duminică, 19 ianuarie 2014

ION STRATAN. ARONDISMENTUL NEOFUTURIST, VIZIUNEA TRAGICĂ ŞI PRESTIGIUL DEMERSULUI PARODIC




  Pe Ion Stratan neobosiţii topişti ai generaţiei mele l-au aşezat mereu între primii cinci poeţi optzecişti, remarcat prin ludic, o ironie amară vizibilă chiar în calambururi lirice în aparenţă hazlii şi prin căutările cu iz metafizic. În a sa Istorie critică a literaturii române, Nicolae Manolescu descoperea în lirica lui Ion Stratan „un impresionism subtil, inteligent, bazat pe asocieri şocante şi pe alte reguli decât acelea uzuale în limbă. Codul barbian este evident.” În Postmodernismul românesc (ed. a II-a, 2000, p. 382), Mircea Cărtărescu afirma că „Stratan este, structural, un poet modernist, care torsionează limbajul la toate nivelurile sale ca să exprime un inexprimabil profund, de natură metafizică şi religioasă”.  Ion Bogdan Lefter îl prezintă pe Ion Stratan (Flashback, 1985) ca pe „un ticluitor de farse poetice fastuoase.” Revenind la portretul făcut de Nicolae Manolescu în Istoria sa, să ne-amintim că Ion Stratan era clasat/transferat de la optzeciştii ludici la poeţi conceptuali.
În fond, o spunem fără a plăti tribut nimănui, Ion Stratan este un optzecist tipic, folosind, cu succese textuale remarcabile, atât jocurile parodiei, ale pastişei şi ale intertextualităţii, cât şi forţarea sintaxei întru depăşirea locului comun, totul sub semnul experimentalismului ludic şi al revelaţiilor postmoderne.
Născut în 1955 în comuna Izbiceni, judeţul Olt, Ion Stratan avea să urmeze Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1981, să frecventeze Cenaclul de luni, fiind considerat de lunedişti, dar şi de maestrul lor N. Manolescu, primul poet format, matur al generaţiei ’80 cel mai important continuator al lui Nichita Stănescu. Debutul editorial cu volumul Ieşirea din apă (Ed. Cartea Românească, 1981) a fost considerat un eveniment şi un reper. A mai publicat: Aer cu diamante (în colaborare cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Florin Iaru, 1982), Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983), Lumina de la foc (1990), Lux (1992), Ruleta Rusească (1993), Desfacerea (1994), O zi bună pentru a muri (1995), Cântă zeiţă mânia (1996), Mai mult ca moartea (1997), De partea morţilor (Ed. LiberART, Ploieşti, 1998), Cafeaua cu sare (1998), Apa moale (1998), Crucea verbului (Ed. Paralela 45, 2000), Zăpadă noaptea (2000), O lume de cuvinte (2001).
Poetul Ion Stratan a murit tragic, sinucigându-se cu un cuţit ruginit în apartamentul său din Ploieşti (octombrie 2005), la vârsta de cincizeci de ani. După moartea sa au apărut mai multe studii de sinteză, majoritatea în favoarea unuia dintre cei mai importanţi poeţi de formulă optzecistă. Pornind de la realitatea agresivă, pe care „condeiul său incredul şi ironic o împodobeşte cu semnele sale, aşa cum un pictor faimos îi pusese mustăţi Giocondei” (Gheorghe Grigurcu), poetul realizează, prin jocurile verbale, ale ironiei şi prin accentele parodice, viziuni lirice pline de tragism, în sensul acelui râsu-plânsu cultivat mai înainte de alţi doi scriitori ploieşteni, Caragiale şi Nichita Stănescu. Să cităm poemul Vagonul de dormit: „Absenţe şi iarăşi absenţe/ Perdele şi zdrenţe/ Paturi intacte, stinghere, hilare/ Sfîşiindu-l pe oare/ Tot nepereche numărul unu lipseşte/ Unde e cina aceea cu peşte?/ Tot nepereche, lipseşte numărul doi/ Unde eşti eu, unde-s voi/ Tot nepereche numărul trei ne-a lăsat/ Tatăl Ştiutul şi singur bărbat/ Fumează în noapte o fereastră/ O ceaţă albastră// Singurătate a lui unu cu sine/ Nu e eu, nu e îmi, nu e mine/ Pe un culoar, într-un fum, într-o noapte/ Ia-mă întregule, parte cu parte.” Sau: „Se lasă în sicrie o fereastră/ Pentru privirea mortului ca glastră/ Se lasă o monedă, cîte ştiu/ Spre a-mbuna cerescul Vizitiu/ Şi după-n humă o lăsare-adîncă/ Se pune, despuiată la cruce, doar o stîncă/ Sub stele ale Şarpelui se lasă/ Fiinţa lui de mort, ca o mătase/ L-aşteaptă doar un cer de labirint/ Pînă la vama celuilalt pămînt/ Unde va-ncepe să scîncească şi să ceară/ Dulceaţa cea de nuci şi mult amară/ Şi o să aibă umbră cît o vrea/ Pe care-o dă şi steaua cea mai rea/ Şi ca să-i fie în copilărie moale/ Pune-i sub ceafă inimi dumisale/ Şi mîna două degete să fie/ La piept, şi trei slăvind Tărie” (Lucarnă).
Poetul operează textual atât construcţia, cât şi deconstrucţia poemului, mai ales în texte ce au ca premiză biografismul şi cucerirea eului profund: „beam cîte-o bere, cerusem micii/ un cerc de stele împrejur/ deasupra cerc de stele/ Sat wam asi – mi s-a spus/ într-o învălmăşeală de vorbe, pahare/ formula era sâsâită, se pare/ şi nu m-am văzut şi nu m-am supus/ şi n-am crezut că sunt eu/ în nici o oglindă, în nici un tablou/ zugrăvind germinarea homunculului nou// Am lăsat două lemne la picioare de mese/ puse cruciş şi părând ne-nţelese”. (A doua oară eram, cu amicii).
Pactul cu marele Caragiale, pe care-l fac mai ales optzeciştii din falanga sudistă, este vizibil în mai multe poeme semnate de Ion Stratan, texte cu alură avangardistă. Iată un scurt text: „Mărturisesc. Am scris totul/ În beţii, lupanare. Sunt Maţe-Fripte/ Privesc la comèdie, plâng/ Curat murdar. Căldură mare.” Şi, mai departe, în sensul acestui tehnicism primar al postmodernismului, dar care la Stratan se transformă în viziune: „Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă/ Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare// Stăteam cu Florin şi Traian. Poeţi în devenire/ Cu silă de băutură, cu silă de femei; cu silă de socialism/ Noi am iubit poezia şi totuşi nu ne-am sinucis./ Noi am iubit libertatea şi totuşi n-am plecat/ Noi ne-am iubit iubitele şi am plîns în tăcere/ Astăzi mulţi sînt pe fază, ştiu mai bine ca noi/ Astăzi oboseala din refuzul minciunii/ E luată drept neîmplinire// O, vom rîde, vom rîde odată/ De frămîntările pentru nimicuri/ Vom rîde cu lacrimi că orgoliul nostru/ Nu a întrecut orgoliul lumii” (1874 1 dec.). Tot în acest sens, să mai cităm din cartea Mai mult ca moartea (Ed. „Axa”, Botoşani, 1997), poemul Furtuna: „Intră Alonso, rege al Neapolelui/ Intră Sebastian, fratele său/ Intră Prospero, ducele ales al Milanului/ Intră Antonio, fratele lui, ducele uzurpator al Milanului/ Intră Ferdinand, fiul regelui Neapolelui/ Intră Gonzale, un bătrân consilier din Neapole/ Intră Adrian şi Francesco, lorzi/ Intră Caliban, un sclav sălbatic şi diform/ Intră Trinculo şi Stephano/ Intră Miranda, fiica lui Prospero/ Intră Ariel, un duh al aerului/ Intră Iris, Ceres, Iuno, spirite/ Iese Alonso, rege al Neapolelui/ Iese Sebastian, fratele său/ Iese Prospero, ducele ales al Milanului/ Iese Antonio, fratele lui, ducele uzurpator al Milanului/ Iese Ferdinand, fiul regelui Neapolelui/ Iese Gonzale, un bătrân consilier din Neapole/ Iese Adrian şi Francesco, lorzi/ Iese Caliban un sclav sălbatic şi diform/ Iese Trinculo/ şi Stephano/ Iese Miranda, fiica lui Prospero/ Iese Ariel, un duh al aerului/ Iese Iris, Ceres, Iuno, spirite”.
Dincolo de aceste viziuni postmoderne, se cade să relevăm un futurism retras la formulă proprie Ion Stratan. Ornamentele şi preţiozităţile feerice se transformă la acest poet blestemat în sărbători ale tragismului. Intertextualitatea e o şarjă, un joc de ocazie, care aprobă inconsistenţa universală, echivocul, deziluzia. Ion Stratan e poetul tragic aflat între realitatea unui concret umililor şi viziunile unui energetism epocal.



Daniel Corbu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu