Două atitudini se înfruntă în poezia lui Daniel Corbu: pe de o parte retractilitatea, timiditatea împinsă pînă la complex în faţa istoriei literare de pînă la el, sfiala în faţa civilizaţiei sfîrşitului de mileniu — pe de alta, răbufnirea orgolioasă în contra „tehnicismului” dezumanizant, neîncrederea în puterile poetului de a schimba lumea, ostilitatea obstinată faţă de cîntecul „privighetorii electronice” - cu alte cuvinte faţă de arta înstrăinată de caracterul ei de emanaţie a fiinţei umane, de „artizanat” al sufletului. Ceea ce conciliază aceste două impulsuri antagonice este speranţa pe care cărţile lui Daniel Corbu o închide aidoma cutiei Pandorei. Încrîncenat, senin sau obsesiv, ea cutreieră multe din poemele acestor cărţi: „luciul apei mai subţire ca un fir de speranţă”, „speranţele ne-au ţinut loc de aripi”, „şi tu mai speri mamă cu mîinile străvezii”, „eu îmi ştergeam speranţa cu mîneca”, „cum să-mi tîrîi mai bine speranţa”, sînt versuri care ascund o stare de aşteptare, de veghe încordată.
Daniel Corbu face parte din categoria celor care pun sentimentul mai presus de orice: „ah, inimă mai mare peste toată împărăţia de vorbe”; „noi cei educaţi la şcoala emoţiei” (Împotriva morţii). Introspecţia este însoţită de jubilaţia descoperirii propriei identităţi, descoperire reluată mereu şi mereu, cu ingenuitatea unui copil care îşi ascunde jucăriile numai pentru a trăi surpriza regăsirii lor: „Stai cît mai mult în preajma ta şi visează/ ... inventează-te în fiecare clipă/ bucură-te că existenţa există” (Sfaturi de amăgit întunericul). Uneori poetul ar repeta destinul lui Martin Eden, eroul şi alter ego-ul lui Jack London, plonjînd în adîncul unui ocean al fiinţei, al conştiinţei, îndepărtîndu-se de instabilitatea lumii aparenţelor: „deodată i se făcu dor de adînc/ şi se lăsă la fund/ iar ceilalţi, aşteptînd, credeau/ că e numai o glumă” (Înotătorul). Atracţia necunoscutului, seducţia misterului „întărîtă — ca să-l citez pe Starobinski — o aşteptare fără nume”. Această temerară incursiune îşi găseşte reversul într-o acută stare de însingurare: „poezia/ m-a învăţat să fiu mereu singur” (Elegie).
Între emoţie şi raţiune, între sentiment şi luciditate, Corbu îşi instalează corturile expediţiei sale pe versanţii abrupţi, tăioşi ai cuvîntului: „înfrigurat între creier şi inimă/ în spatele sîngelui ascultînd marşul mărunt al cuvintelor” (Intrarea în scenă). Această intrare în scenă este însoţită de o însetată nevoie de comunicare cu orice preţ : „Vorbeşte, vorbeşte, chiar dacă/ vorbele tale vor trece/ ca spuma mării prin gura înecatului” (Sfaturi de amăgit întunericul), de o încredere disperată în puterea cuvintelor: „aici în camera mea de la etajul patru/ unde doar cuvintele mă salvează /.../ aici unde continui să exist ca o rană glorioasă /.../ mai singur ca poemul acesta care n-a plecat/ încă în lume.../ în camera-mea de la etajul patru al unui/ oraş de provincie unde doar poezia mă salvează” (Călătoriile). La Daniel Corbu cuvîntul e chiar maşina salvării, comunicarea devine tub de oxigen, iar poezia e speranţă injectată direct în sînge apărînd fiinţa de atrofia emoţională. Poetul se aprinde pe rugul nevoii sale de confesiune; cenuşa acestei arderi este umbra de negru de plumb a cuvîntului pe hîrtie: „din mine n-a rămas decît această singurătate/ care se-aşterne aproape fără voia mea pe foile albe” (Ibid.).
Îl prefer pe Daniel Corbu în ipostaza poetică din început: reticent, de o timiditate ambiţioasă, retractil şi orgolios totodată, apărîndu-şi sensibilitatea. Îi prefer versurile care-i trădează „acea uşoară bîlbîială în faţa lucrurilor”. Nu e nimic rău în gestul de a vedea lumea printre degete. Un mare poet izbutise s-o privească prin unghiile de la mîna stîngă.
Traian T. Coşovei
(Pornind de la un vers,
Ed. Eminescu, Buc., 1990)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu