”LITERATURA E SINGURA MINCIUNĂ CARE SPUNE ADEVĂRUL”

(Cassian Maria Spiridon în dialog cu poetul Daniel CORBU)



Cassian Maria SPIRIDON: -Daniel Corbu, care au fost împrejurările debutului tău în literatură?

Daniel CORBU: -Rememorarea momentului debutului e întotdeauna prilej de nostalgie. Timpul trece ameţitor şi aproape nu-mi vine să cred că au trecut douăzeci şi trei de ani. Debutam cu un grupaj de poeme în "România literară", în toamna lui 1979. Eram student la Bucureşti şi frecventam Cenaclul de luni, legasem cîteva prietenii, citeam, scriam. Poezia îmi era amanta de netrădat şi aspiram, vorba bunului Mallarmé, à l'extreme occident de désirs.

-Povesteşte despre prieteniile literare ale începutului.

-Mă consider un om cu vocaţia prieteniei. De cînd mă ştiu, prietenii şi cărţile m-au salvat. Toate prieteniile legate atunci au rămas nesmintite. Traian T. Coşovei, Sorin Preda, Ion Zubaşcu, George Vulturescu, Ion Mureşan, Lucian Vasiliu, Matei Vişniec, Nichita Danilov şi apoi nemţenii Aurel Dumitraşcu (de la care am primit aproximativ patru sute de scrisori!), Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Sava sînt prieteni statornici. Salvatoare au fost dialogurile sau schimbul de scrisori cu Octavian Paler, Gheorghe Grigurcu, Florin Mugur, Laurenţiu Ulici, Odysseas Elytis. Iar cînd prin 1982, după ce i-am citit un poem ("Căderea mîinilor"), în apartamentul său din piaţa Amzei, Nichita Stănescu m-a îmbrăţişat, am simţit că nu sînt singur în literatura română.

-Cum a avut loc "intrarea în scenă"?

-"Intrarea în scenă" e titlul cărţii mele de debut. Ciuntită, cu jumătăţi de poeme, cu multe cuvinte schimbate (soartă în loc de moarte, fericire în loc de disperare etc.), apărea în 1984 la Editura Albatros, deşi cîştigasem concursul de debut în 1981. Dar aşa cum a apărut, cu 52 de pagini, s-a bucurat de o excelentă primire din partea criticii. Cred că s-au scris peste patruzeci de cronici în revistele literare. Dar la fiecare carte emoţiile sînt mari, cu fiecare carte debutăm, cu fiecare poem scris, cu fiece metaforă venită în crucea nopţii la masa de lucru sau în plimbările de imbecilitate curativă.

-Începînd din 1984, ai iniţiat, la Tg. Neamţ, Colocviile Naţionale de Poezie. Cum ai conceput aceste întruniri?

-Nu-i nevoie să-ţi spun, dragă Cassian, că timpurile erau imbecile, potrivnice. Că ne umplusem de paznici ai ideologiei comuniste. Că şi noi, poeţii tineri, "mulţi dar buni", eram periculoşi. Colocviile de poezie de la Tg. Neamţ, concepute ca întruniri ale noii generaţii poetice, au fost şi un mod de rezistenţă. Cei 60-70 de poeţi tineri citeau la Tg. Neamţ poemele cele mai îndrăzneţe, care n-aveau cum să apară în presa literară din cauza cenzurii draconice. Erau prezenţi în fiecare toamnă în orăşelul naşterii mele pe care, din cauza grupării poetice care se contura (Nicolae Sava, Aurel Dumitraşcu, Radu Florescu, George Calcan, Adrian Alui Gheorghe, Vasile Baghiu), regretatul Laurenţiu Ulici îl compara cu Fălticenii interbelici: Florin Iaru, Matei Vişniec, Mariana Marin, Lucian Vasiliu, Ion Mureşan, George Vulturescu, Elena Ştefoi, Ion Zubaşcu, Alexandru Muşina, Gheorghe Izbăşescu, Ion Tudor Iovian, Mihai Dinu Gheorghiu, Cristian Livescu, Al. Pintescu, Dumitru Păcuraru, Nichita Danilov, Dan David, pe urmă Mircea Martin, Marin Mincu (excelenți teoreticieni şi moderatori!), Laurenţiu Ulici.

-Cum ţi-a venit ideea acestor Colocvii, care au rămas un reper pentru generaţia noastră în perioada ei de solidarizare?

-Pe scurt: în 1983, îmi susţineam lucrarea de licenţă cu profesorul Nicolae Manolescu. Titlul ei? "Generaţia poetică '80 în literatura română". Adunasem acolo 30-40 de congeneri cu cărţi apărute. Era prima întrunire. Lucrînd par hasard, la Casa de cultură Tg. Neamţ, mi-am zis c-aş putea să adun fizic, în fiecare toamnă cîţiva blestemaţi la poezie, să ne-auzim între noi. Mulţi poeți congeneri s-au cunoscut la Tg. Neamţ, au devenit prieteni. Îi văd și acum peripatetizînd spre Cetatea Neamţ, spre mănăstirile nemțene, la Humuleşti, unde s-a născut şi s-a bălăcit toată copilăria în Ozana cel mai testicular povestitor român.

-Ai folosit cuvîntul "blestemaţi". Crezi în destinul poetului?

-Cred așa cum credeau şi vechii greci. Nu mi-i dat să înțeleg că s-ar chema poet cineva lipsit de blestem și de metafizică. Mai mult, cred în orfismul poetului, cînd ţi s-a dat însemnul ţi s-a dat şi sfîşierea. Eşti un Sisif care adună şi bolovanii vecinilor. Să mai adăugăm și misterul și revelația? Pe deasupra, problema poetului nu-i să se facă înţeles. Zicea bine Montale: "Nimeni nu ar scrie versuri, dacă problema poeziei ar fi să te faci înţeles". Poţi fi şi un fel de vox rogantis in deserto.

-Tema prezentului număr din "Poezia" este Poezie şi adevăr. Poţi să spui o frază despre asta?

-O frază ar fi prea mult! O propoziţie, o, aceasta da!: literatura e singura minciună care spune adevărul.

-Eşti de aproape cinci ani la Iaşi. Cum de ai ales Iaşul?

-Ca unul care cred, aşa cum am spus, în destin, cred că Iaşii m-au ales pe mine. Sînt "adaptat" la Iaşi, iubesc Ţicăul şi Copoul, dar nu ştiu dacă sînt total "adoptat".

-Ai putea să deconspiri cîteva dintre proiectele tale literare?

-Am o prejudecată a acestor mărturisiri. Şi mai ştiu că de multe ori spovedania naşte păcate noi, alte păcate. Dar trebuie să spun că lucrez de vreo cincisprezece ani la o carte mai ciudată, "Panteonul", un fel de "divina comedia" postmodernă. In rest, Documentele Haosului și Manualul Bunului Singuratic. Deie-ne Domnul liniştea concentrării şi inspiraţia cea bună! Îţi mulţumesc pentru provocarea confesiunii!




Iași, aprilie 2003