François Villon – cetăţeanul, banditul, poetul

  Că François Villon e un mare, autentic, blestemat poet nu mai trebuie să accentuăm noi. Inspiraţia acestui cetăţean, bandit şi poet nu venea nici din livrescul pulverizat în aerul vremii, nici din cărţi, ci din viaţa crudă, din ipostazele unui destin. Puţini poeţi de după el (şi avem a număra mai bine de cinci sute de ani trecuţi!) au reuşit aceeaşi naturaleţe a talentului, aceeaşi forţă de gheizer nealterat. Faţă de cărticelele poeţilor spoiţi de talentul literar, folosind până la jenă decorativele literare pentru a-şi hrăni orgolii de mărimea stadioanelor, riscul apropierii de un manuscris de Villon este explozia naturală, potopitoare. Nostalgiile (mais ou sont les neiges d’antan?), doamnele de altădată, regii, episcopii, hanurile, jalobele, rugile către Maria Fecioara, clocotul vieţii şi freamătul morţii din poemele sale, cât de greu ne fac să ni-l închipuim pe François cu mâinile în beregata unui stareţ sau ca spărgător şi hoţ al tezaurului facultăţii de teologie din Paris!

La deschiderea cărţii, oriunde, la întâmplare, poezia curge, nestăvilită, inundând sensibilitatea oricărui lector. Poeme de o naturaleţe izbitoare, memorabile: „La treizeci de ani, înainte/ A tot amarul ce băui,/ Nici prea nebun, nici prea cuminte,/ Cu toată scârba ce avui,/ Pe care o şi petrecui/ Supus de Thibault d’Aussigny.../ De-o fi episcop la ai lui,/ Că e al meu, nu voi a şti.” (Diata cea mare); „Ci spune-mi unde, ‘n ce cuprins./ E Flora, râmleanca frumoasă;/ Archipiada şi Tais,/ Ce-a fost şi vara ei duioasă?/ Şi Eho, dintr-un freamăt scoasă,/ Cântând pe râuri şi-ntinsori,/ Dumnezeieşte de frumoasă?.../ Dar unde-s marile ninsori?// Şi prea-nţeleapta Heloys/ Din vina cui scopit rămas-a/ Pierre Esbaillart la Sainct Denis?/ De dragul ei îmbrăcă rasa./ Aşijderi, unde e crăiasa/ Ce-a pus ca Buridan, în zori,/ Să fie-n râu zvârlit cu plasa?.../ Dar unde-s marile ninsori?// Şi Blanche, ca floarea de cais,/ Măiastra-n cântece crăiasă,/ Berthe Picior-Lung, Bietris, Alis,/ Haremburgis în Maine băneasă,/ Ioana, ţăranca vitează/ Ce-au ars-o anglii în vâlvori;/ Ci unde-s ele, Împărăteasă?.../ Dar unde-s marile ninsori?// ÎNCHINARE/ De ele, măre, ce-ţi mai pasă/ Pe unde sunt din alte ori./ Doar viersu-acesta nu te lasă:/ Dar unde-s marile ninsori?” (Balada doamnelor de altădată); „Părinte Noe, cel ce ai pus viţa,/ Şi Lot, tu cel în stâncă îmbătat,/ Ce din Iubire, care-ncurcă iţa,/ De chiar fetele tale te-ai legat,/ (Nu voi să-ţi fac din asta un păcat!)/ Arhitriclin, cu măiestritu-ţi dar:/ Suiţi-mi-l tustrei, vă rog plecat,/ Pe bunul, răposatul Jehan Cotart!// Căci se trăgea din mândra voastră viţă,/ El care bea străvechi şi vin curat;/ Şi de n-avea lescaie-n punguliţă,/ În trasul la măsea era-mpărat./ Din mână oala nu ţi-ar fi lăsat,/ Căci doar în băutură afla har./ Cinstite feţe, faceţi-l scăpat/ Pe bunul, răposatul Jehan Cotart!// Pe două cărărui, ca omul criţă,/ Văzutu-l-am adese pe-nnoptat;/ Cândva şi-a scos, ţin minte, o corniţă,/ Pe-un raft de măcelar când a picat./ Puteai să umbli lumea-n lung şi-n lat,/ Sugaci măreţ ca dumnealui mai rar!/ Deschideţi-i căci, parcă, a sunat/ Preabunul, răposatul Jehan Cotart.// ÎNCHINARE/ El, măre, ’n gura lui n-avea scuipat./ Mereu striga: „Alei, mă arde iar!”/ Dar setea nu şi-o stinse niciodat’/ Preabunul, răposatul Jean Cotart.” (Baladă şi rugă).

Sau: „Dac-o slujesc pe mândra-atât de bine,/ Să nu mă credeţi minte scăpătată!/ Ea are nuri şi haruri dulci în sine,/ De dragul ei încing şi scut şi spată;/ Când vin bărbaţi, înşfac o oală-ndată,/ Plec după vin făr’multă tevatură;/ Le-aduc caş, pâine, poame, băutură./ Sunt buni de plată, îi îndemn cu graiul:/ „Mai daţi pe-aici când veţi mai fi-n căldură,/ În hanul unde ne petrecem traiul!”// Dar, mai pe urmă, dacă Marga vine/ Acasă fără bani, se-ntâmplă lată;/ S-o văd nu pot, un foc îmi arde-n vine,/ Îi iau pieptar şi rochie şi bată,/ Spunându-i că le voi ţinea în plată./ Îşi pune mâna-n şold cu-o-njurătură,/ Şi jură pe Hristos şi pe Scriptură/ Că va fi ba. Atunci apuc vătraiul,/ Pe nas îi fac o mare julitură,/ În hanul unde ne petrecem traiul.// Când ne-mpăcăm, dă drumu-unei ...ine/ Mai pline ca o bubă-nveninată;/ Râzând îşi pune mâna peste mine,/ Zicându-mi „Gogu”, ‘mi dă peste gionată./ Beţi amândoi, dormim ca o covată,/ Şi-n zori de zi, când pântecu-i susură,/ Mă-ncalecă, să nu-i fac smintitură:// Sub ea icnesc, parc-aş fi frânt cu maiul;/ Şi lat rămân de-atâta calcavură,/ În hanul unde ne petrecem traiul.// ÎNCHINARE/ Vânt, ploaie, ger, îmi pică para-n gură./ Sunt desfrânat, mi-e dragă-o paceaură./ Care-i mai breaz? Suntem, ca pe măsură,/ De-o seamă amândoi: după om, straiul!/ Lătură ne-am ales, avem lătură,/ Şi cinste nu-ndurăm, ea nu ne-ndură/ În hanul unde ne petrecem traiul.” (Balada lui Villon şi a Margăi celei grase).

Dar François Villon vagabondul, cel căzut de-atâtea ori în greşeală, întemniţat, schingiuit, cel care a simţit în câteva rânduri în jurul gâtului funia rece a spânzurătorii, putea scrie versuri de înalt fior sufletesc, precum această Baladă pe care o făcu Villon după îndemnul mamei sale spre a se ruga Preacuratei: „Crăiasă-n ceruri, pe pământ stăpână,/ Împărăteasă-n iaduri, pe pustii,/ Primeşte-mă, ca oaia ta la stână,/ Să fiu cu cei ce sunt de-apururi vii,/ Cu toate că nimica nu plătii./ Dar îndurarea ta, sântă Mărie,/ Mai multă e decât se cade mie,/ Şi fără ea în suflete nu-i spor,/ Şi-n ceruri cale nu-i. Spun cu tărie:/ În cugetul acesta vreau să mor./ A fiului tău sînt, şi el mă mână,/ Mă ierte el de câte rătăciri./ Ca Eghiptencei mila ta-mi rămână,/ Ca el lui Teofil, aşa să-mi fii,/ Ce-a fost iertat de mari blestemăţii,/ Deşi s-a dat cu diavolu-n frăţie./ Fereşte-mă, să nu se-ntâmple mie,/ Fecioară care porţi, ca un odor,/ Sfânt trupul ce-l serbăm în liturghie.../ În cugetul acesta vreau să mor.”

La împlinirea a treizeci e ani, în zilele interogaţiilor asupra viitorului şi în general a destinului, Villon scrie celebrul text intitulat Divanul inimei cu trupul lui Villon, pe care-l cităm în întregime: „Ce-aud?—Sunt eu!—Cine?—Inima ta,/ Ce ţine într-un singur firicel:/ Putere nu mai am, nu pot lupta/ Când văd cum stai deoparte singurel/ Şi tupilat, în colţ, ca un căţel./ De ce? — Doar din nebuna ta voinţă./ - Ce-ţi pasă ţie? — N-am nici o priinţă./ - Mai lasă-mă. — De ce? — Să chibzuiesc./ - Când?—Când va trece-a vârstei uşurinţă./ - Atâta-ţi spun. — Nici nu mă sinchisesc.// - Ce ai de gând? — S-ajung şi eu ceva./ - Ai treizeci de-ani. — O vârstă de viţel./ - Copilărie? — O, nu! — De nu cumva/ Te-a prins un duh? — De ce? — De grumăjel./ - Nu ştii nimic! — Ba da! — Ce? — Stai/ Fac între alb şi negru osebinţă! [niţel:/ - E tot ce ştii? — Nu-i cine să te mintă./ De nu-ţi ajunge, pot s-o mai lungesc./ - Te-ai dus pe copcă! —Nu, cu neputinţă!/ - Atâta-ţi spun. — Nici nu mă sinchisesc.// - Am jalea eu; tu, suferinţa ta./ Să fi fost un nebun sau biet tembel,/ Te dezvinovăţeai încalte-aşa:/ Acum ce-ţi pasă, toate-ţi par la fel./ Ori ai o căpăţână de oţel,/ Ori ţi-e mai mare drag de suferinţă!/ Ce vei răspunde tu-ntr-astă privinţă?/ - Că scap de dânsa când mă pristăvesc./ - Ce mângâiere! Câtă cuviinţă!/ Atâta-ţi spun. — Nici nu mă sinchisesc.// - De unde-i răul? — Din ursită rea!/ Saturn care mi-a pus în testemel/ Aceste rele, cred. — Nu aiura:/ Tu eşti stăpân, şi te ţii rob la el./ Doar Solomon o scrie pe inel:/ „Cel înţelept e domn, după dorinţă,/ Pe zodii şi pe-ascunsa lor putinţă”./ - Nu cred nimic; cum mi-a fost scris, trăiesc./ - Ce zici? - Da, da, e singura-mi credinţă./ - Atâta-ţi spun. — Nici nu mă sinchisesc./ ÎNCHINARE/ - Vrei să trăieşti?—Cu-a Domnului voinţă!/ - Îţi trebuie... — Ce oare? — Pocăinţă./ Să tot ceteşti. — Anume ce? — Ştiinţă./ Lăsând nebunii. — Să mă mai gândesc./ - Vezi nu uita. — N-am altă năzuinţă./ - Nu aştepta să cazi în nevoinţă./ Atâta-ţi spun. — Nici nu mă sinchisesc.”

Nu cred că e bine să-ncheiem acest cuvânt al nostru despre majestuosul poet Villon cel blestemat şi atins de aripa geniului, fără a cita câteva strofe cu valoare de testament care au fost generaţii după generaţii chiar şi pe buzele şcolarilor: „Aci se-ncheie şi sfârşeşte/ Al bietului Villon uric./ Dac-auziţi când clopoteşte,/ Veniţi cu toţii după dric,/ În strai de roşu urşinic,/ Căci (s-a jurat pe fudulii!)/ Muri-n iubire mucenic,/ Când fu să plece dintre vii./ Şi cred că nimeni nu glumeşte,/ Căci fu gonit ca un calic/ Din dragostele lui, câineşte;/ Încât pe vale, pe colnic,/ Nu-i mărăcine cât de mic/ Pe care să nu stea-n fâşii/ Din poala lui câte-un artic,/ Când fu să plece dintre vii.” (Baladă slujind de încheiere); „Eu sunt Françoys (ăsta-i cusurul!)/ De la Paris, mai dimprejurul./ Acum va şti, legat cu şnurul,/ Grumazul meu cât trage c...” (Tetrastih pe care-l făcu Villon când fu judecat e moarte); „ICI ZACE ADORMIT SUB PRAG./ RĂPUS C-UN ARC DE DOR ANUME,/ UN MIC ÎNVĂŢĂCEL PRIBEAG,/ FRANÇOYS VILLON CHEMAT PE NUME.// PĂMÂNT N-AVU O PALMĂ-N LUME,/ ŞI DETE TOT, CUM BINE ŞTIŢI:/ COŞ, MASĂ, CĂPRIORI, LEGUME./ IUBEŢI, C-UN VIERS SĂ-L PROHODIŢI!” (Epitaf).

Manuscrisele lui François Villon s-au păstrat printr-un miracol. Ele au fost adunate de la studenţi, preoţi, cocote, hangii şi au alcătuit, în chip de testament, două secţiuni: DIATA CEA MICĂ (1456) şi DIATA CEA MARE (1461). S-au adăugat celelalte poeme ale sale şi strofe disparate, închinate diferitelor persoane sau personalităţi ale vremii. Traducătorii români (între ei, strălucitor, Dan Botta) au preferat textele stabilite de Paul la Croix (Flammarion, Editeurs) după ediţiile anterioare, texte care formează universul liric al unui poet de inspiraţie pură, exponent al cuceritoarei creativităţi elementare.

Daniel CORBU