Tot mai des privesc portretul de schimnic al Mitropolitului Dosoftei, aşa cum din ce în ce mai des deschid spre delectare cu vechea limbă Psaltirea pre versuri tocmită, adevărată corabie cu aromitoare arhaisme. Ce magnetic anahoret va fi fost, în făptura sa, marele cărturar moldav! Ce farmazon dedicat schimniciei cărturăreşti!
E curios că despre cel considerat primul poet adevărat al literaturii române, „fondatorul poeziei române literare”, cum îl considera Haşdeu, născut la 26 octombrie 1624 la Suceava, descins dintr-o familie de mazili, nu există nici o informaţie clară a formării sale ca mare cărturar. Cercetătorii vieţii şi operei Prea Înaltului Mitropolit al Moldovei presupun că ar fi studiat la vestita Şcoală a Frăţiei Stravropigiace din Lvov (fiind nepotul epitropului acestei importante frăţii), precum şi la Academia slavo-greco-latină de la Trei Ierarhi, înfiinţată la Iaşi în 1640. La maturitate Dosoftei uimea prin cunoştinţele de gramatică clasică, de teologie comparată, de poetică şi retorică. Şi nu putem escamonta portretul pe care i-l făcea, cu drag, în Letopiseţul Ţării Moldovei, Ion Neculce: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prostu (simplu, n.n) de felul lui! Şi era neam de mazâl. Prea învăţat, multe limbi ştia: elineşte, slavoneşte, şi altă adâncă carte şi-nvăţătură. Deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela”. Serenissimul cronicar ar fi trebuit să adauge ca limbi avute la purtător, greaca, latina, polona, ebraica şi ucraineana. Nu e greu să ne imaginăm, în atmosfera sfârşitului de secol al XVII-lea, primul cenaclu la Iaşi. Ca ierodiacon la Mitropolia ieşeană, era imposibil să nu-l fi cunoscut pe Varlaam, dar şi pe convivul său Miron Costin, autorul cronicii Moldovei, dar şi a poemului filosofic Viaţa lumii. Pe deasupra, cărturarul Nicolae Milescu Spătarul îi era prieten.
Prima perioadă de schimnicie rodnică o petrece Dosoftei la mănăstirea Probota, între 1648-1653, când întreprinde primele traduceri de texte religioase şi laice: Istoriile lui Herodot, Hronograful împăraţilor de Matei Ciglas, scrierea morală Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon. Tot din această perioadă datează un interesant comentariu în versuri la cartea Cuvinte de jele la robia Ierusalimului.
La 34 de ani îl aflăm episcop al Huşiului, la 35 – episcop de Roman, iar între 1671-1673, mitropolit al Sucevei. Învins de turci în bătălia de la Hotin, domnitorul Moldovei, Ştefan Petriceicu, este nevoit să pribegească în Polonia, împreună cu camarila şi mitropolitul Moldovei. În cei trei ani de autoexil, Dosoftei reuşeşte să tipărească, la Uniev, Psaltirea pre versuri tocmită, „cu zâsa şi cu toată cheltuiala prealuminatului întru Iisus Hristos, Ioan Ştefan Petru Voievod, domnul Ţărâi Moldovei”, o carte „cu lungă osteneală în mulţi ani socotită şi cercată prin svintele cărţi, şi de-acia pre versuri tocmită în cinci ani foarte cu osârdie mare, de smeritul Dosoftei, mitropolitul de Ţara Moldovei”. Frumoasă şi magnetică frază!
Timpurile erau vitrege. După o scurtă revenire în scaunul mitropolitan (1676), este obligat, după înfrângerea de către turci a armatei lui Jan Sobieski, într-o caleaşcă de bejenie, să ia drumul exilului în Polonia, unde, la Strij, regele leşilor îi punea la dispoziţie castelul regal, apoi la Zolkiew, unde, bătrân şi bolnav, devastat de dorul de ţară, trece la cele veşnice (13 decembrie 1693).
Mai târziu, cei care au urmat i-au reliefat meritele ca mitropolit şi om de înaltă cultură. În calitate de mitropolit, Dosoftei a introdus limba română în oficierea ceremoniei religioase, „pentru a ajunge la sufletul poporului”. Cu ajutorul Patriarhiei Rusiei, mijlocitor Nicolae Milescu Spătaru, a dotat tiparniţa domnească cu un teasc tipografic, cu forme şi litere, tipărind multe cărţi bisericeşti şi laice. Însă ceea ce ne interesează mai mult în acest sumar portret este activitatea de traducător şi prelucrător de text. Astfel, pe lângă Psaltirea sfântului proroc David pre versuri tocmită (1673) a publicat în tiparniţa din Palatul domnesc Dumnezeiasca liturghie (1676), Paremiile de preste an (1683), Viaţa şi petrecerea svinţilor (4 volume, între 1682-1686). La acestea, acribioşii cercetători adaugă Stihuri de laudă patriarhului Ioachim al Moscovei şi Cronologia domnilor Moldovei (1681), aceasta din urmă, o compoziţie de 136 de versuri alexandrine de 12 silabe. Însă entuziasmul, mărturisit şi de noi alături de exegeţi, priveşte Psaltirea pre versuri tocmită, în care, transpunând psalmii lui David, impune modalitatea expresiei lirice, vajnicul cărturar mitropolit fiind, cum spunea G. Mazilu, un „obsedat al versificaţiei”. Dosoftei valorifică tezaurul nostru folcloric, mizează pe armonia limbii române şi caută cele mai potrivite echivalenţe, compunând mai ales în distih, cu un metru variabil de la psalm la psalm: heptasilab, octosilab, trohaic de 14 silabe, dodecasilab. Lectura unor fragmente din opera poetului – mitropolit este o rară plăcere estetică. Iată: „Limbile să salte/ Cu cântece-nalte,/ Să strige-n tărie/ Glas de bucurie...” Sau: „Apele stă cu sânge-nchegate,/ Şi fântânele toate-ncruntate./ Le-au prăvălit izvoarele-n sânge,/ Să n-aib-a bea-n sete ce-i va strânge./ Muşte câineşti le-au trimis să-i pişce,/ Şi-ntr-aşternut broaşte să le mişce.../ Murii le-au bătutu-le cu brumă,/ Şi de dobitoc n-au rămas urmă”. Şi, mai ales: „La apa Vavilonului/ Jălind de ţara Domnului,/ Acolo şăzum şi plânsem/ La voroavă, ce ne strânsem./ Şi cu inima amară/ Aducându-ne aminte,/ Plângeam cu lacrimi fierbinte,/ Şi bucine ferecate/ Lăsam pren sălci aninate”.
Nu ne rămâne decât reverenţa neviclenită în faţa icoanei poetului mitropolit care, îmbinând atât de armonios ascetismul cu munca de cărturar, a dat primele compoziţii liricii noastre culte, modulate pe sensibilitatea sufletului românesc, primul monument de limbă poeticească, bagaj şi punct de plecare pentru poeţii ce aveau să se ivească în peisajul gândirii şi simţirii româneşti.
Dacă o astfel de tipăritură era acum mai bine de trei secole o mare victorie a duhului tiparnic, dar şi a spiritului limbii române, o nouă ediţie a Psaltirii pre versuri tocmită, încărcată cu misterul, măiestria, cu înălţimea şi sensibilitatea harului, nu poate fi decât adevărată sărbătoare.
Daniel CORBU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu