De
la prima sa carte de poeme, Ninsoarea
electrică
(1979) şi până la cele apărute recent (Pisica
moartă,
Vînătoarea de capete,
Greva
căpşunilor),
Traian T. Coşovei
este poetul fără complexe, consecvent cu el însuşi, care, aşezând
oul precum Columb (cum ar fi spus un mare critic român) şi-a
continuat cu consecvenţă lucrarea lirică, îmbogăţind-o cu
fiecare apariţie.
Am
fi total nedrepţi dacă n-am considera Ninsoarea
electrică
din 1979, prima carte de impact a generaţiei poetice ‘80, o carte
electrizantă, care punea cu botul pe labe adepţii poeziei diluate,
ai universului poetic obosit, iar pe Traian T. Coşovei
poetul care a impus un ton specific, urmat imediat de Hurezeanu,
Cărtărescu, Stoiciu,
Iaru,
Lucian Vasiliu,
Magda Cârneci,
Matei Vişniec,
Ion Mureşan,
ton şi viziune care (se putea vedea atunci cu ochiul liber, astăzi
şi mai bine!) diferenţiau net generaţia ‘80 de cea a lui Nichita
Stănescu.
Bucureştean
prin naştere (28 nov. 1954), absolvent al Facultăţii de Filologie
(română-engleză) în 1978, cu o teză despre Beat
Generation,
blond şi cu ochii verzi, cu o politeţe de dandy şi o ironie
neagresivă, magnetic şi boematic, Traian T. Coşovei
este îngerul cu armură, ascunzându-şi mereu interioritatea de
tragic blestemat, de înfrigurat existenţial. Odată, pe când ne
întorceam de la Cenaclul
de luni,
mi-a spus: „Bătrâne, când eram mic eu mă pişam pe pantalonii
lui Nichita Stănescu!”
Trecând anii, am luat şi în sens propriu, dar şi la figurat zisa
lui Traian T. Coşovei.
Cititor înrăit al poeţilor generaţiei beat,
bun cunoscător al suprarealiştilor, integraliştilor sau
oniricilor, Traian T. Coşovei
s-a arătat a fi un revoluţionar cu vocaţie, impunându-şi în
forţă, în ritmuri de tempestă, o nouă viziune lirică, un nou
limbaj, un ton original. Este primul din generaţia ‘80 care
excelează în doborârea vechilor rafinamente şi pudibonderii
lirice prin brutalităţi de limbaj, prin persiflare, oralitate,
printr-o altfel de demascare a societăţii hiper-tehnicizate.
Deloc
întâmplător, ci programatic, aş spune, primul ciclu din Ninsoarea
electrică
se deschide cu un motto din Ars
amandi
de Ovidiu:
„Lucrurile
vechi pe alţii să-i bucure, eu fericit sânt/ Că m-am născut
într-un ev pe potriva inimii mele”.
Programatice şi versurile din Cina
cea de taină,
primul text din ciclul Mica
despărţire cu ochii albaştri:
„E
o foame de cuvinte pe lume... mi-au spus. E o vânătoare de cuvinte
pe cinste... mi-au spus ei/ tot izbind pe sub masă/ în cineva care
scârţâia îngrozitor/ şi îndemnându-mă să privesc spre/
măslina din Martini care deschisese brusc/ un ochi în pahar/ pentru
imaginile de tablă/ împuşcate pe coridoarele publice”.
Universul
multor poeme de Traian T. Coşovei
este rece ca soclul. Roţile dinţate, motorina, şublerul,
frigiderul, neutronul, cauciucul, fierul, pompa de bicicletă
formează cea mai mare parte din recuzita acestor poeme. Într-o
astfel de lume a absurdului existenţial, poetul devine un
înstrăinat: „Nimic
nu e real - dar ce e adevărat? / Poate această lume de nichel care
nu-mi seamănă, / Poate această tristeţe care nu-mi seamănă /
(Poate această oră de noapte întinsă ca un gât de/ pasăre sub
cuţitul cald al măcelarului)./ Dar ce e adevărat / Nichel, nichel,
cât mai mult nichel/ în apropierea dumneavoastră!/ Uneori
dragostea revine ca amintirea fratelui mort/ într-un război
disperat şi absurd”.
(Nichel).
Limbajul
obosit, demonetizat al poeziei metafizice şaizeciste este, aşa cum
am mai afirmat, repudiat şi adus la zi. În poezia lui Traian T.
Coşovei,
atrăgătoare printr-un nonşalant aer „beat”, observat de la
început de criticii noştri, ogarii
împing cu boturile stafia electronică, chiflele au ureche muzicală,
tăcerea e plină de microfoane, femeia are gesturi mecanice, norii
sunt fierbinţi, oraşul e de cositor, şerpii sunt ridicaţi de
sunetele muzicanţilor, Sfântul Duh taie o rază de laser, asfaltul
e încins, sub gheaţa subţire înoată peştii fosforescenţi ai
singurătăţii, Ofelia desfrunzită e culcată în iarba cu
tribunale carnivore, adevărul se ascunde pe după fustele colorate
ale silabelor.
Riscul schimbării limbajului al durizării acestuia sau al
asocierilor spectaculoase la nivel sintagmatic este asumat cu
îndrăzneală şi nonşalanţă donquijotescă. Întâlnim astfel în
texte: lobotomia,
ţevile de eşapament, arterele de cauciuc, asfaltul, nichelul,
arama, hipodromul, beizadelele, trambulina, dantura, marsupiul,
vodca, ceapa, paraliticul, laserul, şiragurile electronice
etc. Toate acestea într-un spectacol liric stăpânit cu inteligenţă
şi îndemânare de prestidigitator, din care, aşa cum am spus, nu
lipsesc ironia, sarcasmul, parodia, oralitatea.
Se
pot uşor detecta în textele lui Traian T. Coşovei
schimbările de afect şi de efect, alternanţa universurilor şi a
stărilor. O continuă navetă între registrul înalt, filozofic,
uşor axiomatic şi cel derizoriu, prozaic, banal al cotidianului
agresiv, produce şocul receptării, senzaţia de bombardament liric:
„Taică-meu
şi-a vândut şi apa din fântână/ ca să scape de singurătate/
(asta v-o spun pentru că am un văr care lucrează/ la staţia de
benzină),/ şi cu toate astea ne simţim cu toţii/ ca într-un
ascensor oprit între etaje/ (într-o vreme ne îndeletniceam cu
cercetarea duhurilor)/ şi singuri, apăsând,/ apăsând pe butoane,
lovindu-ne cu coatele/ izbindu-ne de pereţi ca fluturii, noaptea, de
lună”. (Requiem)
Secţionând
realul, de la reclama publicitară, derizoriul străzii, parodiile
iubirii, până la un livresc rafinat, Traian T. Coşovei
construieşte lungi poeme ale frondei, ale revoltei împotriva
automatismelor care înăbuşă afectele: „Să
nu plângi - o lacrimă e mai scumpă decât/ un pod de cale ferată
- să nu plângi/ (te-ar privi dispreţuitori prin oglinda
retrovizoare/ ori te-ar suspecta că ai inventat o nouă bombă
atomică)”,
spune poetul în Cântec
de leagăn.
Să cităm, în aceeaşi idee, excelentul poem Una,
două sau poate chiar trei fantasme:
„Ne
măsurăm cu şurubul cu şublerul,/ cu gazometrul./ Nimic. Când
iubeşti nu-i nevoie nici măcar să-ţi ceri iertare. Iar a alunecat
bunicul pe scări./ Iar au descoperit ceva în lună; / de data asta
se pare/ că într-adevăr au descoperit ei ceva. // Şi cel care
ieri vindea maşini de cusut azi vinde arme/ şi cel care ieri vindea
arme azi vinde tot arme”.
De altfel, într-o retorică discursivă, printr-o abundenţă a
calamburului şi o rafinată tehnică a vertijului, Traian T.
Coşovei
continuă să cultive, în toate cărţile ce au urmat Ninsorii
electrice,
chiar şi în acrobaţia lirică 1,2,3
sau...,
starea de dezabuzare şi inconfort existenţial. De multe ori,
sentimentalul Traian T. Coşovei,
cel autocenzurat şi deghizat, pozând nonşalanţa, poate fi
deconspirat. Vom cita din Patinează
sau crapă!
: „O
viaţă întreagă i-am făcut semne/ omului meu din oglindă./ O
viaţă întreagă i-am aprins ţigări ieftine/ de la flacăra
fotografiilor de familie. / Cu un burete îmbibat în oţet, ani de
zile/ i-am tot şters lacrimile, ochii, adesea.// Acum oglinda s-a
întunecat ca argintul/ de pe vechiul nostru serviciu de ceai./ în
lumina amiezei, chipul lui pare un imens ochi de peşte,/ o fiinţă
a adâncurilor aruncată la ţărm.”
S-a
spus despre Traian T. Coşovei,
la apariţia Ninsorii
electrice,
că este un inteligent epigon stănescian1.
Şi n-a fost drept! Tinerii poeţi care scriau în anii ‘78-’82
încercau şi reuşeau SCHIMBAREA cu orice preţ. Chiar şi cu riscul
de a fi luaţi drept teribilişti când afirmau adamismul
noilor veniţi. Ştiau şi ei că în cultură totul se adaugă. Ceea
ce au reuşit, a fost o altă vedere/viziune, o altă percepţie a
receptorului, un alt ritm şi orchestraţie textuală şi, repet, un
ton cu totul nou. Iată, de exemplu, cum e văzut îngerul de către
Traian T. Coşovei,
în cu totul alt fel decât de către expresionistul Rilke
sau de Nichita Stănescu:
„Mi-am
întâlnit îngerul lâncezind undeva/ pe strada Covaci printre
tinerii cu casetofoane,/ dimineaţa, când oraşul abia se mai vede
printre/ spiralele norilor.// Mi-a spus: - ... nu pari să fi auzit
de afacerea Watergate - // mi-a spus în timp ce ne sorbeam ceaiul
dintr-o/ cană de tablă -/ şi nici despre bombele cu gărgăriţe,
/ nici despre bombele cu orez,/ cu vodcă, cu ceapă, cu cârje
papale, cu şansonete,/ cu macaroane, cu cafea, cu păcură, cu
eschimoşi,/ cu mostre de sol lunar, cu...”
S-ar
putea cita enorm din poemele lui Traian T. Coşovei
şi s-ar putea face nenumărate demonstraţii care contrazic
afirmaţia unui alt critic român (Dan Ciachir),
cum că producţiile lui Traian T. Coşovei
„rămân o supă reîncălzită la muzeul literaturii”. În
aceeaşi perioadă, Nichita Stănescu spunea: “Iubesc extraordinar
de mult pe Traian T. Coşovei, în versurile căruia găsesc o imensă
şi înaltă puritate dură.”Autor a peste douăzeci de cărţi de
poezie, cu o imagistică proaspătă, şocantă, o tehnică originală
şi o muzică nouă, Traian T. Coşovei
este un poet autentic, puternic individualizat şi novator între
poeţii optzecişti, cu un loc al său în panteonul poeţilor români
apăruţi în ultimii cincizeci de ani.
Daniel
CORBU
1
Ioan Buduca, în articolul Noua
poezie veche,
Amfiteatru, nr. 3, 1980.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu