meritat. Poet al spectacolului oniric invocat şi practicat de Leonid Dimov şi coborîtor din baladiştii moderni Radu Stanca şi Constant Tonegaru, Val Condurache a scris poeme alerte, ludice, percutante, prin care creează un univers propriu, ca o lume paralelă, cea mai frumoasă dintre lumi. Cine citeşte Lettre ŕ Mallarmé, Numele scribului, Pe coaja subţire a lumii, dar mai ales ciclul poetic Viaţa de toate zilele la Iaşi pe vremea lui Val Condurache scrisă de el însuşi, intră sub vraja unui poet adevărat, cuceritor prin scenariul liric şi faptul imaginativ. Nu de mult, Val Condurache a părăsit această lume trecînd la cele veşnice, la poporul stelelor. Îl scîrbise prea mult provizoratul, toxica tranziţie românească. A părăsit, aşadar, Iaşul, pe care-l iubea cu patimă de ibovnic şi pe care-l părăsea doar pentru a avea de unde se-ntoarce. Din 1973, cînd a absolvit Facultatea ieşeană de Filologie, a fost profesor la Iaşi, a fost secretar literar (1974-1990) şi director general (1994-1997) al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, iar în ultimii ani director al Complexului Muzeal Naţional „Moldova” din Iaşi. Un gînd bun se cuvine oricînd pentru scriitorul şi intelectualul de marcă Val Condurache. 

 Daniel CORBU

TRAIAN T. COŞOVEI. NOUL LIMBAJ POETIC ŞI NOUA RECUZITĂ EXISTENŢIALISTĂ

De la prima sa carte de poeme, Ninsoarea electrică (1979) şi până la cele apărute recent (Pisica moartă, Vînătoarea de capete, Greva căpşunilor), Traian T. Coşovei este poetul fără complexe, consecvent cu el însuşi, care, aşezând oul precum Columb (cum ar fi spus un mare critic român) şi-a continuat cu consecvenţă lucrarea lirică, îmbogăţind-o cu fiecare apariţie.

Am fi total nedrepţi dacă n-am considera Ninsoarea electrică din 1979, prima carte de impact a generaţiei poetice ‘80, o carte electrizantă, care punea cu botul pe labe adepţii poeziei diluate, ai universului poetic obosit, iar pe Traian T. Coşovei poetul care a impus un ton specific, urmat imediat de Hurezeanu, Cărtărescu, Stoiciu, Iaru, Lucian Vasiliu, Magda Cârneci, Matei Vişniec, Ion Mureşan, ton şi viziune care (se putea vedea atunci cu ochiul liber, astăzi şi mai bine!) diferenţiau net generaţia ‘80 de cea a lui Nichita Stănescu.

Bucureştean prin naştere (28 nov. 1954), absolvent al Facultăţii de Filologie (română-engleză) în 1978, cu o teză despre Beat Generation, blond şi cu ochii verzi, cu o politeţe de dandy şi o ironie neagresivă, magnetic şi boematic, Traian T. Coşovei este îngerul cu armură, ascunzându-şi mereu interioritatea de tragic blestemat, de înfrigurat existenţial. Odată, pe când ne întorceam de la Cenaclul de luni, mi-a spus: „Bătrâne, când eram mic eu mă pişam pe pantalonii lui Nichita Stănescu!” Trecând anii, am luat şi în sens propriu, dar şi la figurat zisa lui Traian T. Coşovei. Cititor înrăit al poeţilor generaţiei beat, bun cunoscător al suprarealiştilor, integraliştilor sau oniricilor, Traian T. Coşovei s-a arătat a fi un revoluţionar cu vocaţie, impunându-şi în forţă, în ritmuri de tempestă, o nouă viziune lirică, un nou limbaj, un ton original. Este primul din generaţia ‘80 care excelează în doborârea vechilor rafinamente şi pudibonderii lirice prin brutalităţi de limbaj, prin persiflare, oralitate, printr-o altfel de demascare a societăţii hiper-tehnicizate.

Deloc întâmplător, ci programatic, aş spune, primul ciclu din Ninsoarea electrică se deschide cu un motto din Ars amandi de Ovidiu: „Lucrurile vechi pe alţii să-i bucure, eu fericit sânt/ Că m-am născut într-un ev pe potriva inimii mele”. Programatice şi versurile din Cina cea de taină, primul text din ciclul Mica despărţire cu ochii albaştri: „E o foame de cuvinte pe lume... mi-au spus. E o vânătoare de cuvinte pe cinste... mi-au spus ei/ tot izbind pe sub masă/ în cineva care scârţâia îngrozitor/ şi îndemnându-mă să privesc spre/ măslina din Martini care deschisese brusc/ un ochi în pahar/ pentru imaginile de tablă/ împuşcate pe coridoarele publice”.

Universul multor poeme de Traian T. Coşovei este rece ca soclul. Roţile dinţate, motorina, şublerul, frigiderul, neutronul, cauciucul, fierul, pompa de bicicletă formează cea mai mare parte din recuzita acestor poeme. Într-o astfel de lume a absurdului existenţial, poetul devine un înstrăinat: „Nimic nu e real - dar ce e adevărat? / Poate această lume de nichel care nu-mi seamănă, / Poate această tristeţe care nu-mi seamănă / (Poate această oră de noapte întinsă ca un gât de/ pasăre sub cuţitul cald al măcelarului)./ Dar ce e adevărat / Nichel, nichel, cât mai mult nichel/ în apropierea dumneavoastră!/ Uneori dragostea revine ca amintirea fratelui mort/ într-un război disperat şi absurd”. (Nichel).

Limbajul obosit, demonetizat al poeziei metafizice şaizeciste este, aşa cum am mai afirmat, repudiat şi adus la zi. În poezia lui Traian T. Coşovei, atrăgătoare printr-un nonşalant aer „beat”, observat de la început de criticii noştri, ogarii împing cu boturile stafia electronică, chiflele au ureche muzicală, tăcerea e plină de microfoane, femeia are gesturi mecanice, norii sunt fierbinţi, oraşul e de cositor, şerpii sunt ridicaţi de sunetele muzicanţilor, Sfântul Duh taie o rază de laser, asfaltul e încins, sub gheaţa subţire înoată peştii fosforescenţi ai singurătăţii, Ofelia desfrunzită e culcată în iarba cu tribunale carnivore, adevărul se ascunde pe după fustele colorate ale silabelor. Riscul schimbării limbajului al durizării acestuia sau al asocierilor spectaculoase la nivel sintagmatic este asumat cu îndrăzneală şi nonşalanţă donquijotescă. Întâlnim astfel în texte: lobotomia, ţevile de eşapament, arterele de cauciuc, asfaltul, nichelul, arama, hipodromul, beizadelele, trambulina, dantura, marsupiul, vodca, ceapa, paraliticul, laserul, şiragurile electronice etc. Toate acestea într-un spectacol liric stăpânit cu inteligenţă şi îndemânare de prestidigitator, din care, aşa cum am spus, nu lipsesc ironia, sarcasmul, parodia, oralitatea.

Se pot uşor detecta în textele lui Traian T. Coşovei schimbările de afect şi de efect, alternanţa universurilor şi a stărilor. O continuă navetă între registrul înalt, filozofic, uşor axiomatic şi cel derizoriu, prozaic, banal al cotidianului agresiv, produce şocul receptării, senzaţia de bombardament liric: „Taică-meu şi-a vândut şi apa din fântână/ ca să scape de singurătate/ (asta v-o spun pentru că am un văr care lucrează/ la staţia de benzină),/ şi cu toate astea ne simţim cu toţii/ ca într-un ascensor oprit între etaje/ (într-o vreme ne îndeletniceam cu cercetarea duhurilor)/ şi singuri, apăsând,/ apăsând pe butoane, lovindu-ne cu coatele/ izbindu-ne de pereţi ca fluturii, noaptea, de lună”. (Requiem)

Secţionând realul, de la reclama publicitară, derizoriul străzii, parodiile iubirii, până la un livresc rafinat, Traian T. Coşovei construieşte lungi poeme ale frondei, ale revoltei împotriva automatismelor care înăbuşă afectele: „Să nu plângi - o lacrimă e mai scumpă decât/ un pod de cale ferată - să nu plângi/ (te-ar privi dispreţuitori prin oglinda retrovizoare/ ori te-ar suspecta că ai inventat o nouă bombă atomică)”, spune poetul în Cântec de leagăn. Să cităm, în aceeaşi idee, excelentul poem Una, două sau poate chiar trei fantasme: „Ne măsurăm cu şurubul cu şublerul,/ cu gazometrul./ Nimic. Când iubeşti nu-i nevoie nici măcar să-ţi ceri iertare. Iar a alunecat bunicul pe scări./ Iar au descoperit ceva în lună; / de data asta se pare/ că într-adevăr au descoperit ei ceva. // Şi cel care ieri vindea maşini de cusut azi vinde arme/ şi cel care ieri vindea arme azi vinde tot arme”. De altfel, într-o retorică discursivă, printr-o abundenţă a calamburului şi o rafinată tehnică a vertijului, Traian T. Coşovei continuă să cultive, în toate cărţile ce au urmat Ninsorii electrice, chiar şi în acrobaţia lirică 1,2,3 sau..., starea de dezabuzare şi inconfort existenţial. De multe ori, sentimentalul Traian T. Coşovei, cel autocenzurat şi deghizat, pozând nonşalanţa, poate fi deconspirat. Vom cita din Patinează sau crapă! : „O viaţă întreagă i-am făcut semne/ omului meu din oglindă./ O viaţă întreagă i-am aprins ţigări ieftine/ de la flacăra fotografiilor de familie. / Cu un burete îmbibat în oţet, ani de zile/ i-am tot şters lacrimile, ochii, adesea.// Acum oglinda s-a întunecat ca argintul/ de pe vechiul nostru serviciu de ceai./ în lumina amiezei, chipul lui pare un imens ochi de peşte,/ o fiinţă a adâncurilor aruncată la ţărm.”

S-a spus despre Traian T. Coşovei, la apariţia Ninsorii electrice, că este un inteligent epigon stănescian¹. Şi n-a fost drept! Tinerii poeţi care scriau în anii ‘78-’82 încercau şi reuşeau SCHIMBAREA cu orice preţ. Chiar şi cu riscul de a fi luaţi drept teribilişti când afirmau adamismul noilor veniţi. Ştiau şi ei că în cultură totul se adaugă. Ceea ce au reuşit, a fost o altă vedere/viziune, o altă percepţie a receptorului, un alt ritm şi orchestraţie textuală şi, repet, un ton cu totul nou. Iată, de exemplu, cum e văzut îngerul de către Traian T. Coşovei, în cu totul alt fel decât de către expresionistul Rilke sau de Nichita Stănescu: „Mi-am întâlnit îngerul lâncezind undeva/ pe strada Covaci printre tinerii cu casetofoane,/ dimineaţa, când oraşul abia se mai vede printre/ spiralele norilor.// Mi-a spus: - ... nu pari să fi auzit de afacerea Watergate - // mi-a spus în timp ce ne sorbeam ceaiul dintr-o/ cană de tablă -/ şi nici despre bombele cu gărgăriţe, / nici despre bombele cu orez,/ cu vodcă, cu ceapă, cu cârje papale, cu şansonete,/ cu macaroane, cu cafea, cu păcură, cu eschimoşi,/ cu mostre de sol lunar, cu...”

S-ar putea cita enorm din poemele lui Traian T. Coşovei şi s-ar putea face nenumărate demonstraţii care contrazic afirmaţia unui alt critic român (Dan Ciachir), cum că producţiile lui Traian T. Coşovei „rămân o supă reîncălzită la muzeul literaturii”. În aceeaşi perioadă, Nichita Stănescu spunea: “Iubesc extraordinar de mult pe Traian T. Coşovei, în versurile căruia găsesc o imensă şi înaltă puritate dură.”Autor a peste douăzeci de cărţi de poezie, cu o imagistică proaspătă, şocantă, o tehnică originală şi o muzică nouă, Traian T. Coşovei este un poet autentic, puternic individualizat şi novator între poeţii optzecişti, cu un loc al său în panteonul poeţilor români apăruţi în ultimii cincizeci de ani.

Daniel CORBU

1 Ioan Buduca, în articolul Noua poezie veche, Amfiteatru, nr. 3, 1980.

România literară  nr.50 , 2013      Poemul săptămânii:

Topirea (Începusem să mor prea devreme) 

de Daniel Corbu

Începusem să mor. Muream încet în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare secundă. Consultam tomurile sănătăţii şi ale bolilor lumii zeci de tratate ale trecerii cărţi despre regi glorioşi gladiatori, cruciaţi, castelani şi celebre madone, şamani, zoroaştri, exploratori, prinţi ai curajului şi papi intermediari ai Bunului Dumnezeu şi din fiecare se înălţa ca un abur abia perceptibil revoltătorul firesc aşa cum din adâncul materiei nimicul. Începusem să mor vizibil. Îmi spuneau iubitele prietenii vecinii: Tu nu observi cum mori cu câtă evidenţă şi impardonabil fast chiar fără un pic de ruşine în văzul tuturor te topeşti ca o apă ce se scurge fără de noimă-n adâncuri sau ca o avere căzută pe mâna părăduitorilor? Începusem să mor prea vizibil. Vorbeam cu mult prea ocupatele celule, cu sinapsele, cuarcii, leptonii, gluonii şi-i rugam să oprească un timp lunecarea de nesuportat pentru cei care chiar în acel moment mă acuzau de pierderea clasicei demnităţi a minimei decenţe sociale. Dar totul căzuse în autism şi totul lucra în defavoarea mea şi nici scepticismul nu-mi mai era biserica sfântă a rugăciunii iar iubita cea nouă-mi spunea: Degeaba ai scris şase mii de poeme despre sânii mersul şi părul meu auriu uite cât de vizibil mori în fiecare zi, în fiecare oră în fiecare clipă te zbaţi ca o floare tăiată şi nu faci nimic. Nimic şi nimic. Iar plecarea mea e foarte aproape. De mă părăseşti – spusei cu glasul pierdut – va fi o rană, dar ce spun eu va fi un dezastru mai feeric decât orice apus pentru că eşti atât de aşezată în inimă, în sânge iar sufletul mi-i ocupat în întregime. Cum să te desprinzi? Va fi o rană pe care-o vor vedea toţi care se va scurge pe bulevardul Victoriei, pe strada Puşkin şi Lăpuşneanu, pe stradela Baudelaire prin clădirea televiziunii centrale prin pieţe cluburi de zi şi de noapte o rană urâtă ca o lipicioasă meduză ca o inimă însângerată pulsând în dezordine ca un monstru uriaş. Iar oamenii zice-vor: ce despărţire urâtă ca un muşuroi ca un oraş oceanic după apocalipticul tzunami! Fă ceva – îmi spune noua iubită – şi pune capăt acestei ambiguităţi! Dar eu continui să mor vizibil în fiecare zi, în fiecare oră în fiecare secundă crezând ca şi vechii greci în destinul câştigului din pierderea lucrului de pierdut supus astfel măreţiei pierzaniei şi golului absolut continui să mor vizibil cu neruşinare, în timp ce-mi îmbogăţesc impunătoarea colecţie de timbre şi fluturi sau fac adânci reverenţe unei glorii de trei parale şi uneori chiar ascult zile şi nopţi în şir cum din adâncul materiei urlă nimicul.

România literară  nr.15 , 2013      Poezii:

Poezie 

de Daniel Corbu

ZDRENŢUITELE STEAGURI Poetului Paolo Rufilli Cum vii fără să te-aştept înserare a vieţii cum vii pe nesimţite amuşinând un trup obosit. altădată îmi cântau cuvintele-n gură îmi purtam visele ca pe-o olimpică torţă şi deseori privirile-mi atârnau de steaua numită Alcor. Acum spre firul ierbii mă-nclin uşor şi-mi văd umbra spaimei îngroşându-se acum şi copacii cresc mai încet Iar pe răni flutură zdrenţuitele steaguri. Cum totul se-ntâmplă o singură dată îndelung mi-i dat să admir ce nu va mai fi pentru mine niciodată şi este. Afară deschisă-i palid floarea fragilei primăveri. Câţiva prieteni abia înălţaţi la cer au şi căzut în chip de statui îndurerându-mi privirea. Întreb piatra albastră pe care se odihneşte un şoim: Spune-mi cine, nemuritoareo, în locul meu va iubi? Cine în locul meu va cânta? Şi cine, nemuritoareo, în locul meu va visa? CORĂBIILE DIN ACVARIU Există, cu adevărat există o sintaxă a binelui! Fericit cel ce se lasă copleşit de mireasma acestei lumi că a lui va fi evanescenţa! M-ai strigat mamă? În genunchi cu negrul ăsta al vieţii mele tresărind şi zornetul unei lumi ornate cu broderii de Neamţ. M-ai strigat mamă? Ce drumuri îmi spînzură-n creier cînd admir corăbiile din acvariu şi mă-ntreb cui folosesc atîtea guri pline de vorbe şi de ce, Doamne, desăvîrşirea doar în darurile tale se-ascunde? M-ai strigat mamă? Dacă mă strigi din zarea croşetată de nori înseamnă că vezi cum vernisez zilnic două mîini de carne ca două sărbători cum mă amestec cu toţi cei tîrîţi la banchetul păcatului şi cum adăpostul celor douăzeci şi patru de practici divinatorii sughiţă a pagubă. Fericit cel ce se lasă copleşit de mireasma Acestei lumi Că a lui va fi evanescenţa! WEEKEND SECRET Lucrul pe care l-ai dorit al tău la nesfîrşit te stăpîneşte. Fie! În mine drumurile se zbat ca peştii în plasă mucezeşte absenţa iar cîţiva admiră dîra de sînge a privighetorii ucise pe cînd palmele devin arme şi primăvara-i abisul oricărei priviri. Cu grădina Getsemani topită în suflet O odisee a singurătăţii vei scrie. Mucezeşte absenţa. Dacă locuieşti într-un fulger floarea furtunii iat-o! Dinţişorii curajului iată-i! Se clatină lacrima îngenunchează hotarul. Încă o dată poezia e haosul condamnat la visare. STRĂZILE Nimeni n-a dat ordin şi totuşi magnolia a-nflorit. Mai semeaţă decît chiparoşii din sud mai tandră ca rododendronii şi mai prestantă decît imperialul crin. În aprilie pe strada Zlataust e albă ca neaua pe strada Rallet rozalie pe strada Veronica Micle are străluciri violete. Ah străzile! Străzi ce dau buzna în viaţa mea tremurîndă străzi fumurii străzi cu cîini slăbănogi şi speriate fantome străzi cu îndrăgostiţi şi pătimaşe săruturi străzi ce înghit străzi: bulevardul Carol I înghite strada Eminescu, strada Gane înghite strada Pogor strada Bălcescu înghite strada Grigore Vieru strada Cimitirului strada Libertăţii... Străzi ce înghit visele trecătorilor străzi pentru cei fără casă şi făr’ de coltuc friguroasele străzi ale săracilor străzi aşezate-n creierul ologilor lumii inefabile străzi ale memoriei străzi ale celor care-şi scandează singurătatea străzi care duc în ceruri străzi care duc în pămînt străzi inerte şi întrebătoare străzi cîntate de poeţii romantici melancolice străzi străzi de pierdut coroana de spaimă străzi pentru cei fără de zbor străzi adormite străzi revoltate de orbitoarea lumină a zorilor. Atîtea zile şi nopţi în care mă dor străzile de mers. CEEA CE FLACĂRA NU ŞTIE Minciună-s şi laurii pînă la urmă. Minciună. Vine fotograful, vine portretistul. Acesta nu sunt eu şi aceasta nu e lumea pe care-o visam! Din nou e dimineaţă şi nechezatul duminical trezeşte zeii mahmuri. Cei care-aşteaptă feericul diluviu pot vedea un paianjen uriaş un fel de rană a timpului trecuta glorie a ochiului deschis înspre lucruri. Vine fotograful, vine portretistul. Acesta nu sunt eu Şi acesta nu e lumea pe care o visam! Nu sunt eu cel după care orbecăi atît! Am pierdut nopţi ditirambi zei necruţători atîtea războaie îmbrăcate în haine cu zimţi. Rătăcit printre patimi am înjurat îngerii păzitori am înălţat imnuri pentru cel în stare să-nghită Apocalipsa am scrutat dealurile cerului am stat pieziş în umbra lui Dumnezeu. Azi nici măcar împăratul muştelor nu mă mai caută-n somn.