Daniel Corbu: ”Poezia e un blestem, nu o profesiune”

Născut la Târgu Neamț, stabilit de ani de zile la Iași, Daniel Corbu este poet, critic literar și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Nu uită locurile copilăriei sale din comuna Vânători și vine aici aproape în fiecare săptămână. Să-și încarce bateriile.

- Vă e dor de ceva, vreodată?

Am ajuns la vârsta la care îți e dor de copilărie. Copilăria mea s-a petrecut sub semnele unui râu pe care l-a făcut celebru Creangă. E vorba de Ozana. Casa copilăriei noastre era cam la 80 de metri de cursul Ozanei, în dreptul Cetății Neamțului. Îmi este foarte dor și de prundul Ozanei, de pietrele ei. Aceste pietre m-au civilizat. Dacă, la 5 ani, am început a gânguri în versuri, asta s-a întâmplat pe prundul Ozanei. Țin minte că atunci, la 5 ani, venise Ozana mare, cu bușteni, cu rădăcini, iar dinspre Cetatea Neamțului venea un om cu un cal și vroia să treacă. Și atunci primele mele versuri așa au fost: «O venit Ozana mare/ Ș-am văzut unu’ călare/Și-n mână c-o căldare».

Cred că poezia este un blestem, nu o profesiune. Un blestem care îți e sau nu îți e dat. Pe mine cred că m-a prins blestemul de atunci, de pe prundul Ozanei, când aveam 5 ani. Deci îmi e dor de copilărie și de liniștea aceea, de atunci, de măreția lumii văzută de un copil. Astăzi, lumea ți se pare cu totul altfel.

- Numiți-mi câteva lucruri frumoase din jurul dumneavoastră.

Eu mi-s născut aici, iar în actele mele scrie Târgu Neamț, la 60 de metri de casa Veronicăi Micle, dar am copilărit la Vânători. Acum 20 de ani s-a întâmplat să merg la Iași, la Muzeul Literaturii Române, și, încet, încet, am constatat că Iașiul mi s-a lipit în suflet, vorba unui cântec interbelic, așa ca marca de scrisoare. Sunt locuri în Iași, cum ar fi Copoul, unde plutesc ca un înger. Apoi, mai rămân prietenii, care, în afară de unele trădări, mi-au rămas. În special cei din tinerețe, scriitori, artiști, care sunt foarte frumoși.

- Un măr sau un gutui poate?

Sigur că da. S-au scris atâtea poezii despre cele două fructe. Orice lucru poate să te emoționeze dacă ești un om care încearcă să dezlege misterul acesta primordial pe care ni l-a dat marele arhitect, marele constructor, Divinitatea. La măr mai întâi admirăm floarea, dar știi foarte bine că visul mărului nu este floarea, ci fructul. Sigur, e o tristețe când se încheie ciclul, dar te gândești că vara viitoare va înflori din nou.

- Dar un milion de euro poate fi frumos?

(Râde) Știu că nu-l voi avea niciodată. Sigur că banii sunt necesari, dar eu nu mi-am pus niciodată problema să fiu bogat. Decât spiritual. M-am înconjurat doar de cărți. Eu sunt născut în 1953, iar pe timpul școlii renunțam la iahnia de fasole zilnică pentru a-mi cumpăra o carte. Dacă înainte se stătea la coadă la cărți, astăzi librăriile sunt transformate în muzee.

- Aplicați ceva din ceea ce citiți?

Sigur că da. Astăzi nu mai există un scriitor fără cultură. Nici nu s-ar mai numi poet popular sau prozator popular. Întotdeauna cel care scrie are în spate o cultură filosofică, literară, științifică etc.

- Domnule Corbu, este România o țară de oameni singuri?

Am putea avea o discuție întreagă la această întrebare, pentru că e vorba de singurătate. Eu însă admir singurătățile creatoare. Sigur, ne-am putea întreba deopotrivă dacă mai este un popor român sau o populație? Se pare că poporul român nu mai este într-o unitate, ci sunt doar o serie de indivizi care au mai rămas cu simțul patriotic, iar alții sunt interesați de lucruri materiale. Ca să răspund la întrebare, da, sunt singuri. Eu tânjesc după vechea solidaritate a românilor, începând cu Unirea de la 1918. Globalizarea și post-modernismul alungă patriotismul și solidaritatea națională. Și asta mi se pare un lucru destul de trist.

- Îmi puteți spune care este părerea dumneavoastră despre români?

Domnule, dacă ne ducem departe în istorie, vedem că toate istoriile care s-au scris conțin și multe neadevăruri. Istoria acestei țări nu trebuie să înceapă de la Traian și Decebal, pentru că înainte a fost o populație tracă foarte civilizată. Numai dacă ne gândim la tăblițele de la Tărtăria… Însă noi nu am știut să cultivăm asta. Ceaușescu, care avea câteva clase, a spus că poporul acesta are 2.000 de ani, iar după el s-au luat toți. Acum se spune că avem 2.013 ani! (Râde)

Românii sunt de admirat în istorie pentru că au reușit să păstreze un teritoriu care este superb, cu toate formele de relief și cu teren fertil. Aderarea la creștinism, frica de Dumnezeu au ținut acest popor aici. Românii sunt ospitalieri, dar sunt creduli, sunt ușor de manevrat, iar lucrul acesta ne pierde. Toată lumea face asemănarea între ploconirea noastră la Porțile Europei, la Comunitatea Europeană, cu ploconirea la Înalta Poartă Otomană. Însă la Poarta Otomană se duceau niște indivizi, câteva familii de boieri care duceau saci cu bani pentru a deveni domnitori. Acum s-au complicat toate și primim ordine de la Europa. Nu mai suntem un popor al nostru, nu mai suntem stăpâni pe noi, din cauza negociatorilor ăstora de cârpă. Sincer, nu știu cum va arăta țara asta peste vreo 50 de ani, dacă vom mai putea vorbi despre români și românism așa cum o facem azi.

România, o femeie frumoasă

- Dacă România ar fi o persoană, cum ați caracteriza-o?

Dacă aș lua-o peisagistic, aș spune că e o femeie frumoasă…

- Dar cu moravuri ușoare…

(Râde) Putem spune și așa. Dacă mă uit la ce politicieni au ajuns să ne conducă în toți acești ani, să știți că nu am o părere foarte bună despre țara asta. Eu sunt un om statornic și trebuie fiecare să aibă un loc al său, ca Dumnezeu să știe unde să te găsească. Te rogi la El, dar trebuie să ai locul tău ca să te găsească. Cam asta e România de azi. Cea de peste 50 de ani… o s-o vedeți voi.

- Care este cel mai mare defect al României?

Credulitatea. Fiind așezată între mari imperii, a fost ușor de manipulat. O țară frumoasă, râvnită de foarte mulți, dar aflată întotdeauna sub stăpâniri. Așa cum nu am putut spune nimic Rusiei, când am fost sub papucul ei, așa nu putem spune nimic nici acum Europei. Dar defectul cel mare vine din calitățile românilor. Adică foarte primitori, dar foarte creduli.

- De ce mai scrieți, dacă lumea nu mai citește?

Eu cred în poezie ca într-un blestem. Și cred că este și un mod de existență. E adevărat, scriitorul a fost marginalizat, chiar mai mult în ultimul secol. A fost scos din atribuțiile sociale. Dacă ne amintim de poetul de acum trei-patru mii de ani, vedem că era al doilea om din Cetate, după Împărat. Poetului i se cereau părerile înainte de pornirea războaielor. Era un om foarte important. Astăzi, poeții au devenit ființe exotice și ciudate, neluate în seamă social. Ați văzut că în România intelectualitatea de bună calitate n-a intrat în politică. De asta și Parlamentul este plin de analfabeți. Cât timp nu vei ști spiritul țării, niciodată nu vei ști încotro s-o duci. Așa că intelectualii, artiștii sunt nemulțumiți, iar acest cuvânt – criză – este o platoșă pentru ei. Să ne amintim că marile opere s-au scris în momente de criză.

 Politicienii de azi sunt ridicoli

- Intelectualul trebuie să fie critic sau partizan politic?

Ar fi bine să fie partizan politic, lucrurile ar arăta altfel. Dar, fiind doar martori mai îndepărtați ai fenomenului politic, nu pot fi decât critici. Nu poți fi decât în Opoziție. În politică se greșește foarte mult și vedem câte 200 de editoriale pe zi, în toată țara, dar toate sunt triste, apocaliptice.

- Care e diferența între intelectualul care e cu Puterea și intelectualul care e cu Opoziția?

Aici lucrurile ar trebui cernute și discernute, pentru că orânduirile nu seamănă între ele. Cei care erau cu Puterea în anii comunismului erau considerați niște vânduți. Adică foloseau arta, literatura, în folosul propagandei comuniste. Sigur, câțiva oameni, printre care și eu, care nu am scris niciun vers despre comunism, deși am avut mari presiuni, mai ales la publicarea primelor mele cărți din 1984 și 1988, când se cereau poezii patriotice despre Ceaușescu. Acum, lucrurile nu s-au schimbat prea mult, dar au apărut multe partide, cu intelectuali în toate. Adevărații scriitori, artiști stau departe de politică. Pentru că politica a devenit o mare mizerie, față de perioada interbelică, atunci când erau adevărați bărbați politici, în care poporul avea încredere. Familia Brătianu, de exemplu. Cei care au ajuns în politică după 1989 sunt niște îmbogățiți, fără cultură. Din cauza asta nici nu ajută cultura. În schimb, taie panglici pentru te miri ce temelie la o școală, altă dată se mai taie panglici pentru când se pun ferestre, odată pentru acoperiș etc. E destul de ridicol. Și oamenii ăștia, pe care-i vedem la conducere, majoritatea dintre ei sunt ridicoli.

- Dacă printr-un mare noroc sau ghinion ați ajunge Ministrul Culturii, spre ce v-ați îndrepta atenția?

N-aș vrea să ajung Ministrul Culturii, pentru că am cunoscut astfel de miniștri – pe dl Răzvan Theodorescu de exemplu, un bun prieten de altfel, Ion Caramitru, un alt prieten -, iar lucrurile au ajuns așa de rău la acest minister, încât nu cred că se mai poate îndrepta nimic. Au venit fel de fel de miniștri, dar ei sunt mai mult politicieni și luptă mai puțin pentru cultură. Un dezastru s-a întâmplat cu cultura în România. Au tăiat și bugetul Patrimoniului. Nu trebuia să se piardă construcțiile de patrimoniu. Toate s-au luat pe acte false, s-au vândut, s-au dărâmat. E foarte greu să fii ministru al Culturii. Iar eu nu pot fi, pentru că nu sunt angajat la niciun partid politic.

- Cum vă vedeți viața de acum încolo?

Ca și până acum. Scriind. Proiecte. Mă gândesc la soarta scrisului meu, la receptarea lui… Poezii care sunt făcute pentru 150 de ani de acum încolo. Și mai dăm câte un sfat, dacă ne ascultă cineva, dintre cei care conduc poporul acesta. (Râde)

Ciprian Traian STURZU