Ioan
TODERAŞCU
Moto: De
cuvânt mă leagă inima să-mi fac
Din
săgeata vorbei aripă şi leac (t.i)
Opera
poetică; intitulată astfel, ne oferă
,cronologic,capitolele: „Intrarea
în scenă (1984)”; „Plimbarea prin flăcări (1988)”;
„Preludiu pentru trompetă şi
patru pereţi (1992)”; „Documentele haosului (1994)”; „Spre
fericitul nicăieri (1995)”; „Manualul bunului singuratic
(1997)”; „Duminică fără sfârşit (1998); „Cartea umbrelor
(2001)”; „Evanghelia după Corbu şi
alte poeme (2006)”; „Poftiţi domnule Kafka! (2010)”; „Refugii
postmoderne (2010)”; „Viaţa de fiecare zi… (2010)”.
Integrală
selectă, deschisă de academicianul Mihai Cimpoi, prin: „Daniel
Corbu, cavalerul Neantului” şi
încheiată de sintagma: „Poezia
e haosul condamnat la visare” (D.C).
Carte referenţială
în poezia contemporană românească şi nu numai. Stilul epic al
discursului său literar este o lungă constatare a semnificaţiilor
ascunse în semnificat, ascunse în „fapte la vedere”, estetice
ori mai puţin divulgatoare de estetic, privite în ochi de vultur
,să vorbească, să se destăinuie fără teamă, aşa cum Istoria
le-a risipit în adormirea ei pe lume, prin lume, peste lume.
Haosul ,motiv de
ceartă cu lumea referenţială, cu fractalităţile ei geo-fizice,
geo-sociale, egocentrice şi egotice, este un document ce trebuie
citit, este o documentare a revelaţiei înainte de adoraţie.
Intrând
în faptele săvârşirii poemelor sale, Daniel
Corbu ni
se înfăţişează ca un poet al simbolurilor şi arhetipurilor, al
schemelor şi constanţelor arhetipale. Poezia sa epică atacă
„mitul” şi-l
dinamizează în extensii de ritual neoromantic ,postmodernist,
într-o largă diversitate a concretului, uneori divin, alteori
existenţializat şi mereu adevăr substanţializat. Iată cum
se adună aceste structuri epice în „Râul
care trece prin inima mea”:
„Să
vină seara (arhetipul)
/ Aşteptarea
să limpezească noi vânători (schema
ciclică generată de arhetipul serii) (vânătoarea va aduna vânatul
cuvintelor rostite) / de
cuvinte vânători cu ogari alergând (atenţie
la bogăţia de sensuri a vânătorii). Tac (Posibil
foc de armă, aşezare în „centru”)Uneori
seamăn cu refugiile (pândaşului,
ţintaşului de… cuvinte) /
îmi înghesui singurătatea
în oglinzi – nici o victorie (insatisfacţia
vânătorii de cuvinte) / cineva
mă ademeneşte cu vorbe ca monezile fierbinţi (vorba
înşelătoare, a arginţilor fierbinţi din palma lui Iuda)”.
Şi,
dintr-odată, schema ghemuirii placentare, adormirii,
prizonieratului, provoacă arhetipurile
intimităţii: inima, umbra, luna:
„Mamă,
(acel cineva) nu
este moartea (moartea
,o ghemuire a fiinţei, o „cădere” în nefiinţă = schemă)
/ Trecem
fiecare cu o altă icoană în mâini (nouă
formă a ghemuirii) /
roua deconspiră sigiliile /
luna descuie toate uşile (schema
înălţării, generând arhietipul
astrului) îţi
mai aminteşte râul (arhietip
alscufundării ,o
schemă) ce
trece prin inima mea (arhietipul
sânului = inima)
/ Mamă (din
nou ghemuirea…
placentară), de
când mă ştiu
/ adorm cu mâinile goale (consecinţă
a „coborârii”, arhietipul
golului)
/ ce
să fac / exist şi
eu / ce subţire mi-i umbra (ce
ne(în-de)ajuns; intimitatea naşterii mele ,existenţei mele).
Sensurile
simbolurilor, însemnătatea simbolurilor ,se strâng în…
Heraclit, în „râul
ce trece prin inima mea”,
râul cu izvor pântecul matern, o altă intimitate, pe care numai
„creatoarea” o „ştie”, o păstrează în memoria ei
(ne)mărturisindu-ne „schimbarea la faţă a creatului” şi
transformarea lui în „neschimbat”. Sens al Fiinţei supus râului
-timp ,cascadelor neantice ale nemuririi.
Numai
în „mamă,
nu e moartea”,
putem descifra marea diferenţiere a simbolului de arhetip: „Mamă” –
simbol ce urmează calea numelui (simbolul
creaţiei).
Un exemplu de cum simbolul
înrobeşte substantivul pe moşia arhetipului(t,i). În
timp ce moartea este
un arhetip,
mai mult decât un substantiv, o idee universală care implică drama
existenţei… muritoare.
Dincolo
de aceste analize, prin care subiectivitatea relaţionismului văzut
de mine între simbol şi arhietip nu face decât pledoaria unităţii
estetice a poemului epic Daniel Corbu, voi îndrăzni şi o analiză
a vectorilor
semantici ce dinamizează simbolurile în arhetipuri (t.i). Schemele
sintactice ascund aceşti vectori vederii raţionale în hlamidele
„obiectelor sensibile” ce iluminează „subiectele dezbaterii
literare”.
Primul
vector, de care, de a cărui intensitate, depinde „vânătoarea
cuvintelor” este: „să
vină seara”,
imperativ, impetuos, ce determină „coborârea” ca: „aşteptarea
să limpezească noi vânători de cuvinte”
„vânători,
cu ogari alergând”,
vânători ce aleargă „ogarii cuvintelor”.
„Seara”,
aici, e mai degrabă un totem
protector al vânătorii de
cuvinte alese, pentru un ritual antropofag, cuvintelor de preţ ,în
schimbul unor vorbe goale, spumoase, lichide, sanguine, vorbe semn,
vorbe insemn: „Trecem
fiecare cu o icoană
în mâini” –
al doilea vector important în spaţiul semantic al
schemelor arhetipului
intimităţii. Un
simbol totodată dezgolit în intimitate, în arhetip ,până la
„semnul”
destinului şi
al rugăciunii.
Ca
spaţiu dinamic, poemul este o combinaţie liniară a vectorilor „să
vină seara”, „trecem
fiecare cu o altă icoană în
mâini”,
vectori ce se descompun prin hăţişurile ideilor şi simbolurilor
arhetipale în: „tac”,
„îmi înghesui singurătatea-n oglinzi” (ghemuirea
în intimitate),
„roua deconspiră sigiliile ”(trădarea
puterii intime), „luna
descuie toate uşile” (
evadarea din intimitate);
„adorm cu mâinile goale” (cădere,
din nou, în arhietipul golului – un document al
haosului); „exist” (simbolul
dus în semnul ex-siterului).
Poemul
„Râul
ce trece prin inima mea”
,în această dependenţă liniară a vectorilor semantici, provocând
următorul spaţiu esenţial al limbajului literar.
Să
vină seara (v1) aşteptarea să
limpezească (v2) noi
vânători… Tac (v3) îmi
înghesui singurătatea
în oglinzi (v4)… cineva mă
ademeneşte (v5)… nu
e moartea
(v6)
Treceam fiecare
cu o altă icoană în mâini (v7)…
roua deconspiră sigiliile (v8), luna deschide toate
uşile (v9) mă ştiu (v10)… adorm cu
mâinile goale(v11). Exist (v12) subţire
mi-i umbra (v13).
O „compunere a
combinaţiei lor liniare, mai mult sau mai puţin… sintactică, dar
în favoarea dinamismului semantic (axă, matrice semantică
vectorială), ar fi:
Fiecare
vector are o direcţie bine determinată. Aici, verbul (vectorul
independent) este direcţionat prin substantiv. De exemplu: „să
vină =
v1”
are dreaptă semantică „seara”;
„să limpezească = v2”,
substantivul aşteptarea; „îmi înghesui = v4”,
are direcţia „în oglinzi”; mă ademeneşte = v5”
are suport „cu vorbe”.
Vectorul
şi suportul său semantic străpung spaţiul limbajului literar,
respectând sintaxa şi morfologia unei gramatici vectoriale
semantice aparte. Cea mai importantă componentă a vectorului
lingvistic este sensul lui
imposibil de „trasat” grafic. Însă, la îndemâna interpretării
subiective. Mereu impuls – săgetat sferic, la voia unui liber
arbitru aflat în iluminarea subconştientului revărsat în
cotingent, ce participă la vânători arhetipale… antropofage.
Sensul este
un „aşa ar fi”, „aşa nu ar fi”: uşor
de îmbrăcat cămaşă/ a măştilor pornite să-şi zâmbească/ în
tinda unei case prea curată/ ,ce-n simţuri stă deschisă cu
uşa-ntr-un dereg,/ muşcata să vorbească muşcatului întreg (t,i).
Sensul este
săgeata divină a reflexiei admiratoare, hulitoare, ocrotitoare,
milostive, nemiloase, trezire a unor noi călătorii instinctive,
senzoriale. Sensul, mai
mult decât arhetipul, străbătut de el, este imanenţă şi
iminenţă, esenţă a obiectului estetic răsturnat în adormirea
raţională fără trezire, a unui eveniment imaginar. Aici , „râul
ce trece prin inima mea”, inima
poetului.
După
cum „predicatul” este vector şi „subiectul” poate fi
suportul acestuia. Direcţia vectorului – actanţă semantică este
/ eliberează vectorul – predicat de obligaţii gramaticale ,având
drept legitim de noi gramatici, negramaticale, de libertăţi
dinamice în simbol şi imagine. Mereu sub aura ,sub
guvernareacomplexelor generatoare
de sens semantic,
de combinaţii sintactice semnificative, până în stadiul ruinării,
epuizării sensului semantic
în semn.
Revoluţie
a cuvântului Daniel Corbu, a poemului său, „în alt fel
săvârşită”, dar sub stindardul unui „cult epic” – masă
rotundă a dezbaterii arhetipurilor şi schemelor lor psihologice,
foarte aproape de mâncatul cu mâna, de înmuiatul degetelor în
„tochitura mitului”, a degetelor flămânde să privească o nouă
raţiune a judecăţilor primare. Mai puţin filosofice, mai mult
filologice. Judecăţile asertorice şi apodictice. Între „este”
şi „trebuie” ,uneori ,gândind problematicul „până la urmă…
există”.
Cum
splendid, aceste judecăţi sensibile,se des-bat în poemul
„Scrisoare neexpediată”.
Poem în care îşi face şi mai mult evidenţiat spaţiul vectorial
semantic prin intermediul spaţiului mitologic.
„Vom
înţelege prin mit un
sistem dinamic de simboluri” (spune
Gilbert Durand), de
arhetipuri […] care tinde să se realizeze ca povestire”.
Componente,
după cum vedeţi, a unui spaţiu vectorial în care lipsesc …
vectorii. Mitul
este un sistem lingvistic, un spaţiu al unui limbaj …literar
(t.i).
Vectorii
semantici, în poemele domnului Daniel Corbu, străpung mitul şi
legenda în favoarea unei istorii prezente :istoria judecăţilor
revoltate pe „cum
esteӔmpotriva
lui „aşa
este”.
Cine? Un subiect
denominat, un obiect abstract, un substantiv suport semantic: mit
explicitat raţional sau iraţionalizat.
Iată
o…„Scrisoare
neexpediată”:
„Nimeni
să nu întrerupă cântecul! (aserţiune)
Până
la urmă, Odysseeas Elytis, există şi o mare a mea (mit
explicitând un arhetip)
Cu
neştiute corăbii şi cântece de sirenă (simboluri
scufundate în denumiri)
Cu
frânte aripi dedalice (nouă
denumire, legată de simbolul zborului frânt) (anaforă: cu
neştiute…, cu frânte…)
Da,
Odysseeas Elytis, cum bine îmi scrii ,(din
nou, simbolul care generează o nouă denumire a … mitului)
90
la sută orice nenorocire (arhetip)
(simbol transformat în semnul 90)
ne
conţine (idee
generată de arhetip)
iar
Infernul nu e decât un labirint răsturnat (simbolul
„Infern” provocând denumirea „labirint răsturnat”)
(aserţiune)
Şi
pentru ca frumuseţea şi veşnicia ei să rămână (judecată
problematică)
Nimeni
să nu întrerupă cântecul! (aserţiune,
repetiţie, invariant)
Până
la urmă, Odysseeas Elytis, am şi eu o mare a mea (judecată
problematică, până la urmă = e posibil. Dar şi exemplu de simbol
care denumeşte „o mare a mea”)
Cu
neştiute corăbii sirene furtuni zei plutitori (simbolul
corăbiei neştiute, denumite, transformat în cuvinte…)
Cu
oglinzi mişcătoare (altă
denumire)
Cu
iluzia ţărmului răsfrânt în mine (denumire,anaforă)
Cu
frigul memoriei (ibdm)
Cu
file albe pe care se-nghesuie mormane de vorbe, spaime,
tăcerile … aerul
claustrofob (cu
iluzie, cu oglinzi, cu … = anafora) (exemplu de cum simbolul
„neştiutele corăbii”, alături de arhetipul o „mare a mea”
se transformă în „cuvinte” şi „idei”).
Până
la urmă, (o
altă anaforă: trei repetiţii egal distanţate în text) Odysseeas
Elytis, există
şi o mare a mea (invariant
= mitul care sprijină, aici, o povestire care…)
Care,
încet, încet se transformă în cuvinte („o
mare a mea”, simbol, de această dată, ce-şi recunoaşte menirea
de a se transforma în „cuvânt”)
Dar
cum bine îmi scrii (mit
personificat)
cu
foşnetul Mării Egee adâncit în cuvinte.(arhetipul
golului)
Cine
să ştie dacă voi fi primul cocoş din infern? (judecată
problematică. Exemplu de trezire raţională dintr-un vis
mitic).
Elementele
dinamice, vectorii actanţi ai vorbelor, ai limbajului epic şi liric
totodată, combinaţiile substantivale ce ramifică vorbirea în
simboluri, scheme, figuri, se supun, dincolo de liniaritatea lor,
unor relaţii de ordine şi echivalenţă în „Documentele
haosului”.
Prin reflexivitate,
simetrie şi tranzitivitate.
În
relaţia dintre „Nimeni” şi
„o
mare a mea”,
în poem ,există simetria ,ce se poate manifesta, fără a diminua,
printr-o nouă formă, conţinutul poemului.
„Până
la urmă, Odysseeas Elytis, există şi o mare a mea”… „Nimeni
să nu întrerupă cântecul”.
Cea
mai frumoasă proprietate a ordonării unei „Scrisori
neexpediate” este translaţia. Care
duce relaţiile: „infernul
e labirint”;
„frumuseţea
să rămână veşnicie” în
relaţia: „nimeni
să nu-ntrerupă cântecul”:
„dacăinfernul
e labirint şi frumuseţea
o veşnicie,atunci nimeni
să nu întrerupă cântecul”
De
reţinut, de asemenea, translaţia relaţiei
„am
şi eu o mare a mea”
în „există
şi o mare a mea”, dar
şi eventuala lor simetrie în
text.
Mitul
„Odysseeas Elytis” favorizează în acest poem „doctrina
dogmatică”;
„90
la sută orice nenorocire ne conţine”.
„Căderea”,
dincolo de mitologia ei psihologică ,este prezentă pretutindeni;
„Mare
a mea” –
leagănul matern, cupa dionisiacă ,sfarmă intimităţile eu-lui
stăpân pe mare;
„Cu
oglinzi mişcătoare, cu iluzia ţărmului…, cu frigul memoriei, cu
file albe pe care se-nghesuie angoasele tăcerilor… claustrofobe.
(t.i.)”
Conotaţii
stilistice realizate ca sinecdocă sau metonimie, dar
şi ca nemaiîntâlnită metaforă: „iluzia
ţărmului răsfrânt în mine”.
Carnea
„haosului” şi a „documentelor” sale stă în structura
izomorfă a
imaginilor, în primul rând şi, în al doilea rând, în
izomorfia structurilorr semantice.
Putem
interpreta aceste structuri şi
din punct de vedere al spaţiului vectorial ce determină limbajul
literar în poemului Daniel Corbu, introducând echivalenţa şi
congruenţa vectorială.
Izomorfia
imaginilor.
Imaginea
„cuvântului” abundă textele, structura lor ,de la „cuvânt”
semnificat până la „cuvânt” multisemnificant.
Dacă
în „Scrisoare
neexpediată” apar
(aceste imagini) ca „foşnetul
mării adâncit
în cuvinte”
şi „mare
a mea care… se transformă în cuvinte”,
în „Râul
trece prin inima
mea”, apar
ca: „vânători
de cuvinte”.
La
fel, „se-nghesuie
mormane de vorbe” ,din
primul poem, ajunge să ia forma: „cineva
mă ademeneşte cu vorbe ca monezile fierbinţi”, în
al doilea poem.
Izomorfie
perfectă este şi între: „Nimeni
să nu întrerupă cântecul!” şi „să vină noaptea!”
(judecăţi
izomorfe ,apodictice).
La
fel, „se-nghesuie
mormane de…” ia
forma: „înghesui
singurătatea în oglinzi”.
De o frecvenţă mai
mare, imaginea morţii, abundă endo-morfic tărâmuri tematice
diverse, greu de străbătut cu piciorul fiinţei predestinate unui
veşnic surghiun fiinţial:
„moartea
ca un plâns străbătând imperiile” (Istorie) „prima
şi ultima învăţătură e moartea” (Şapte
heptastihuri…);
„imaterialitatea fiind o uşă deschisă spre moarte” (Şcoala
din Frankfurt);
„de vei ucide moartea, în altă parte foşneşte” (Groapa
cu lei); „pot
şi cărţile mai tari decât moartea?” (Spre
marile tonuri);
„moartea traversează strada odată cu tine” (Zori
tulburi…);
„pe câmpul de luptă doar moartea cucereşte stindarde” (Lecţii
lungi…); „Doamne,
de ce atâtea repetiţii pentru o singură moarte?” (Înscenări…);
„mâinile noastre compromit moartea” (Împotriva
morţii);
„în fiecare zi cineva ne condamnă la moarte” (Scrisorile
fratelui);
Sceptrele morţii ne umblă prin sânge” (Călătoriile);
„În faţa morţii suntem singuri ca un pumn de omăt” (Cântec
de adormit universul).
Trecerea
de la sens la semn,
în poezia „Scrisoare
neexpediată”,
poate da reprezentarea faptelor lingvistice” astfel (fig.1):
Sau,
astfel (fig. 2):
Structuri grafice reducând povestirea la câţiva vectori generatori de spaţialitate, iar conceptul estetic la semn. Semnul haosului şi a documentelor lui aleatorii ,arhivate. Drum al semnificatului în semnificant. Exemplu de „schemă” fărâmiţată în simboluri şi… denumiri.
Cum înăuntru „s-ar afla” ochii de vultur a unui arhanghel Daniel Corbu, care să ne mărturisească prin câte a trecut aventura genunii sale – sufletul, întrupat la mânie în odiseea timpului prezent, lecturată de noi cu înceată cugetare la cuvinte grăbite să fie ascultate. Cuvintele zorite, cu voce caldă de „arginţii fierbinţi”, şi „armate-n retragere” ,prin „imperiul clar-obscurului relevant să ne vestească mântuirea rostirii tăinuitoare de mistere.
Cum înăuntru „s-ar afla” ochii de vultur a unui arhanghel Daniel Corbu, care să ne mărturisească prin câte a trecut aventura genunii sale – sufletul, întrupat la mânie în odiseea timpului prezent, lecturată de noi cu înceată cugetare la cuvinte grăbite să fie ascultate. Cuvintele zorite, cu voce caldă de „arginţii fierbinţi”, şi „armate-n retragere” ,prin „imperiul clar-obscurului relevant să ne vestească mântuirea rostirii tăinuitoare de mistere.
-
Sfârșit
-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu