România literară  nr.50 , 2013      Poemul săptămânii:

Topirea (Începusem să mor prea devreme) 

de Daniel Corbu

Începusem să mor. Muream încet în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare secundă. Consultam tomurile sănătăţii şi ale bolilor lumii zeci de tratate ale trecerii cărţi despre regi glorioşi gladiatori, cruciaţi, castelani şi celebre madone, şamani, zoroaştri, exploratori, prinţi ai curajului şi papi intermediari ai Bunului Dumnezeu şi din fiecare se înălţa ca un abur abia perceptibil revoltătorul firesc aşa cum din adâncul materiei nimicul. Începusem să mor vizibil. Îmi spuneau iubitele prietenii vecinii: Tu nu observi cum mori cu câtă evidenţă şi impardonabil fast chiar fără un pic de ruşine în văzul tuturor te topeşti ca o apă ce se scurge fără de noimă-n adâncuri sau ca o avere căzută pe mâna părăduitorilor? Începusem să mor prea vizibil. Vorbeam cu mult prea ocupatele celule, cu sinapsele, cuarcii, leptonii, gluonii şi-i rugam să oprească un timp lunecarea de nesuportat pentru cei care chiar în acel moment mă acuzau de pierderea clasicei demnităţi a minimei decenţe sociale. Dar totul căzuse în autism şi totul lucra în defavoarea mea şi nici scepticismul nu-mi mai era biserica sfântă a rugăciunii iar iubita cea nouă-mi spunea: Degeaba ai scris şase mii de poeme despre sânii mersul şi părul meu auriu uite cât de vizibil mori în fiecare zi, în fiecare oră în fiecare clipă te zbaţi ca o floare tăiată şi nu faci nimic. Nimic şi nimic. Iar plecarea mea e foarte aproape. De mă părăseşti – spusei cu glasul pierdut – va fi o rană, dar ce spun eu va fi un dezastru mai feeric decât orice apus pentru că eşti atât de aşezată în inimă, în sânge iar sufletul mi-i ocupat în întregime. Cum să te desprinzi? Va fi o rană pe care-o vor vedea toţi care se va scurge pe bulevardul Victoriei, pe strada Puşkin şi Lăpuşneanu, pe stradela Baudelaire prin clădirea televiziunii centrale prin pieţe cluburi de zi şi de noapte o rană urâtă ca o lipicioasă meduză ca o inimă însângerată pulsând în dezordine ca un monstru uriaş. Iar oamenii zice-vor: ce despărţire urâtă ca un muşuroi ca un oraş oceanic după apocalipticul tzunami! Fă ceva – îmi spune noua iubită – şi pune capăt acestei ambiguităţi! Dar eu continui să mor vizibil în fiecare zi, în fiecare oră în fiecare secundă crezând ca şi vechii greci în destinul câştigului din pierderea lucrului de pierdut supus astfel măreţiei pierzaniei şi golului absolut continui să mor vizibil cu neruşinare, în timp ce-mi îmbogăţesc impunătoarea colecţie de timbre şi fluturi sau fac adânci reverenţe unei glorii de trei parale şi uneori chiar ascult zile şi nopţi în şir cum din adâncul materiei urlă nimicul.