Poet cu vocaţie mesianică şi profetică, Ion Gheorghe a încercat în poezia sa experimentală să descifreze o mitologie rurală, s-o retrăiască şi s-o expună în fel şi chip. Pentru asta poetul elaborează un nou cod, un nou decalog, format din pietrele fundamentale. Faţă de poemele senine tandre şi cărturăreşti ale lui Ioan Alexandru, poemele lui Ion Gheorghe au o rostogolire bolovănoasă, potopică. Să cităm emblematicul text Vine iarba: “Mare-i teama cea mare de iarbă;/ fumuri pîcloase leagă grădinile,/ iarba se-aude în flăcări trăsnind,/ ne-ngenuncheată, apărată-n sămînţă; vîntul de toamnă aleargă s-o sprijine/ o seamănă prin toate spărturile zidurilor,/ pe lîngă şuruburile slăbite la poduri,/ prin cele mai ne-nsemnate tăieturi în oţel./ (...) Azi-noapte-am vorbit cu Sfinxul Egiptului -/ singurul care nu se teme de iarbă,/ dar atunci cînd am vrut să-l aduc înspre mîl,/ unde iarba vine-ncontinuu pe lune,/ a sărit să mă muşte de mîini şi de gură.// Marea şedere a lui, veşnicia de viaţă,/ se vădea mulţumită nisipului ars;/ piramidele însele, ţinute de pază,/ vin şi se duc fără seamăn în veacuri/ fiindcă iarba n-a ajuns pîn’ la ele.// N-a ajuns încă la ele de tot/ dar Sfinxul se roteşte după soare bănuitor/ presimte sub inima sa de granit/ cum vine, cu stăruie, cum se-ndîrjeşte,/ cum îl ameninţă iarba încet,/ măcinîndu-l cu sămînţa zvîrlită în el/ împinsă de vînt şi de soarele însuşi/ ca norii de grindină – iarba de mine”.
Spre deosebire de poeţii tradiţionalişti ai începutului de secol XX, Ion Gheorghe ne înfăţişează un ţăran mitic, care are pietre în gură, nu măsele, un Pan cotropitor. E în aceste poeme din Zoosophia (1967), Vine iarba (1968), Cavalerul trac (1969) sau Icoane pe sticlă (1970) un amestec de sacru şi profan, de fantastic şi real şi mai ales de păgîn şi creştin. La Ion Gheorghe basmul poate cădea oricînd în anecdotă. Ca în Kafka, oricînd Sfîntul Gheorghe se poate metamorfoza în Cavalerul trac: “Ce la puntea de preste gîrlă/ se izvodi Marea Şopîrlă;/ de trei ori avea coada înnodată/ sfîrşită-n săgeată -/ dealul solzosului trup/ se sprijinea-n patru labe de lut:/ la umerii de dinainte/ avea aripi suflătoare de aer/ hierbinte/ ce pe multele nări/ arunca de-a dreptul vălgări;/ avînd limbă subţire şi terminată/ tot cu vîrv de săgeată”.
Fără doar şi fără poate, Ion Gheorghe este un iconoclast care produce un reviriment în poezia noastră tradiţională: rugînd pietrele rîurilor (“pietrele megalitice”) să-i fie şi martore şi documente, el reinventează simbolurile unei străvechi civilizaţii ţărăneşti a acestor locuri. De multe ori poetul pretinde că ţărani gigantici îşi trimit semnalele printr-un aparat Morse părăsit în jungle modernă. De altfel, căutarea Daciei mitice din Cavalerul trac se apropie de erezie. Totul e însă salvat de pana unui mare poet care chiar atunci cînd se află în preajma legendei, a mitului sau într-o realitate agresivă, asemenea lui Midas, transformă totul în aurul poeziei.
DANIEL CORBU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu