În acest an poetul CEZAR IVĂNESCU, autorul Bibliei lirice "LA BAAAD”, ar fi împlinit șaptezeci și șase de ani. De asemenea, s-au implinit nouă ani de la trecerea sa la poporul stelelor. Fugit irreparabile tempus!, spunea, pentru noi toți, Virgilius.
Stau deseori și mă reculeg la mormîntul său din cimitirul ,,Eternitatea” din Iași, în timp ce în minte îmi vin, ca și acum, momentele și întîmplările care mi-au adus apropierea de acest mare, original, sfîșietor poet de limbă română: dintr-un octombrie 1980, pe cînd eram student la Universitatea din București și i-am încredințat un grupaj de versuri pentru revista ,,Luceafărul”, unde era redactor și pînă în aprilie 2008, înainte cu trei zile de la misteriosul accident, cînd m-a invitat în biroul său de director al editurii ,,Junimea”, parcă pentru întîlnirea de adio. Era un apărător al dreptății, al valorii și al demnității scriitoricești ca nimeni altul. Și mărturisesc, cu mîna pe inimă, că n-am cunoscut om care să trăiască cu atîta pasiune atît iubirea cît și ura venită din sentimentul dreptății, precum Cezar Ivănescu.
L-am cunoscut pe Cezar Ivănescu (căruia i-am spus mereu Don Cezar, cum îi plăcea Domniei Sale) imediat după publicarea Bibliei lirice numită ,,La Baaad”, carte care dezvoltă extraordinare și originale energii lirice și care l-a impus total în poezia românească. Doina, Rosarium și cărțile Muzeonului, pînă la Sutrele muțeniei, aveau să întregească o construcție lirică de neclintit, care-l înfățișează ca pe unul dintre cei mai mari poeți tragici ai secolului european douăzeci.
Venind în linia lirică metafizică moldavă, linia de aur a poeziei române, Cezar Ivănescu este cel mai aproape de Eminescu dintre poeții generației șaizeciste. Cum se poate observa, poezia sa e o poezie nesofisticată, fără franjuri și dantele, o poezie a fondului ancestral, a cântecului primordial. Specialiștii în textul liric, criticii literari în speță, ar putea urmări la Cezar Ivănescu muzica, revelația, ecoul. Cuvintele întrerupte, rostirea sugrumată în stilul vechilor incantații se dezlănțuie autentic, parcă sub forța unei magii, a unui extaz. Rafinamentul lingvistic, construcția originală și spectacolul ideatic al poemului cuceresc lectorul din prima clipă. Pe de altă parte, oricine își poate da seama că Cezar Ivănescu e încă unul dintre poeții pentru care a scrie fără inspirație e un păcat, o lipsă de bun simț.
Prin minte îmi trec în acest moment multe întâmplări, dialoguri, adevărate divanuri la București, la Bojdeuca țicăoană, la Pogor, la Botoșanii eminescieni, la Bolta Rece sau la Junimea, cu Don Cezar ca magistru, adică maestru de ceremonii. Întâmplări ce nu se pot povesti în spațiul parcimonios al unei tablete. Mulți dintre cei care-au fost de față vor povesti. Poate altfel. Deh, fiecare cu Cezarul lui!
Acum, cînd poetul a plecat prin satele cerului (îl vom ajunge repede din urmă!), cel mai mare omagiu adus lui Cezar Ivănescu, care a trăit numai pentru literatură, este să-l citim și să-i sărbătorim creația.
Daniel CORBU·
În „Himera literaturii” (de Ion Lazu și Ion Murgeanu) lui Cezar Ivănescu i se acordă ceva mai mult spaţiu. E un episod pe care poetul Murgeanu ţine morţiş să şi-l explice, să ni-l explice, pentru că ceea ce vrea să sublinieze, este faptul că, în mai toate cazurile, s-a dedicat trup şi suflet gazetăriei literare, şi nu a speculat (din păcate) şi latura practică a cunoaşterii celor mai importanţi oameni de cultură ai vremii; ori şi atunci când li s-a dedicat trup şi suflet, se pare că s-a înşelat. Undeva, defineşte acest fapt - „un minus intolerabil al caracterului meu” -, cu modestia care-l caracteriza, o modestie care deriva dintr-o timiditate suspect de acaparatoare, deşi anii treceau... treceau... Cezar Ivănescu era „un tânăr frumos şi sănătos, călcând greu pământul, cu o amară lentoare, însă elastic, elegant totodată, alură sportivă... coamă de păr rebelă, rimbaudiană, bine potrivită totuşi din foarfece; ochii oarecum oblici, de arvanit, sau chiar „de turc”, în care nu vedeam deocamdată „defectul”, dar mai ales surâsul lui îngeresc de copil-poet” – care l-a fermecat de la început. Prima impresie, asupra poeziei ivănesciene, e că are în faţă „puţin câte puţin poetul ” (sugerată de lectura după „Marile speranţe” a lui Dickens). Trebuie să menţionăm şi noi, că poezia lui Cezar Ivănescu, era la vremea aceea, a unui continuu cântec rostit pe buzele studenţilor de pe treptele universităţilor din ţară. Să ne reamintim doar una din doinele sale (intitulată chiar „Doina”):
RăspundețiȘtergere„!azi mi-s iară bolnav, azi mi-s iar bolnav
zac întins ca morţii în sicrie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşează prav
peste mâna-mi care nu mai scrie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşează prav
peste mâna-mi care nu mai scrie!
.........................................................
azi mi-s iară bolnav, azi mi-s iar bolnav
zac întins ca morţii în sicrie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşează prav
peste dreaptă mâna mea, Mărie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşează prav
peste dreaptă mâna mea, Mărie!”
Nu aveai cum, nu observa „stilul atemporal al poeziilor pe care şi le recita singur într-o cadenţă metalică, dar în mod paradoxal muzicală” – spune şi Ion Murgeanu, cel care i-a fost prieten nedespărţit. „Eu mai cred şi acum că prietenia e un act gratuit tocmai fiindcă e de nepreţuit, dar ori de câte ori am iubit pe cineva în absolut şi dezinteresat a urmat, implacabil şi dezamăgirea” – conchide Ion Murgeanu în „Himera literaturii”.
Poete Daniel Corbu! Mi-am permis să citez un fragment din cartea mea „Alergând după o himeră” (spre memoria unui poet care făcuse vâlvă în anii studenției mele)... Prin 1978 când auzisem de poet eram la IPB - București, Fac. Energetică.