Unul dintre cei mai profunzi, mai originali poeți ai generației ′80 prin vizionarismul și tehnicile poetice posmoderne, este Ion Zubașcu. Cartea sa, Omul disponibil, o epopee lirică hrănită din mitologia cotidianului, o meditație poetică despre om și istorie, desprea real și ficțiune, despre timp și Demiurg, contemplare și autocontemplare, este o carte reper nu numai a generației noastre, ci a literaturii române.
Ion Zubașcu s-a născut în comuna Dragomirești, jud. Maramureș, în 1948. După studii liceale la Borșa și Baia Mare urmează Institutul Pedagogic din Oradea, apoi la Universitatea ,,Babeș - Bolyai”, din Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie. Debutul într-o revistă literară îl înregistrează în 1973 (Tribuna), iar debutul editorial la Editura Albatros (1982), cu volumul Gesturi și personaje. După debut, publică volumele: Omul de cuvînt (versuri, Ed. Cartea Românească, 1991); Întoarcerea la Dumnezeu. între viață și moarte cu Ioan Alexandru (Ed. Panteon, 1995); Omul disponibil (Ed. Axa, Colecția La Steaua - poeți optzeciști, 2000), Moarte de om. O poveste de viață, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010.
Găsim necesar să spunem că înainte de Cenaclul de luni de la București, la mijlocul anilor ′70, un poet de la Borșa, undeva în Maramureș, Ion Zubașcu scria poeme cu toate datele postmodernismului. Gesturi și personaje e o carte predată editurii ,,Albatros” în 1977 și apărută abia în 1982. Gesturi și personaje, o carte de poeme care conține șaisprezece ipostaze ecologice ale ființei, a fost bine primită și analizată de critica literară. A doua sa carte, Omul de cuvînt, a fost predată la Editura ,,Cartea Românească” în 1983 și publicată abia în 1991.
Trebuie să precizăm că marele poem Omul disponibil a apărut într-o versiune la Editura ,,Axa” din Botoșani, în 1999. Era organizat în Cinci introduceri preistorice la Omul disponibil, Cinci căderi în istorie ale Omului disponibil și Cinci viziuni postistorice ale Omului disponibil. În special poemele din ciclul Cinci căderi în istorie au fost scrise în registre stilistice diferite corespunzătoare treptelor înclinării spiritului limbii române de-a lungul istoriei.
Ultima versiune a Omului disponibil, poem început la Borșa în anii 79-80, a apărut la Editura ,,Brumar” din Timișoara în 2009. Atașăm gîndului nostru o declarație a autorului: ,,Versiunea Omului disponibil din cartea de față este diferită de variantele anterioare, apărute de-a lungul anilor, adăugând sugestia împletirii unor profesiuni de credință cu carnalitatea poemelor de dragoste, ca într-o spirală ADN ascendentă. La acest cântec voi lucra și în continuare, cât timp mi-a mai rămas de trăit din destin , putând fi considerat ca încheiat doar când ultima clipă va pune punct vieții mele. Și poate nici atunci, pentru că știu că mai am mult de lucru și pe celelalte tărâmuri, unde îmi voi continua existența vie de scriitor al limbii române”. Din păcate, poetul pleca la poporul stelelor în 2011, la șaizeci și doi de ani.
Structurat în douăsprezece cânturi (Homo ludens, Omul holografic, Omul antigravitațional, Omul de la recepție, Homo spray, Homo cogitans, Omul practic, Omul închis, Homo cinematographicus, Omul statistic, Omul deschis), Omul disponibil păstrează pe parcursul lecturării aerul și prestanța unei capo Pentru lectorul de poezie, declar pe proprie răspundere că are de-a face cu unul dintre cele mai originale poeme românești ale ultimei jumătăți de secol. Să cităm doar începutul părții Cinci viziuni postistorice ale omului disponibil: ,,Soţia mea n-a citit încă aceste cuvinte. / Ea a înnebunit numai presimţindu-le. Abia receptând din aer / o parte infimă din tensiunea la care le-am scris / a înnebunit preafrumoasa bibliotecară. / Îmi pun mâna stângă la frunte. Am citit undeva că te linişteşte./ Îmi fac masaje la degetul mare de la picior. / Am văzut undeva o hartă chinezească a tălpii piciorului / cu punctele pentru presopunctură. Degeaba! / Mieii albi behăie dimineaţa în casa strămoşilor / deşi mama mea era tânără şi trebuia să se mărite. / Nu puteau intra feciorii în casă de turma de miei / şi viţelul care dormea noaptea sub pat (să nu îngheţe afară în ger) / a început să roadă paiele din aşternutul copiilor./ Un aşternut pentru imaginaţia mea. Un strujeac. / Şi o casă de bârne, pe jos cu lut lin ca aceea a mamei / când a fost fată. Ca pomii în floare, flori dalbe de măr / povârnite pe marginea ţintirimului / unde morţii şi viii, feciorii de morţi şi de vii / jucau parândatelea cu fecioarele. Un fel de oină peste morminte. / Prin miresmele prunilor. / Se îndura şi sângele zilei, pe semne, / de singurătatea miresmelor. / Semne, doar semne. / Semne. Semne. Ritual semiotic e moartea acum. / Pur ritual semiotic. Indură-te, mamă, şi iartă-mă. / Fiicele mele iubite, iertaţi-mă. A înnebunit mama voastră / Şi încă n-a citit toate manuscrisele mele / cu propriii ei ochi albaştri. Numai cu sufletul le-a presimţit. / Ceea ce e mult mai cumplit. De ce-mi arătaţi voi, ceilalţi, cu degetul / ceea ce eu văd cu sufletul? N-am nici o obligaţie faţă de voi. / Atunci voi de ce să mă obligaţi să vă văd degetele / cu ghearele netăiate de o mie de ani? Măcar băgaţi-mi-le / până la încheieturi în ochi şi urechi. / Numai aşa poate le voi vedea de-a binelea le voi auzi bucurându-se. Scriind, iată, / mi s-a tocit până-n umăr mâna mea dreaptă. / Scriind m-am trezit deodată că nu mai e lângă mine / decât Marea Singurătate. ”
Daniel CORBU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu