Carte de oaspeţi

“Poet impecabil, născut iar nu făcut, venind din zona mitică a Moldovei, constructor de metaforă epatantă şi parabolă şocantă, cu o încredere în puterea magică a Poeziei pe care o au doar cei aleşi, Daniel Corbu atacă temele mari cu o uimitoare forţă a tragismului, care-l personalizează şi-i conferă originalitate.”

(Cezar Ivănescu, “Luceafărul”, 1982)

“Cu ostentaţie şi dureroasă distanţare ironică, poetul face din singurătate un purgatoriu şi din inconformism o etică.”

(Laurenţiu Ulici, “România literară”, 1984)

“Daniel Corbu ştie tot ce s-a petrecut în domeniul poetic în perioada ultimă, fiind, ca şi Mircea Cărtărescu şi Florin Iaru, foarte receptiv la inovaţiile textualiste, dar concomitent nu renunţă la acel filon de liricitate ce întemeiază zona poetică a Moldovei. […] autorul acestor volume este un poet adevărat, înscriindu-se prin demersul său în primele rînduri ale promoţiei optzeciste.”

(Marin Mincu, “România literară”, 1988)

“Pentru Daniel Corbu poezia e a doua natură (a sa), confundîndu-se cu cea primă. Un autor fără de care harta lirismului vizionar de azi ar fi incompletă.”

(Adrian Popescu, “Steaua”, 1994)

“Tonul elegiac, propriu poeziei lui Daniel Corbu, singurătatea mereu afişată şi pesimismul declarat în dese rînduri, dialogul cu Celălalt, poetica visului şi retorica măştilor unui nou Narcis fac parte dintr-o recuzită neoromantică, pe care am putut-o identifica la mai mulţi poeţi ai generaţiei ’80 […] poezia lui Daniel Corbu constituie un segment important şi distinct al liricii generaţiei ’80, unde se văd atît Ťdiferenţa specificăť faţă de textualism, cît şi, mai ales, punctele de contact, acele punţi care alcătuiesc o nouă paradigmă poetică.”

(Ioan Holban, “Evenimentul”, 1998)

Perfect optzecist, din punct de vedere biografic , Daniel Corbu cultivă un lirism particularizat, neîncadrabil în şabloanele generaţioniste. E un disident cu aplomb. Stratul său liric primar e romantic, vitalist, turbulent, precum un sol neaşezat geologic, în care se produc erupţii vulcanice ori măcar ţîşnesc, impetuoase, gheizere. Nostalgic, poetul regretă neapartenenţa sa la elementele cosmice, cosmosul fiind aici asumat nu doar prin simbolurile sale consacrate, ci şi printr-o retorică ce vuieşte în marile-i goluri, suferind neîmplinirea . Luptînd cu poezia, precum Iacob cu îngerul, Daniel Corbu rămîne stăpîn pe fiinţa sa, care-l ajută să privească lumea prin mai multe răni deodată, textuale ca şi existenţiale.”

(Grigore Grigurcu, Prefaţă la Documentele haosului, 2003)