Daniel CORBU
Am învăţat că adevărata disperare începe din momentul în care ştii. Știind, realizezi că eşti nimic şi vrei să devii un explorator, un neofit, adept, acolit, un agent al misterului. Ca orice artă, poezia este o abatere alarmantă de la sănătatea omului normal, iar poetul e cel care-şi asumă celesta anormalitate, precum şi libertatea sa de creator de anormalităţi subsumate zonei esteticului.
Vorbind de Poezie şi Libertate, ne-ar fi la îndemînă să începem cu binecunoscuta, de acum, afirmaţie a lui Heidegger din excelentul studiu asupra poeziei lui Hölderlin, după care poezia ar fi un „exerciţiu al libertății interioare”1. Dar afirmaţia e destul de generală şi ar suporta multe nuanţări pentru a fi operabilă. Considerăm că, în artă, libertatea e atît de intrinsecă şi de un tip atît de special, încît trebuie abordată cu multă seriozitate şi nu ca acei responsabili politici care invocă de cel puţin zece ori pe zi cuvîntul libertate, fără a-i interesa esenţa lui.
Pentru atîţia oameni Poezia e un paradis al erorii, iar poetul un fel de comis voiajor al deformării realului. Căutînd în poezie sufletul pierdut sau pe cale să se piardă, poetul e un „producător de ideal”, cum spunea Baudelaire, dar cît poate frumosul artistic să contribuie la idealul atît de rîvnit de hommo aestheticus? Poate el să corecteze însăşi fatalitatea lumii? Dezarmantă candoare! Ajunşi în acest punct, să-1 credem oare pe Hegel (cel din filosofia istoriei) care spunea că deosebirea dintre idealul şi realul lumilor este doar aparenţă? Că, practic, lumea materială există doar ca aspect al spiritului, iar conştiinţa este instanţa care reface lumea materială după propria imagine. În Giambattista Vico întîlnim o definire a poeticului ca formă de cunoaştere autonomă. Pentru Vico, omul, înainte de a integra lumea în categorii intelectuale o integrează în categorii emotive (în Scienza nuova). Iar această libertate a emoţiei e infinită şi e generatoare de poezie.
Ni-i dat să credem că măreţia poetului se măsoară mai ales în felul în care îşi suportă singurătatea. Singurătatea care îi conferă un anumit tip de libertate. Şi nu greşea Baudelaire cînd făcea distincţia clară între libertatea omului ales, blestemat şi libertatea foarte restrînsă a puşlamalelor. În cazul primei libertăţi (singura care ne interesează) apare densitatea trăirii şi irepetabilitatea ei. Depăşirea de sine. Realul ideal. Pentru poet, călătoria din lumea de semne exterioare în lumea profundă cu semnele sale, în labirintul interior, unde întîlnirea cu minotaurul se poate petrece în oricare clipă, e de fiecare dată misterioasă şi iniţiatică. Dezechilibrele dispar şi ţi se conferă acea forţă de fondator de religii, de şaman al ideii şi expresiei. De cele mai multe ori simţi că ţi se dictează („Et verbum caro factum est” - Şi cuvîntul s-a făcut trup, spune Ioan în Evanghelia sa). Că descoperi ce n-ai rîvnit, ce n-ai visat. Că o libertate divină forţează limita. De aceea nu găsesc rea o vorbă a lui Thomas Dempster care priveşte limita: „Nu cerceta emoţiile interdicţiilor!” Şi dacă poetul nu-şi cultivă libertatea harică şi dacă prin această libertate nu se consideră un centru al lumii, înseamnă că se află în eroare. În acest sens, el e magician fără voie, uneori fără metodă. Pentru că e o magie să desfaci coaja lucrurilor şi ele să te lase să le pătrunzi înţelesul sau misterul.
Găsesc inutil şi şcolăresc să mai reliefăm diferenţa între text liric şi poezie, pentru că, se ştie, poezia e pulberea aceea fină care pluteşte deasupra textului, iar textul doar un vehicul (mai sărac sau mai fastuos) care ne duce spre starea de poezie. MAGIA nu trebuie să fie în poem doar ecoul unui ecou, ea trebuie să-l cuprindă, să-i dea forţa şi misterul de care are nevoie.
Nu ne propunem să facem aici o filozofie a poemului, dar trebuie amintit că textului poetic i se conferă libertate prin diversitatea de lectori şi modalităţi de lectură, el devenind astfel o „opera aperta”, după arhicunoscutul concept al lui Umberto Eco. Dar poetul? Există o libertate cu adevărat ideală a poetului, a celui care ar vrea să ia perla fără să ucidă scoica? Răspundem fără ezitare: NU! Cît de liber poate fi poetul, populat el însuşi de marile simboluri ale lumii, cît de liber faţă de mituri şi motive strivitoare de libertate (un fel de idoli baconieni)? Cît de liber, cînd mai există frica, spaima de neant, inconfortul venit din limitele cognoscibilului, a limitei elementelor textuale combinatorii, a inexprimabilului, cînd mai există labirinturi nedescifrate, angoasa cotidiană, mizerabilul splin, toată această zgură existenţială?!
Întîlnim în cazul creatorului ceea ce aş numi libertatea canonică, formată dintr-o sumă de libertăţi fragmentare, dătătoare de adevăr liric, adică de irealitate conţinută în text, adică de religie salvatoare. Pentru că ce altceva sînt religiile lumii, dacă nu o poetică a spiritului aspirînd la puritatea sacrală? A se observa că, în toate culturile, invocaţiile divinităţii sînt doldora de poezie şi cred că avea dreptate Saint-John Perse atunci cînd spunea: „Cînd mitologiile se scufundă, în poezie îşi află refugiu divinul”. A se observa că toţi profeţii lumii au fost poeţi.
Cînd crezi că eşti liber cu adevărat, înseamnă că nu mai există nici o scăpare. Fără să-şi fi luat libertăţile lor particulare, ereziarhii Evului Mediu n-ar fi existat, n-ar fi existat nici libertatea canonică pe care o descifrăm astăzi în textele gînditorilor gnostici şi ezoterici. Intenţionam cîndva să scriu un studiu despre influenţa lui Cervantes, Beckett şi Kafka asupra operei lui Shakespeare, convins fiind de teoria fuziunilor circulare. Îmi veneau în ajutor cîţiva susţinători ai ideii de circularitate a timpului: Platon (din Marele An), Nietzsche (L'Eternel Retour), pe urmă ciclurile nonidentice ale lui Hesiod, Heraclit, Virgiliu, Bacon, Spengler şi Emerson. Acum mă voi rezuma doar la un citat din Marc Aureliu: „Cine a văzut prezentul, a văzut toate lucrurile: cele care s-au întîmplat în trecutul insondabil, cele care vor apărea în viitor”. Privighetoarea lui Keats a fost ascultată, prin urmare, şi de Virgiliu, şi de Rilke, o ascult şi eu şi o va asculta poate şi poetul din anul 2660. Înseamnă asta că istoria universală este istoria unui singur om?
A fi al timpului tău, a reuşi să fii al tuturor timpurilor, iată o libertate de care nu mai eşti răspunzător! Ne constituim ca un vis într-un alt vis, sau cum spunea Poe „un vis într-un alt vis mai mare”.
O altă idee, expresie a unei libertăţi ideale, dătătoare de frisoane multor orgolioşi creatori, este ideea poemului universal, nelegat de vreun nume (toate poeziile lumii sînt doar fragmente din el), idee care a fost obsesia lui Scheley, preluată apoi de Emerson, Valéry şi Borges.
Dar să ne întoarcem la libertatea operei ca lucrare a spiritului şi ca reflectare. După plăsmuire, opera de artă trăieşte o libertate de tip special. Aş numi-o chiar perioada de fericire a operei, ştiută în toate articulaţiile doar de creatorul ei. Asta pînă la punerea ei în circuit, pînă la intrarea în legile realului, recte ale fatalismului lumii. De aceea, daţi-mi voie să-mi imaginez trei tipuri de libertate a textului:
1. libertatea germinală;
2. libertatea ideală (cînd opera e o entitate nearuncată între legile lumii);
3. libertatea fragmentară (libertate pe care şi-o ia în relaţia cu fiecare cititor).
În altă ordine de idei, însuşi faptul estetic revelatoriu, nu este libertate particulară, componentă a libertăţii canonice? Căutarea continuă a unei alte sintaxe care să particularizeze textul, nu e o altă libertate a poetului?! Şi de ce n-am considera „noul umanism” impus de postmodernişti prin sublimarea realului şi a întregii culturi drept o libertate demnă de luat în discuţie? Mai ales că sînt peste treizeci de ani de cînd postmodernismul a devenit peste tot o obsesie culturală, fiind considerat ultima mare ispravă a lumii noastre. În ce mă priveşte, consider postmodernismul o reacţie nu numai împotriva modernismului, ci împotriva întregii gîndiri culturale a omenirii. Îmi bazez această afirmaţie pe o idee a lui Heidegger3, după care fiecare om are tendinţa anulării ontologiei, peste care fiinţa nouă este o fragilă supunere. Acum, la „sfîrşitul istoriei”, în sensul dat de Fukuyama în 1991 şi nu răstălmăcit de unii şi alţii, postmodernismul oferă istoria sublimată a culturii, un compendiu la care se adaugă contribuţii personale. E oarecum şi sensul pe care-l dă profesorul parizian François Lyotard4, însă eu cred cu toată tăria că ideea post-modernismului recuperatoriu vine din livrescul tom Bouvard et Pecuchet, unde Flaubert urmăreşte o desfiinţare a literaturii lumii prin concentrare într-o Carte-sinteză.
Întrebarea pe care ne-o punem la sfîrşitul acestor consideraţii: va fi Poezia o religie a mileniului III ? Cum spuneam, a sosit vremea sublimărilor, a compendiilor. Încă două generaţii vor interpreta marile mituri, simboluri, parabole, oferind compendii originale. Poate că nu sînt deţinătorul unei viziuni absolute, dar, dacă intuiţia nu mă înşeală, după vreo două-trei generaţii experimentale poezia se va întoarce la simplitatea socratică, adică la naturalețea și simplitatea expresiei lirice, fără a neglija dimensiunea simbolică şi fără a escamonta misterul şi efectul magic. Va fi o revenire la forţa şamanică a cuvîntului şi la un ezoterism care întotdeauna a făcut bine poeziei. Cît despre poet, lucrătorul cu inefabilul, va rămîne acelaşi serafic salahor al sintaxei şi acelaşi fericit al fulgerărilor metaforice.
Note
1. Martin HEIDEGGER, Originea operei de artă, Ed. Univers, Bucureşti, 1982 (traducere de Thmomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu). În acest excelent studiu despre locuirea omului în lume şi despre înţelesurile artei, Heidegger abordează libertatea ca element primordial, care stă la baza operei de artă. Spune filozoful, la pagina 31: „Problema originii operei de artă este problema privitoare la provenienţa esenţei sale. Potrivit reprezentării obişnuite, opera ia naştere din şi prin activitatea artistului. Însă prin ce anume, şi de la ce anume pornind, este artistul ceea ce este? Prin operă; căci faptul că o operă este spre lauda făuritorului ei înseamnă: abia opera îl face pe artist să apară drept meşter într-ale artei. Artistul este originea operei. Opera este originea artistului. Nici unul din aceşti termeni nu există fără celălalt. Cu toate acestea, nu este mai puţin adevărat că nici unul dintre cei doi nu îl poartă cu sine pe celălalt. Artistul şi opera sînt, fiecare în sine şi în corelaţia lor, printr-un al treilea termen, care, de bună seamă este şi primul, anume prin acel ceva de la care artistul şi opera de artă îşi capătă de altfel numele: prin artă”.
2. BAUDELAIRE, Charles - Critica literară şi muzicală. Jurnale intime, E.P.L.U., Bucureşti, 1968. Citatul exact este: „Sînt mai multe feluri de Libertate. E libertatea Geniului şi e libertatea foarte restrînsă a puşlamalelor”.
3. A se vedea Martin HEIDEGGER, Zur Seinfrage (Cu privire la problema fiinţei), Klosterman Verlag, Frankfurt/Main, 1995.
4. În „L'Inhumain: causerie sur le temps”, Editions Galilée, Paris, 1988, Francois Lyotard consideră postmodernitatea nu ca depăşire a modernităţii, nu ca sfîrşit ori regenerare a ei, ci „ca perborare a acesteia, adică travaliu angajat să gîndească ceea ce, din eveniment sau din sensul evenimentului, ne rămîne în mod constitutiv ascuns, nu numai prin prejudecata trecută, ci şi prin aceste dimensiuni ale viitorului care sînt pro-iectul, pro-gramul, pro-spectiva...”.
Vorbind de Poezie şi Libertate, ne-ar fi la îndemînă să începem cu binecunoscuta, de acum, afirmaţie a lui Heidegger din excelentul studiu asupra poeziei lui Hölderlin, după care poezia ar fi un „exerciţiu al libertății interioare”1. Dar afirmaţia e destul de generală şi ar suporta multe nuanţări pentru a fi operabilă. Considerăm că, în artă, libertatea e atît de intrinsecă şi de un tip atît de special, încît trebuie abordată cu multă seriozitate şi nu ca acei responsabili politici care invocă de cel puţin zece ori pe zi cuvîntul libertate, fără a-i interesa esenţa lui.
Pentru atîţia oameni Poezia e un paradis al erorii, iar poetul un fel de comis voiajor al deformării realului. Căutînd în poezie sufletul pierdut sau pe cale să se piardă, poetul e un „producător de ideal”, cum spunea Baudelaire, dar cît poate frumosul artistic să contribuie la idealul atît de rîvnit de hommo aestheticus? Poate el să corecteze însăşi fatalitatea lumii? Dezarmantă candoare! Ajunşi în acest punct, să-1 credem oare pe Hegel (cel din filosofia istoriei) care spunea că deosebirea dintre idealul şi realul lumilor este doar aparenţă? Că, practic, lumea materială există doar ca aspect al spiritului, iar conştiinţa este instanţa care reface lumea materială după propria imagine. În Giambattista Vico întîlnim o definire a poeticului ca formă de cunoaştere autonomă. Pentru Vico, omul, înainte de a integra lumea în categorii intelectuale o integrează în categorii emotive (în Scienza nuova). Iar această libertate a emoţiei e infinită şi e generatoare de poezie.
Ni-i dat să credem că măreţia poetului se măsoară mai ales în felul în care îşi suportă singurătatea. Singurătatea care îi conferă un anumit tip de libertate. Şi nu greşea Baudelaire cînd făcea distincţia clară între libertatea omului ales, blestemat şi libertatea foarte restrînsă a puşlamalelor. În cazul primei libertăţi (singura care ne interesează) apare densitatea trăirii şi irepetabilitatea ei. Depăşirea de sine. Realul ideal. Pentru poet, călătoria din lumea de semne exterioare în lumea profundă cu semnele sale, în labirintul interior, unde întîlnirea cu minotaurul se poate petrece în oricare clipă, e de fiecare dată misterioasă şi iniţiatică. Dezechilibrele dispar şi ţi se conferă acea forţă de fondator de religii, de şaman al ideii şi expresiei. De cele mai multe ori simţi că ţi se dictează („Et verbum caro factum est” - Şi cuvîntul s-a făcut trup, spune Ioan în Evanghelia sa). Că descoperi ce n-ai rîvnit, ce n-ai visat. Că o libertate divină forţează limita. De aceea nu găsesc rea o vorbă a lui Thomas Dempster care priveşte limita: „Nu cerceta emoţiile interdicţiilor!” Şi dacă poetul nu-şi cultivă libertatea harică şi dacă prin această libertate nu se consideră un centru al lumii, înseamnă că se află în eroare. În acest sens, el e magician fără voie, uneori fără metodă. Pentru că e o magie să desfaci coaja lucrurilor şi ele să te lase să le pătrunzi înţelesul sau misterul.
Găsesc inutil şi şcolăresc să mai reliefăm diferenţa între text liric şi poezie, pentru că, se ştie, poezia e pulberea aceea fină care pluteşte deasupra textului, iar textul doar un vehicul (mai sărac sau mai fastuos) care ne duce spre starea de poezie. MAGIA nu trebuie să fie în poem doar ecoul unui ecou, ea trebuie să-l cuprindă, să-i dea forţa şi misterul de care are nevoie.
Nu ne propunem să facem aici o filozofie a poemului, dar trebuie amintit că textului poetic i se conferă libertate prin diversitatea de lectori şi modalităţi de lectură, el devenind astfel o „opera aperta”, după arhicunoscutul concept al lui Umberto Eco. Dar poetul? Există o libertate cu adevărat ideală a poetului, a celui care ar vrea să ia perla fără să ucidă scoica? Răspundem fără ezitare: NU! Cît de liber poate fi poetul, populat el însuşi de marile simboluri ale lumii, cît de liber faţă de mituri şi motive strivitoare de libertate (un fel de idoli baconieni)? Cît de liber, cînd mai există frica, spaima de neant, inconfortul venit din limitele cognoscibilului, a limitei elementelor textuale combinatorii, a inexprimabilului, cînd mai există labirinturi nedescifrate, angoasa cotidiană, mizerabilul splin, toată această zgură existenţială?!
Întîlnim în cazul creatorului ceea ce aş numi libertatea canonică, formată dintr-o sumă de libertăţi fragmentare, dătătoare de adevăr liric, adică de irealitate conţinută în text, adică de religie salvatoare. Pentru că ce altceva sînt religiile lumii, dacă nu o poetică a spiritului aspirînd la puritatea sacrală? A se observa că, în toate culturile, invocaţiile divinităţii sînt doldora de poezie şi cred că avea dreptate Saint-John Perse atunci cînd spunea: „Cînd mitologiile se scufundă, în poezie îşi află refugiu divinul”. A se observa că toţi profeţii lumii au fost poeţi.
Cînd crezi că eşti liber cu adevărat, înseamnă că nu mai există nici o scăpare. Fără să-şi fi luat libertăţile lor particulare, ereziarhii Evului Mediu n-ar fi existat, n-ar fi existat nici libertatea canonică pe care o descifrăm astăzi în textele gînditorilor gnostici şi ezoterici. Intenţionam cîndva să scriu un studiu despre influenţa lui Cervantes, Beckett şi Kafka asupra operei lui Shakespeare, convins fiind de teoria fuziunilor circulare. Îmi veneau în ajutor cîţiva susţinători ai ideii de circularitate a timpului: Platon (din Marele An), Nietzsche (L'Eternel Retour), pe urmă ciclurile nonidentice ale lui Hesiod, Heraclit, Virgiliu, Bacon, Spengler şi Emerson. Acum mă voi rezuma doar la un citat din Marc Aureliu: „Cine a văzut prezentul, a văzut toate lucrurile: cele care s-au întîmplat în trecutul insondabil, cele care vor apărea în viitor”. Privighetoarea lui Keats a fost ascultată, prin urmare, şi de Virgiliu, şi de Rilke, o ascult şi eu şi o va asculta poate şi poetul din anul 2660. Înseamnă asta că istoria universală este istoria unui singur om?
A fi al timpului tău, a reuşi să fii al tuturor timpurilor, iată o libertate de care nu mai eşti răspunzător! Ne constituim ca un vis într-un alt vis, sau cum spunea Poe „un vis într-un alt vis mai mare”.
O altă idee, expresie a unei libertăţi ideale, dătătoare de frisoane multor orgolioşi creatori, este ideea poemului universal, nelegat de vreun nume (toate poeziile lumii sînt doar fragmente din el), idee care a fost obsesia lui Scheley, preluată apoi de Emerson, Valéry şi Borges.
Dar să ne întoarcem la libertatea operei ca lucrare a spiritului şi ca reflectare. După plăsmuire, opera de artă trăieşte o libertate de tip special. Aş numi-o chiar perioada de fericire a operei, ştiută în toate articulaţiile doar de creatorul ei. Asta pînă la punerea ei în circuit, pînă la intrarea în legile realului, recte ale fatalismului lumii. De aceea, daţi-mi voie să-mi imaginez trei tipuri de libertate a textului:
1. libertatea germinală;
2. libertatea ideală (cînd opera e o entitate nearuncată între legile lumii);
3. libertatea fragmentară (libertate pe care şi-o ia în relaţia cu fiecare cititor).
În altă ordine de idei, însuşi faptul estetic revelatoriu, nu este libertate particulară, componentă a libertăţii canonice? Căutarea continuă a unei alte sintaxe care să particularizeze textul, nu e o altă libertate a poetului?! Şi de ce n-am considera „noul umanism” impus de postmodernişti prin sublimarea realului şi a întregii culturi drept o libertate demnă de luat în discuţie? Mai ales că sînt peste treizeci de ani de cînd postmodernismul a devenit peste tot o obsesie culturală, fiind considerat ultima mare ispravă a lumii noastre. În ce mă priveşte, consider postmodernismul o reacţie nu numai împotriva modernismului, ci împotriva întregii gîndiri culturale a omenirii. Îmi bazez această afirmaţie pe o idee a lui Heidegger3, după care fiecare om are tendinţa anulării ontologiei, peste care fiinţa nouă este o fragilă supunere. Acum, la „sfîrşitul istoriei”, în sensul dat de Fukuyama în 1991 şi nu răstălmăcit de unii şi alţii, postmodernismul oferă istoria sublimată a culturii, un compendiu la care se adaugă contribuţii personale. E oarecum şi sensul pe care-l dă profesorul parizian François Lyotard4, însă eu cred cu toată tăria că ideea post-modernismului recuperatoriu vine din livrescul tom Bouvard et Pecuchet, unde Flaubert urmăreşte o desfiinţare a literaturii lumii prin concentrare într-o Carte-sinteză.
Întrebarea pe care ne-o punem la sfîrşitul acestor consideraţii: va fi Poezia o religie a mileniului III ? Cum spuneam, a sosit vremea sublimărilor, a compendiilor. Încă două generaţii vor interpreta marile mituri, simboluri, parabole, oferind compendii originale. Poate că nu sînt deţinătorul unei viziuni absolute, dar, dacă intuiţia nu mă înşeală, după vreo două-trei generaţii experimentale poezia se va întoarce la simplitatea socratică, adică la naturalețea și simplitatea expresiei lirice, fără a neglija dimensiunea simbolică şi fără a escamonta misterul şi efectul magic. Va fi o revenire la forţa şamanică a cuvîntului şi la un ezoterism care întotdeauna a făcut bine poeziei. Cît despre poet, lucrătorul cu inefabilul, va rămîne acelaşi serafic salahor al sintaxei şi acelaşi fericit al fulgerărilor metaforice.
Note
1. Martin HEIDEGGER, Originea operei de artă, Ed. Univers, Bucureşti, 1982 (traducere de Thmomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu). În acest excelent studiu despre locuirea omului în lume şi despre înţelesurile artei, Heidegger abordează libertatea ca element primordial, care stă la baza operei de artă. Spune filozoful, la pagina 31: „Problema originii operei de artă este problema privitoare la provenienţa esenţei sale. Potrivit reprezentării obişnuite, opera ia naştere din şi prin activitatea artistului. Însă prin ce anume, şi de la ce anume pornind, este artistul ceea ce este? Prin operă; căci faptul că o operă este spre lauda făuritorului ei înseamnă: abia opera îl face pe artist să apară drept meşter într-ale artei. Artistul este originea operei. Opera este originea artistului. Nici unul din aceşti termeni nu există fără celălalt. Cu toate acestea, nu este mai puţin adevărat că nici unul dintre cei doi nu îl poartă cu sine pe celălalt. Artistul şi opera sînt, fiecare în sine şi în corelaţia lor, printr-un al treilea termen, care, de bună seamă este şi primul, anume prin acel ceva de la care artistul şi opera de artă îşi capătă de altfel numele: prin artă”.
2. BAUDELAIRE, Charles - Critica literară şi muzicală. Jurnale intime, E.P.L.U., Bucureşti, 1968. Citatul exact este: „Sînt mai multe feluri de Libertate. E libertatea Geniului şi e libertatea foarte restrînsă a puşlamalelor”.
3. A se vedea Martin HEIDEGGER, Zur Seinfrage (Cu privire la problema fiinţei), Klosterman Verlag, Frankfurt/Main, 1995.
4. În „L'Inhumain: causerie sur le temps”, Editions Galilée, Paris, 1988, Francois Lyotard consideră postmodernitatea nu ca depăşire a modernităţii, nu ca sfîrşit ori regenerare a ei, ci „ca perborare a acesteia, adică travaliu angajat să gîndească ceea ce, din eveniment sau din sensul evenimentului, ne rămîne în mod constitutiv ascuns, nu numai prin prejudecata trecută, ci şi prin aceste dimensiuni ale viitorului care sînt pro-iectul, pro-gramul, pro-spectiva...”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu