Sentimentul
inutilităţii / Deziluzii culturale şi administrative / Impostura
şi violenţa socială a guvernanţilor / Morală şi politică / O
vizită la Căcăuţii de Jos
Intenţionam să punem titlul
prezentului articol „Poetul Mihai Ursachi şi sentimentul
inutilităţii”. Dar e bine şi aşa, pentru că despre sentimentul
inutilităţii, al luptei cu morile de vînt la români este vorba.
Mai ales că poetul scrisese încă din 1971 un poem care a făcut
epocă: „Un om din
Tecuci avea un motor/ dar nu i-a folosit la nimic.”
E cuprins aici şi destinul implacabil al românului apăsat de
conjuncturi, care, după spusa eminesciană, „înapoi tot dă ca
racul”.
S-au împlinit zece ani de cînd
poetul Mihai Ursachi (pe care nu obosim a-l aşeza între primii zece
poeţi români din toate timpurile), dezgustat de spectacolul acestei
lumi, autoexilat în ultimul sezon de viaţă în sine, a trecut la
cele veşnice. Prietenii şi cunoscuţii îi spuneau Magistrul. Şi e
bine să precizăm că această calitate de Magistru şi-a căpătat-o
Mihai Ursachi încă din tinereţe, prin ţinuta morală impecabilă,
prin discursul original despre filosofie şi arte ornat pe un spirit
boem de înaltă clasă, în perioada în care, atît de prestant s-a
autointitulat „Padişahul întregii Melancolii,/ împărat al
Singurătăţii de Sus şi de Jos,/ stăpînitor absolut al Regatului
Dor/ şi Prinţ Senior/ al Tristeţii.”
Întors în ţară la începutul
anului 1990 (după un exil de 9 ani în America), Mihai Ursachi s-a
plasat în mijlocul efervescenţei
politice postrevoluţionare,
a entuziasmelor sau deziluziilor culturale dar
şi administrative, dacă ţinem seama că a fost, timp de doi ani,
managerul Teatrului Naţional din Iaşi. Pe de altă parte, intrarea
în Alianţa Civică şi în Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici
a echivalat cu un angajament politic. Articole
precum Un cal mort,
mort, mort (1990),
Vin cizmarii (1990),
Sacrificarea
soldatului (1997)
sau discursurile publice, cu titluri ca Cetăţeni
ai Iaşilor, muncitori, studenţi, miliţieni, sprijinitori ai
FSN-ului! (1990),
Continuă umilirea victimelor terorii bolşevice (1995)
sunt adevărate diatribe împotriva imposturii şi a violenţei
sociale a neocomuniştilor, atingând pe alocuri vehemenţa
pamfletului, în linia unor N.D. Cocea şi Tudor Arghezi. În unele
din ele, o ironie împinsă la extrem şi un limbaj pe măsură
întreţin un spectacol ademenitor, plin de forţă. Aşa este cel cu
titlul O vizită şi
un interviu, pe
care-l cităm în întregime:
„Pentru a schimba puţin (for a
cange) aerul Cârlibabei, am avut fericita idee de a mă duce în
satul Căcăuţii de Jos.
Aşezată discret între două coline de formă
fesieră şi umbrită de un arboret amintind ca formă şi culoare de
perciunii defunctului rabin de Dorohoi (dr. Schissmann), pitoreasca
localitate mă întâmpină cu un uşor miros de pucioasă. (Probabil
din cauza vreunor izvoare de ape minerale sau nămoluri tămăduitoare,
mi-am dat eu cu presupusul, dar şi cu oarecare speranţă).
Pentru a mă refrişa (to refresh
myself) puţin după voiajul destul de anevoios, am hotărât să
trag la bodega locală, al cărui nume îl voi trece sub tăcere, nu
din pudibonderie, ci prin simplă pudoare literară. În cursul
numeroaselor toasturi joviale cu care am fost întâmpinat şi care
au continuat tot restul zilei precum şi în cea mai bună
parte din noaptea următoare, am avut şansa de a-l cunoaşte pe
primarul comunei, dl. Pompiliu Chizdavăţ, cu care am purtat o
îndelungată convorbire, din care voi reda câteva fragmente mai
esenţiale.
- Domnule Chizdavăţ, care e
situaţia comunei dumneavoastră, Căcăuţii de Jos, în actualele
condiţii de tranziţie la democraţie şi la economia de piaţă?
Dl. Chizdavăţ: Căcat.
- Întrevedeţi o schimbare în bine a atmosferei
locale?
Dl. Chizdavăţ: Căcat.
- Care
sunt perspectivele de dezvoltare, pe termen scurt, mijlociu şi lung
a frumoasei dvs. comune, Căcăuţii de Jos?
Dl. Chizdavăţ: Căcat.
- Pentru a rezuma, ce părere
aveţi despre importanţa culturii, scrise şi vorbite, la care
frumoasa dvs. comună, Căcăuţii de Jos, şi-a adus, de-a lungul
secolelor, o atît de substanţială contribuţie?
Dl. Chizdavăţ: Căcat.”
Avem convingerea că, cine va
parcurge articolele politice şi discursurile, îşi va da seama că
poetul Mihai Ursachi a pus în ele o pasiune şi o credinţă întru
rezolvarea problemelor sociale, culturale şi morale din România
perioadei de tranziţie, asemănătoare lui Eminescu din perioada
formării României moderne.
De multe ori, articolul îmbracă
forma eseului politic, precum în Morală
şi politică, unde
poetul, pornind de la ideea că sfera politică nu se interferează
cu aceea a moralei, îşi porneşte demonstraţia de la Machiavelli,
ne trece prin preceptele
lui Gensis-Khan, ajungând la „legile fundamentale ale Cuibului
legionar”, la Hitler sau la deţinătorii de ciolan politic din
România primilor ani postrevoluţionari. De la scrierea acestui
articol au trecut 18 ani. De cînd poetul a plecat la poporul
stelelor, şase. Ce s-a schimbat în România, cînd harababura,
corupţia, sărăcia (de care vreo 5 milioane de români au fugit în
lume), subcultura, marginalizarea valorilor se petrec în acelaşi
fel? Un vis urît pentru omul autentic, patriot, visător la formele
cu fond, un vis şi mai urît pentru cei care, precum poetul Mihai
Ursachi, consideră realitatea drept o formă bolnăvicioasă a
literaturii.
Cît despre legătura cu motorul din
Tecuci, să nu se ajungă a se scrie: românii
aveau o ţară frumoasă şi bogată, dar nu le-a folosit la nimic.
Daniel
CORBU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu