Note despre posteritatea scriitorului român

Acum un secol şi mai bine de jumătate, pe la 1848, când, entuziastă, euforică, generaţia tinerilor bonjourişti încerca să facă România mare şi modernă, românii parcă inventaseră maşina de produs idealuri. Intelectuali de marcă precum Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica porneau de la un ansamblu de atribute culturale şi vizau o proprietate spirituală care să introducă România în circuitul european. Idealuri romantice, uşor naive, veţi spune. Dar la fel de naive şi romantice au fost şi după revoluţia din 1989. Entuziasmul românilor a scăzut îngrijorător, energiile parcă au secătuit. Trăind o prostească încântare de sine însuşi, omul „recent” a devenit supusul unei mentalităţi a confortului. Astfel, confortul devine noua religie, o religie promovată asiduu de tehnologism, de globalism, de multiculturalism şi alte doctrine postmoderne.

Prin urmare, omul idealurilor proprii e înlocuit cu omul paradigmei economic-tehnologică, pentru că, eliminându-se cu metodă tradiţiile locale, doar valorile „tehnice” rămân valori universale. Postmodernitatea doctrinară a dezobişnuit omul de a-şi face singur idealuri. Praxisul postmodern lucrează pentru el: îi crează ceea ce se numeşte un „single global lifestyle” (unic stil de viaţă global), pornind de la convergenţa spre realizarea „pieţii mondiale integrate”. Intelectualii români lucrează cu toate motoarele la răspândirea multiculturalismului, un concept venit din ideologia celor pe care trebuie să-i imităm de frica marginalizării. Iar de frica marginalizării, nici un intelectual român nu deconspiră faptul că multiculturalismul nu înseamnă de fapt diversitate culturală, ci monocultură. Şi nici faptul că este o ideologie şi nu o cultură! Că urmăreşte crearea unei societăţi globale plate şi omogene, adică fără diferenţieri între rase, culturi, religii. Adică o societate lipsită de idealul transcendenţei.

În ce mă priveşte, refuz să cred că în România „omul ontologic” a fost asasinat de „omul tehnologic”, adică de omul golit de energiile misterioase şi de dimensiunea transcendentului care intră în chiar definiţia sa. Pentru că, prin condiţia sa, omul e legat de căutare şi de căutarea căutării. Iar căutarea înseamnă inconfort şi nu aplatizare, cum doreşte multiculturalismul. De asemenea, refuz să cred că maşina noastră de produs idealuri zace stricată, pradă ruginii şi că oboseala românească e profundă, ci doar o astenie trecătoare.

Problema care a suscitat discuţii întreg secolul trecut, dar şi mai acut în aceşti primi ani ai secolului douăzeci şi unu, este traducerea în limbi de circulaţie a operelor noastre literare care să impună literatura română şi specificul românesc în lume. Întrebarea „ce-i de făcut?” stă de un secol pe buzele tuturor. Mari proiecte de traduceri ale clasicilor români se făceau în perioada interbelică, se fac şi astăzi. Fără efect însă. Se traduce pe apucate, se publică la edituri mai mult sau mai puţin obscure. Management prost, ecou pe măsură! Toţi ne plângem, la conferinţe sau în discuţii de cafenea că Eminescu e necunoscut, dând vina pe generaţiile de dinainte, toţi avansăm ideea comună că dacă filozofia lui Blaga ar fi fost tradusă la timp în Europa ar fi provocat curent filozofic. Vorbe! Zilele trecute dădeam peste un fragment, o mărturisire a lui Bernard Shaw în ipostază de cititor al lui Eminescu, de acum vreo şaptezeci de ani: „Am citit Împărat şi proletar, Strigoii şi toate celelalte. Dacă aş fi unul dintre editorii aceştia tineri, cu tipografie proprie, care descoperă cărţi vechi, imposibile, şi fac din ele ediţii pentru bibliofili, m-aş repezi de îndată la această carte uluitoare.” „Uluitoarea” carte era o părticică din poezia marelui poet român, pe care traducătorii în engleză şi alţi câţiva cercetători îl aşezau alături de Lenau, Leopardi sau Goethe, cu care îi găseau afinităţi filozofice, tematice şi estetice. Deh, e micul blestem al poporului român să piardă mereu trenul!

Însă aceste scurte consideraţii ale noastre au, mai ales în vedere părerea cultului pentru marile noastre valori după trecerea lor la poporul stelelor. Acest fapt, revoltător pentru oricine simte valoarea acoperită de uitare (e cazul mai multor artişti români), nu poate să nu te poarte spre meditaţia sceptică asupra acestor timpuri postmoderne grefate de ignoranţă şi neînţelese egolatrii. Acum, valoarea clară, solidă, cu mesaj pentru caractere puternice, nu mai interesează. Giumbuşlucurile, exhibiţiile unor superficiali oferitori de senzaţii tari primează. Astfel, într-o societate în care e mai importantă eticheta şi reclama agresivă decât conţinutul, Madona sau Michael Jackson întrec în popularitate (a se vedea sondajele de opinie!) pe Shakespeare, Goethe, Eminescu sau Dostoievski. Asta dacă ne referim doar la personalităţile literare.

Întors de la studii de la Paris, tânărul bonjourist Vasile Alecsandri declara prietenilor literaţi din capitala ieşeană că vrea să ajungă poet naţional şi popular. Şi, într-adevăr, Doinele şi lăcrămioarele, celebrele Pasteluri, poemele sociale, culegerile de poezie populară l-au impus pe Vasile Alecsandri în conştiinţa naţională românească drept cel mai bun poet şi cel mai de succes dramaturg. El a fost primul nostru scriitor european. Premiul Ginta latina din 1878 n-a fost întâmplător! Dar apariţia poetului Mihai Eminescu a răsturnat total ierarhiile. În anii următori trecerii în eternitate a lui Eminescu, apreciat de contemporani pe baza manuscriselor din cele două lăzi predate Academiei Române prin 1902, el a devenit poetul naţional şi, mai accentuat în perioada interbelică, modelul în absolut al oricărui poet român.

În perioada interbelică ierarhizările literare consumau multă pasiune. Aşa s-a făcut că prin anii ’30, după publicarea Cuvintelor potrivite, bătălia pentru locul doi, cum ne place să spunem, a fost câştigată de Arghezi. Pe urmă de Blaga, de Ion Barbu, Bacovia, de Topârceanu, care au devenit poeţi naţionali şi populari şi care adăugau experienţe lirice originale moderne.

Curând, schimbându-se gusturile, ce-i drept nu esenţial, nu în ceea ce are poezia mai adevărat, au apărut: Nicolae Labiş, Gellu Naum, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ioanid Romanescu, Grigore Vieru, Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Adi Cusin, Cezar Ivănescu etc. Marile lor opere, la care se adaugă cele ale unor prozatori precum Sadoveanu, Camil Petrescu, Marin Preda, nu mai sunt gestionate firesc în posteritate, o posteritate care se-ntâmplă acum. Nicolae Labiş, Sadoveanu, ca să dăm doar două exemple, au fost scoşi din manualele şcolare, Preda se predă alternativ. Umilit, urgisit, controlat de sărăcie în aceste timpuri, scriitorul îşi pune toată speranţa într-o posteritate dreaptă şi obiectivă, care să pună în lumină lucrarea sa întru frumos şi bine. Dar totul rămâne vânare de vânt, iluzie, o iluzie care, lovindu-se de zidul gros şi rece al indiferenţei celor care ar trebui să gestioneze posteritatea unei opere, se sfărâmă uşor, ca frunzele de tutun.

Daniel CORBU