sâmbătă, 14 octombrie 2017

Cu Cezar Ivănescu pe străzile imperiale ale Poeziei



   


    

 În acest an poetul CEZAR IVĂNESCU, autorul Bibliei lirice "LA BAAAD”,  ar fi împlinit șaptezeci și șase de ani. De asemenea, s-au implinit nouă ani de la trecerea sa la poporul stelelor. Fugit irreparabile tempus!, spunea, pentru noi toți, Virgilius. 
    Stau deseori și mă reculeg la mormîntul său din cimitirul ,,Eternitatea” din Iași, în timp ce în minte îmi vin, ca și acum, momentele și întîmplările care mi-au adus apropierea de acest mare, original, sfîșietor poet de limbă română: dintr-un octombrie 1980, pe cînd eram student la Universitatea din București și i-am încredințat un grupaj de versuri pentru revista ,,Luceafărul”, unde era redactor și pînă în aprilie 2008, înainte cu trei zile de la misteriosul accident, cînd m-a invitat în biroul său de director al editurii ,,Junimea”, parcă pentru întîlnirea de adio. Era un apărător al dreptății, al valorii și al demnității scriitoricești ca nimeni altul. Și mărturisesc, cu mîna pe inimă, că n-am cunoscut om care să trăiască cu atîta pasiune atît iubirea cît și ura venită din sentimentul dreptății, precum Cezar Ivănescu.
     L-am cunoscut pe Cezar Ivănescu (căruia i-am spus mereu Don Cezar, cum îi plăcea Domniei Sale) imediat după publicarea Bibliei lirice numită ,,La Baaad”, carte care dezvoltă extraordinare și originale energii lirice și care l-a impus total în poezia românească. Doina, Rosarium și cărțile Muzeonului, pînă la Sutrele muțeniei, aveau să întregească o construcție lirică de neclintit, care-l înfățișează ca pe unul dintre cei mai mari poeți tragici ai secolului european douăzeci. 
Venind în linia lirică metafizică moldavă, linia de aur a poeziei române, Cezar Ivănescu este cel mai aproape de Eminescu dintre poeții generației șaizeciste. Cum se poate observa, poezia sa e o poezie nesofisticată, fără franjuri și dantele, o poezie a fondului ancestral, a cântecului primordial. Specialiștii în textul liric, criticii literari în speță, ar putea urmări la Cezar Ivănescu muzica, revelația, ecoul. Cuvintele întrerupte, rostirea sugrumată în stilul vechilor incantații se dezlănțuie autentic, parcă sub forța unei magii, a unui extaz. Rafinamentul lingvistic, construcția originală și spectacolul ideatic al poemului cuceresc lectorul din prima clipă. Pe de altă parte, oricine își poate da seama că Cezar Ivănescu e încă unul dintre poeții pentru care a scrie fără inspirație e un păcat, o lipsă de bun simț.
     Prin minte îmi trec în acest moment multe întâmplări, dialoguri, adevărate divanuri la București, la Bojdeuca țicăoană, la Pogor, la Botoșanii eminescieni, la Bolta Rece sau la Junimea, cu Don Cezar ca magistru, adică maestru de ceremonii. Întâmplări ce nu se pot povesti în spațiul parcimonios al unei tablete. Mulți dintre cei care-au fost de față vor povesti. Poate altfel. Deh, fiecare cu Cezarul lui!
      Acum, cînd poetul a plecat prin satele cerului (îl vom ajunge repede din urmă!), cel mai mare omagiu adus lui Cezar Ivănescu, care a trăit numai pentru literatură, este să-l citim și să-i sărbătorim creația.

Daniel CORBU· 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu