„RELAŢIA CU POEZIA E LA FEL DE INTIMĂ CA ACEEA CU MISTERUL SAU CU DUMNEZEU”

Cassian MARIA SPIRIDON în dialog cu Daniel CORBU

Cassian MARIA SPIRIDON: Dragă Daniel, suntem la moment aniversar, unul în care se poate medita asupra drumului parcurs prin gropi şi rîpi adînci. Care ţi-au fost mentorii, cine, cînd şi cum anume s-a făcut debutul în presa literară? Şi de ce Daniel Corbu?

Daniel CORBU: Întrebarea ta dă prilejul unui răspuns cu trei ramificaţii. Mai întâi, gropile şi râpile adânci le receptez ca pe feericul abis, ca pe o aventură existenţială necesară. În al doilea rând, să numesc şi descriu mentorii, iar în al treilea, de ce m-a ales pe mine Poezia. Trebuie mai întâi accentuat faptul că poezia e o problemă de destin. E un blestem (în sensul crud, grecesc al vorbei) care ţi-e dat sau nu. Întrebarea frecventă e dacă ea este un alibi în faţa morţii. Poezia e mult mai mult şi de când mă ştiu am receptat-o ca pe un miracol. Un miracol care ţi-e dat sau nu. Nici o clipă n-am crezut în Poezie ca într-o profesiune, ci ca într-un miracol, ca într-o „enigmă nesplicată”, cum ar spune Eminescu. De aceea am rămas unul dintre „debilii mintali” ai ţinutului care mai crede în inspiraţie, în întâlnirea cu misterul, în călătoria din lumea de semne exterioare în lumea profundă a altor semne (sacrale), în labirintul interior, adică, unde întâlnirea cu minotaurul se poate petrece în orice clipă. Doar inspiraţia îţi conferă acea forţă de fondator de religii, de şaman al ideii

A SCRIE FĂRĂ INSPIRAŢIE E O LIPSĂ

 DE BUN SIMŢ

şi expresiei, de aceea consider că a scrie fără inspiraţie e o lipsă de bun simţ. Sigur că ceea ce spun eu acum e în total dezacord cu inginerii textuali, care au proliferat înfiorător de la apariţia tehnicilor postmoderne (colajul, parodia, băşcălia, reseminarea etc.). Cred în inspiraţie şi nu în grafomanie şi în forţarea destinului. Întâlnirile cu poezia, disperate, brutale sau serafice sunt rare. Poezia vine şi pleacă, lăsându-te deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil! E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar tot ceea ce fac este pregătire pentru întâlnirile de gradul zero cu Poezia. Şi cu propriul labirint interior.

TINERII ACEIA CARE FAC DRAGOSTE 

ÎN CIMITIR, PE IARBĂ VERDE, SĂ UMILEASCĂ 

MOARTEA

Pe de altă parte, a scrie poezie e încă un mod de a te convinge că exişti şi numai scriind poţi alunga moartea la câţiva paşi mai încolo. De aceea poetul seamănă cu tinerii aceia frumoşi care fac dragoste în cimitir, pe iarbă verde, să umilească moartea. Ca să şi închei răspunsul la prima ta întrebare, dragă Cassian, voi mai spune că pentru mine Poezia face parte din iluzia universală. Ea este imensa bucurie uimită pe care trebuie că au simţit-o la prefacerea apei în vin de către Iisus, cei aflaţi la nunta din Cana Galileii. Iar poetul este cel ce repetă la nesfârşit, întotdeauna altfel, prima minune. 

Cât despre mentori, pot spune că primul mare mentor al meu a fost Ozana, apa din umbra Cetăţii Neamţului, unde m-am născut şi am copilărit, cu prundul ei feeeric. De la prispa casei părinteşti din Vânătorii Neamţului şi până la apa Ozanei

EU RECEPTEZ OZANA SAU, MAI BINE SPUS, 

O PORT ÎN MINE CA PE O FIINŢĂ

erau optzeci de metri. Am trăit până în zorii adolescenţei, când am zbughit-o la şcoli. Vorbind despre satul din umbra legendarei Cetăţi a Neamţului, răsfirat pe vreo şapte kilometri de-a lungul Ozanei, te laşi fără voie năvălit de melanholii atât de speciale. Nu se poate vorbi despre vatră (în cele mai multe cazuri, cu un orgoliu de patriot local pătimaş), fără a vorbi de copilărie, pentru că ea ascunde toate datele personalităţii de mai târziu. Aici, în satul aşezat pe malul drept al Ozanei, care face legătura între Pipirigul lui David Creangă şi Humuleştii lui Ion Creangă am mers prima oară prin roua dimineţii, aici am văzut soarele răsărind de după zidurile misterioasei cetăţi, aici au început dialogurile mele cu pietrele Ozanei şi cu copacii de pe dealurile Brădiţelului şi Cetăţii, aici am ascultat cântecul mierlei, dar şi pe cei mai mari povestitori cunoscuţi în viaţa mea: Moş Costică Almaşanu, Dumitru Blaga, Bădia Gheorghe Ţîrlii, Ion Tulan, Costică Gînga. Aici, mai precis pe malul unei bulboane ozanaiarde în care era să mă înec, am realizat pe la 11 ani, cu bărbia pe Legendele Olimpului şi cu ochii la cerul nesfârşit, că sunt muritor şi tot aici am gângurit primele poezii, vroind parcă să provoc şi mai mult şamanica poezie a locului. Întrebat la întâlniri literare care e prima mea încercare poetică, mă eschivam cu şmecherie metaforică, pentru că nu-mi aduceam aminte, procedam ca orice derbedeu serafic încolţit de oameni serioşi. Mi-i dat să-mi amintesc acum acea primă poveste lirică, scurtă ca un fulger, legată de un călăreţ care venea dinspre Dealul Cetăţii şi traversa curajos o Ozană de după ploi, tulbure şi nervoasă. S-o transcriem în premieră: A venit Ozana mare/ Şi-am văzut unul călare/ Şi în mână c-o caldare. Aveam, de nu mă înşel, vreo cinci ani şi jumătate. Prin urmare, aici, la Vânătorii de Neamţ, am început să întemeiez, mai întâi în joaca jocului, apoi foarte serios, o mare singurătate.

Pe urmă, mentorii au fost zeii din cărţi. Eram firav (la spartani m-ar fi aruncat în prăpastie!) şi ai mei nu mă puneau la muncile câmpului. Gândeam că, dacă ar exista meseria de cititor, aş fi cel dintâi. Era o bibliotecă imensă la Vânătorii Neamţului, construită de arhimandritul Kiriac Neculau în 1895 şi păstrată de pe vremea când naşul meu de botez, învăţătorul Gheorghe Popescu era dirigintele şcoalei şi primea în vizită pe Spiru Haret, Sadoveanu, Coşbuc sau pe Bădiţa Cîrţan.

AM VRUT SĂ FONDEZ UNIUNEA CITITORILOR DIN ROMÂNIA

Mai târziu, împreună cu poeţii Dan David şi Aurel Dumitraşcu, am vrut să fondez Uniunea Cititorilor din România. În studenţie, Biblioteca Centrală Universitară şi Biblioteca Academiei îmi erau mamă şi tată. După ce-am reuşit să ating câteva manuscrise eminesciene, mi-am propus să dedic trei ani din viaţă operei eminesciene, adică celui mai mare spirit iscat din pământurile româneşti, modelul în absolut al oricărui poet român. Îi ştiam pe de rost peste o sută de poeme. Îi savuram articolele, jurnalistica. În timpul studenţiei la Bucureşti am cunoscut cam toţi poeţii generaţiei şaizeci: Ioan Alexandru (care preda un curs Eminescu la Facultatea de Filologie, pe care-l asimilam atent), Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Adrian Păunescu, dar m-am simţit atras în special de inovaţiile lingvistice ale lui Nichita Stănescu (cu care am şi băut câteva vodci „întru dezlegarea limbilor”, cum spunea el) şi de tragismul netrucat al lui Cezar Ivănescu, cu care-am devenit prieten până la plecarea lui prin satele cereşti.

C:M:S.: Ai avut un parcurs sinuos, ai practicat diverse meserii – precum un scriitor american, până la admiterea şi absolvirea facultăţii, dar şi după. Care-i cauza acestei disponibilităţi?

D.C.: Nu e vorba de o disponibilitate, ci de o adaptabilitate la vremi şi, până la urmă, tot o problemă de destin. Totul a pornit de la prima mea aventură, de la fuga de-acasă la cincisprezece ani. Ce să mai vorbesc de tristeţea mamei Casandra că nu m-a văzut preot. Ea ţinea cu tot dinadinsul să urmez Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Dar, deşi începusem pregătirile la Religie, Muzică şi Limba română cu părintele Vasilică Ignătescu, eminent profesor acolo, devenit acum aproape un sfânt al locului, înainte cu câteva zile de examen, spre regretul mamei, nedispărut până la moarte, am fugit la Piatra Neamţ şi-am urmat o şcoală de chimie. Astfel, credinţa mamei, accentuată şi de o ghicitoare-sacerdotă din Condreni, care i-a prezis că voi ajunge om mare, i-a fost spulberată pe moment. Am fost operator chimist, am terminat apoi liceul la zi, cu matricolă, am dat examen la filosofie, cu 18 candidaţi pe loc, unde-am căzut la 32 de sutimi şi, fiindu-mi ruşine de mama Casandra să mă-ntorc acasă, am rămas în Bucureşti, unde-am făcut, pe rând, mai multe munci: mânuitor de decor la Opera Română, vânzător ambulant de limonadă, ajutor de macaragiu, laborant. O extraordinară, unică experienţă! Problema este cât din pactul şi impactul biografic în poţi face vizibil în operă.

C.M.S.: Începând cu 1984, ai organizat anual, la Târgu Neamţ, Colocviile naţionale de Poezie de la Neamţ. Au fost anii coagulării generaţiei noastre. Cu cine au realizat Colocviile? Cine a participat? Narează istoria acestei “Întâmplări” miraculoase în contextul ideologic al vremii.

D.C.: Într-adevăr, erau anii solidarizării noii generaţii poetice, rămasă până acum generaţia ’80.

ERAM TINERI. CREDEAM CĂ ÎN NOI FURNICĂ DUMNEZEIREA

În 1984 eram toţi foarte tineri. Lucram întru frumos şi bine şi în ideea de solidaritate, conştienţi atunci, dar mai ales acum, că nimic nu se compară cu entuziasmul tinereţii. Eu aveam treizeci şi unu de ani, eram instructor de teatru şi poezie (auzi cum sună!) la Casa de cultură din Târgu Neamţ şi, cu un an înainte, îmi susţinusem (student întârziat, deh!) lucrarea de diplomă cu tema „Generaţia ’80 în literatura română”, avându-l ca îndrumător pe distinsul profesor Nicolae Manolescu. Adunam acolo portrete a zece poeţi în care aveam încredere (Florin Iaru, Matei Vişniec, M. Cărtărescu, Ion Mureşan, Lucian Vasiliu, Magdalena Ghica, Mariana Marin, Traian T. Coşovei, Emil Hurezeanu şi Nichita Danilov) şi, ajuns la Tg. Neamţ, după ce ilustrul Cenaclu de luni fusese pulverizat, mi-a venit ideea întrunirii poeţilor şi criticilor tineri din întreaga ţară. În carne şi oase. Aşa s-a şi fost făcut ca ei să sporească, în fiecare toamnă, poezia de la apa Ozanei şi din mirificul ţinut al Neamţului. Cât de rebelă a fost iniţiativa, se va şti în timp. 

Riscuri erau peste tot şi mai ales când era vorba de un fel de banchet al gureşilor poeţi. S-au citit aici cele mai dure, subversive poeme, refuzate oricând de cenzură, au fost rostite discursuri libere despre condiţia scriitorului şi despre o altfel de angajare decât cea impusă de ideologia comunistă. Şi, la fel de important, generaţioniştii s-au cunoscut între ei şi s-au iscat, de la prima vedere, prietenii de durată. S-a creat un curent de forţă, odată cu aceste Colocvii.

După treizeci de ani, au rămas, cum bine ştii, cărţile (numai versul, domnule!) şi cei blestemaţi să facă literatură. Dacă atunci era perioada solidarizării, perioada în care credeam că în noi furnică dumnezeirea, după 1990 a început desolidarizarea, până acum, când a venit vremea seniorilor. Proba cu timpul şi cu cititorii, câţi au mai rămas... Îmi place să cred că întrunirile de care vorbim au marcat orice participant, care le-a asimilat unui romantism tineresc de bună calitate. Iar Colocviile au fost posibile datorită unei grupări poetice de forţă la Tg. Neamţ: Aurel Dumitraşcu, Nicolae Sava, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, George Calcan, Gheorghe Simon.

C.M.S.: După Naşterea vinovată a urmat Intrarea în scenă (Editura Albatros, 1984). Mult timp am crezut că este, de fapt, cartea ta de debut. Tu ce zici?

D.C.: Dar Intrarea în scenă este cartea mea de debut. O carte, ce-i drept, supusă cenzurii, înjumătăţită cu versuri tăiate sau chiar jumătăţi de poem, cu multe cuvinte tăiate sau înlocuite, cuvinte considerate prohibite de paznicii culturii de atunci: înger, biserică, moarte, abis, evanghelie etc. Naşterea vinovată e doar un ciclu dintr-o carte de grup.

C.M.S.: Licenţa ta a fost despre generaţia’80, dar acum câţiva ani ai obţinut şi un doctorat pe această temă. Ce ne poţi spune despre această generaţie? Câţi vor mai rămâne, peste timp, în istoriile literare? Care-i sunt reuşitele şi căderile?

D.C.: Titlul lucrării de doctorat este ROSTIREA POSTMODERNĂ. GENERAŢIA POETICĂ’80 ÎN LITERATURA ROMÂNĂ, apare zilele acestea şi cuprinde, pe lângă 150 de pagini teoretice, 120 de portrete, încadrate în şapte paradigme ce formează, asemenea monadelor lui Leibnitz, paradigma optzecistă. Convingerea mea: generaţia ’80 este cea mai spectaculoasă generaţie literară din literatura română. Ce mari scriitori vor rămâne din ea, nu hotărâm noi. Doar timpul, prietenul şi duşmanul de temut.

SUNT POSTMODERNIST ATÂTA TIMP CÂT POSTMODERNISMUL

NU ÎNSEAMNĂ LIPSĂ DE PROFUNZIME

C.M.S.: Care-i povestea ta despre postmodernismul pe înţelesul tuturor? S-au contaminat poeţii Moldovei de postmodernism?

D.C.: Nu, nu s-au contaminat. Majoritatea poeţilor din Moldova au rămas în metafizic, unde-i stă bine poeziei adevărate. De altfel, marea poezie română vine pe linia de aur a poeziei metafizice moldave: Eminescu, Bacovia, Magda Isanoş, Labiş, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu.

Postmodernismul pe înţelesul tuturor e o carte publicată de mine în 2004, când în România încă se bâiguia la nivelul paradigmei, în care după o prezentare a curentului, pornit la 1957 în arhitectură, pe urmă în celelalte arte, vorbesc despre postmodernismul fără postmodernitate de la noi. Sigur că nominalizez şi analizez câteva izbânzi. Dar nu în felul habotnic prin care toată generaţia ’80 şi cea tânără de azi ar fi postmoderne. De altfel, sub umbrela himerică a postmodernismului s-au ascuns în timp, mulţi veleitari, ingineri textuali fără valoare!

C.S.M.: Ce se întâmplă când perfecţiunii îi lipseşte un deget?

D.C.: Suferi. În artă, dacă ţi-i dat blestemul, mergi mai departe. În viaţă trebuie să faci la fel. Nici Dumnezeu nu-i perfect. Mă rog, Nietzche spunea că Dumnezeu e mort, eu spun că e doar obosit şi câteodată amnezic. Mici scăpări, imperfecţiuni găsim şi la marii scriitori: Dante, Shakespeare, Goethe. Nu degeaba se spune că bunul Homer mai aţipeşte pe pagini.

C.M.S.: Ai fost/ eşti muzeograf şi diriguitor la Muzeul Literaturii Române din Iaşi. Conduci o editură şi coordonezi revista neoavangardistă „Feed Back”. Mai putem vorbi de mişcări avangardiste în postmodernitate, o postmodernitate şi ea pe ultimul drum?

D.C.: N-am ţinut niciodată să fiu lider. Structura mea de poet liric nu-mi permitea, eu am făcut tot ce-a fost posibil pentru momentele de singurătate creatoare, acea singurătate cu sunet plin şi ademenitor. Acceptând roluri sociale, poate am greşit. Dar, oferindu-mi-se o funcţie administrativă la Muzeul Literaturii Române, marele brand al Iaşului şi al României, cu un patrimoniu de gestionat absolut unic, am acceptat.

Pe de altă parte, revista de experiment literar Feed Back pe care o scot la Iaşi, împlineşte zece ani de apariţie neîntreruptă şi adună în jur tineri avangardişti de mare viitor literar.

C.S.M.: Ai organizat, între altele, şi Festivalul Internaţional „Grigore Vieru”. Vei persevera?

D.C.: Da. Pentru că Grigore Vieru este nu numai un mare poet de limbă română, ci şi un simbol al românismului de dincolo şi de dincoace de Prut. Astfel, închipuim, cu puterile noastre, încă un pod cultural peste Prut.

C.S.M.: Ai primit numeroase premii, între care şi pe cel ai prestigios, cel al Academiei Române. Cum te simţi cu astfel de lauri?

D.C.: Au fost mai multe premii şi distincţii. Oare ele nu sunt tinichelele agăţate de poala poeziei?

Dar anul trecut, în Aula istorică a Academiei Române, la ceremonia de înmânare a Premiului „Mihai Eminescu” (cea mai înaltă recunoaştere pentru un poet român) am avut emoţii.

C.S.M.: Eşti născut în zodia Berbecului. Acceptă „berbecii să împlinească şi 60 de ani?”

D.C.: Nu ştiu cât de mare poate fi bucuria când treci la vârsta înţelepciunii. Am spus a înţelepciunii şi nu a bătrâneţii. Consider că bătrâneţea începe din ziua în care ţi-ai pierdut curajul. Însă mi-e dat să am proiecte pe termen lung. Şi curaj. Dacă în poezie trebuie să ai o îndrăzneală egală cu 

MI-AM VISAT TOATE CĂRŢILE

îndrăzneala cu care smulgi halca de carne din fălcile tigrului, şi în revelarea proiectului se-ntâmplă la fel. Iar eu nu numai că am compus cele mai bune poeme în starea de veghe (multe s-au pierdut, s-au risipit asemenea fulgerelor!), dar mi-am visat toate cărţile.

De-atâta timp perseverez în blestem, înnegresc foile, fac proiecte de gânduri şi de imagini şi le execut à mes risques el périls. Nu de proiecte ducem noi lipsă. Nu ştiu alţii cum sunt, dar în cazul meu, proiectele mi-s revelate pe următorii o sută cincizeci de ani şi, ca să glumim în stilul lui Creangă, nu mă abat de la ele nici ca cât. Oricum, numai cu creioanele se pot înnegri nopţile albe şi, oricum, nu ştiu să trăiesc decât pentru scris, pentru lumea ficţională. Sunt viu, ceea ce mi se pare o extravaganţă, şi scriu, ceea ce mi se pare o minune. Dacă-n mine bat clopote, sărbătoarea poate să-nceapă. Restul e tăcere!