Teodor Parapiru
Nomina sunt omina
Întâi, un poet vine spre lume cu numele pe care îl înscrie în mitologia semnificaţiilor prin tot ce presupune existenţa sa văzută şi nevăzută. Cu prenume de mare profet, tălmăcitorul şi arhitectul celui mai mare vis din istoria omenirii (Daniel ebr. - „Dumnezeu este judecătorul meu”) şi cu nume de pasăre fabuloasă (prima plecată de pe arca lui Noe şi rămasă în necuprinderea spaţiului de după Potop), fascinantă atât în simbolistica negativă (rătăcire, având conştiinţa prevestirilor nefaste, suferinţă...), cât şi în cea pozitivă (călăuză, la greci, raţiune şi memorie la nordici, însoţitor devotat în creştinismul matur...), Daniel Corbu intră în scenă în mantia hierofantului care oficia ritualul misterelor greceşti iluminat de imaginile comunicării plasmatice.
Ars poetica
Poetul refuză colivia oricât de aurită a vreunei generaţii protejate şi dirijate de păsărari critici care, alături de corbi solitari şi de condori imperiali, aşază vrăbii gureşe, sticleţi zglobii, porumbei domestici, grauri disidenţi, găini smerite, păuni fuduli, gâşte postmoderniste, papagali de companie, lilieci de peşteri lexicale etc.
Daniel e din Tărâmul Celălalt – românesc şi celtic. El culisează între universul cronospaţial în care Poezia vieţuieşte aievea şi universul nostru cu trup material şi a fi enigmatic, pentru care trebuie înveşmântată în cuvinte şi însufleţită cu duh de idei şi de întrebări. El ar putea începe fiecare slujbă sacrificială pentru textele sale cu pietatea rugăciunii, în care să încapă şi umilinţa orgoliului, formă superbă de mântuire: „Lăsaţi Poezia mea să vină la
Scene, plimbări, preludii, documente
manuale, Fericitul Nicăieri,
Evanghelii, refugii, urme, Iaşi, Daniel,
mult Daniel miraculos
Arhitectura liricii lui Daniel Corbu are durabilitatea şi stabilitatea unui edificiu cu trei puncte esenţiale de explorare şi de identitate: uimire („La academia poemului principalul subiect e uimirea.”, Spre Fericitul Nicăieri), singurătate („Din mine n-a rămas decât această singurătate/ care se-aşterne aproape fără voia mea pe foile albe.”, Călătoriile), moarte („Nimeni nu pleacă departe de sine./ DANIEL, DANIEL, MOARTEA ÎN PREAJMĂ FOŞNEŞTE/ ŞI TU RÂVNEŞTI BOLŢI CU IDEI CĂZĂTOARE/ SĂRBĂTORI FĂRĂ NUMĂR/ Daniel, Daniel, în spaţiul înfricoşat/ dintre da şi nu/ moartea amarnic foşneşte/în groapa din suflet unde umbra stelei/ se-alintă...”, Groapa cu lei).
Rădăcinile Artei profesate ajung în profunzimile Timpului şi în ale Spaţiului, de unde evanghelizând poetic, Daniel Corbu trăieşte, scrie şi rosteşte „acele versete cu zornet pământesc”. Autointerpelările răscolitoare şi „Scrisoare deschisă necititorilor mei” au intensitatea copleşitoare a căutării dramatice pentru care orice răspuns la întrebarea despre imateriala şi inefabila vietate numită Poezie rămâne în teritoriul dubiului: „Poate ruga poate fântâna din tine/ albastră cu patru izvoare/ poate aripa asta străvezie urcând/ în înalt/ poate drumul cu vise pavat/ spre Celălalt.” (Scrisoare deschisă necititorilor mei).
Lectura operei lui Daniel Corbu dă sentimentul tulburător al întâlnirii cu un mare Poet.
Întâi, un poet vine spre lume cu numele pe care îl înscrie în mitologia semnificaţiilor prin tot ce presupune existenţa sa văzută şi nevăzută. Cu prenume de mare profet, tălmăcitorul şi arhitectul celui mai mare vis din istoria omenirii (Daniel ebr. - „Dumnezeu este judecătorul meu”) şi cu nume de pasăre fabuloasă (prima plecată de pe arca lui Noe şi rămasă în necuprinderea spaţiului de după Potop), fascinantă atât în simbolistica negativă (rătăcire, având conştiinţa prevestirilor nefaste, suferinţă...), cât şi în cea pozitivă (călăuză, la greci, raţiune şi memorie la nordici, însoţitor devotat în creştinismul matur...), Daniel Corbu intră în scenă în mantia hierofantului care oficia ritualul misterelor greceşti iluminat de imaginile comunicării plasmatice.
Ars poetica
Poetul refuză colivia oricât de aurită a vreunei generaţii protejate şi dirijate de păsărari critici care, alături de corbi solitari şi de condori imperiali, aşază vrăbii gureşe, sticleţi zglobii, porumbei domestici, grauri disidenţi, găini smerite, păuni fuduli, gâşte postmoderniste, papagali de companie, lilieci de peşteri lexicale etc.
Daniel e din Tărâmul Celălalt – românesc şi celtic. El culisează între universul cronospaţial în care Poezia vieţuieşte aievea şi universul nostru cu trup material şi a fi enigmatic, pentru care trebuie înveşmântată în cuvinte şi însufleţită cu duh de idei şi de întrebări. El ar putea începe fiecare slujbă sacrificială pentru textele sale cu pietatea rugăciunii, în care să încapă şi umilinţa orgoliului, formă superbă de mântuire: „Lăsaţi Poezia mea să vină la
Scene, plimbări, preludii, documente
manuale, Fericitul Nicăieri,
Evanghelii, refugii, urme, Iaşi, Daniel,
mult Daniel miraculos
Arhitectura liricii lui Daniel Corbu are durabilitatea şi stabilitatea unui edificiu cu trei puncte esenţiale de explorare şi de identitate: uimire („La academia poemului principalul subiect e uimirea.”, Spre Fericitul Nicăieri), singurătate („Din mine n-a rămas decât această singurătate/ care se-aşterne aproape fără voia mea pe foile albe.”, Călătoriile), moarte („Nimeni nu pleacă departe de sine./ DANIEL, DANIEL, MOARTEA ÎN PREAJMĂ FOŞNEŞTE/ ŞI TU RÂVNEŞTI BOLŢI CU IDEI CĂZĂTOARE/ SĂRBĂTORI FĂRĂ NUMĂR/ Daniel, Daniel, în spaţiul înfricoşat/ dintre da şi nu/ moartea amarnic foşneşte/în groapa din suflet unde umbra stelei/ se-alintă...”, Groapa cu lei).
Rădăcinile Artei profesate ajung în profunzimile Timpului şi în ale Spaţiului, de unde evanghelizând poetic, Daniel Corbu trăieşte, scrie şi rosteşte „acele versete cu zornet pământesc”. Autointerpelările răscolitoare şi „Scrisoare deschisă necititorilor mei” au intensitatea copleşitoare a căutării dramatice pentru care orice răspuns la întrebarea despre imateriala şi inefabila vietate numită Poezie rămâne în teritoriul dubiului: „Poate ruga poate fântâna din tine/ albastră cu patru izvoare/ poate aripa asta străvezie urcând/ în înalt/ poate drumul cu vise pavat/ spre Celălalt.” (Scrisoare deschisă necititorilor mei).
Lectura operei lui Daniel Corbu dă sentimentul tulburător al întâlnirii cu un mare Poet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu