Una
dintre marile obsesii ale unei bune părţi a scriitorilor români,
în afară de cea a îngrijirii cu mijloace specifice a gloriei sau
gloriolei ce li s-a dat, este Premiul
Nobel.
Adică o recunoaştere internaţională pământeană, după o
„carieră literară” în care ai revoluţionat şi ai îmbogăţit
cu originalitatea ta literatura lumii.
Dar
nu ştim cum se face că nu cei autentici râvnesc o astfel de
recompensă, ci foarte mulţi “băieţi de cartier” ai
literaturii de azi (fără prea mult talent, chiar fără
circumcizii) râvnesc acest premiu, despre care vorbesc la nesfârşit,
se zvârcolesc în somn, au adevărate coşmaruri. La întruniri
scriitoriceşti, în speţă la toate festivalurile urbane şi rurale
din ţară (unde, între timp, la perfectă înţelegere cu confraţii
organizatori, ridică, pe sistem de reciprocitate, toate premiile în
diplome şi bani , probabil un firesc antrenament pentru Nobel!),
aruncă mreaja vorbei pentru a atrage o stranie captatio
benevolentiae.
“Domnule, zice prezumtivul nobeliar, eu voi salva literatura română
de la marea ruşine de a nu avea un Nobel!”. Sau: “Ai citit
ultimul meu roman? Ştii ce-i lipseşte românului, mon cher? (Oare
ce-i lipseşte - mă-ntreb, c-aşa mă-ndeamnă cel din faţa mea -
ce-i mai lipseşte în ţara asta plină de hoţi, de demagogie şi
nebunie?) Nobelul, Premiul Nobel, doar eu pot ferici ţara asta cu un
Nobel!”. Personajul e extraordinar. Poate că e cel ce poate fi
văzut spălându-şi din când în când cu dero şi cif propria
statuie căcată de ciori, din faţa casei, poate fi altul. Dacă e
poet tradiţionalist, fost imnolog prin anii comunismului,
neo-romantic sau expresionist, el face orice să i se pună eticheta
de postmodernist (a aflat el că azi ori eşti postmodern, ori nu
exişti!) sau, mai simplu, trece la scris romane, mai fistichiu
construite, mai încîlcite şi marcate de fiorul Babel, trece la
vorbit în proză, că are atâtea de povestit lumii şi că, vorba
cântecului, nu e om să nu fi scris vreo cărţulie!
Da,
îmi spun şi eu, din cauza unei politici neghioabe Lucian Blaga a
ratat acest premiu în 1956, când l-a luat Himenez, Nichita Stănescu
prin 1979, când l-a luat majestuosul poet grec Odysseas Elytis. De
s-ar întâmpla, ar fi un miracol, îmi spun. Dar când privesc
personajul din faţa mea, îmi piere cheful de visare. Dacă e în
conducerea Uniunii Scriitorilor, prezumtivul nobeliar, “cu
operă în spate”, vânează toate plecările la festivalurile din
străinătate unde “reprezintă ţara”, ca să nu mai vorbim
iarăşi de premii, ahtia de premii nefiind doar o gripă trecătoare,
ci o boală pe termen lung, o serioasă şi incurabilă boală
profesională. “Domnule, zice acelaşi personaj (eu nu pot să-mi
dau seama dacă nu e altul, rod al clonării), domnule, acum scriu o
carte care merge la orice premiu!”. Deh, ce s-ar fi făcut Creangă
sau Eminescu dacă ar fi legat scrisul lor de premii?! Să ne amintim
că Eminescu a fost chemat de câteva ori la Palatul Regal să fie
încoronat ca poet şi a refuzat. Să ne-amintim ceea ce spunea
Maiorescu în celebrul său studiu despre Eminescu din 1890: “Rege
însuşi al gândirii şi simţirii omeneşti, care alt rege l-ar fi
putut încorona?”.
Dar
să ne întoarcem în zilele noastre, unde obsesia Nobelului
rămâne puternică. Dacă n-a fost luat de mai vechii şi
reprezentativii noştri scriitori (Camil Petrescu, Arghezi,
Sadoveanu, Topîrceanu, Barbu Fundoianu, Bacovia, Nichita Stănescu,
Gellu Naum,), el e râvnit de mulţi scriitori de azi. Cu cât e mai
mic, autorul de cărţulii, deseori compuneri comerciale de noptieră,
ahtiat după Nobel e mai neliniştit şi mai pus pe cheltuit energii
în favoarea ideii. Un lobby agresiv face să-i vedem producţiunile
traduse în şase-şapte-zece limbi de circulaţie, inclusiv în cele
respectabile ca idiş şi suedeză. Prietenii ştiu de ce! Ba mai
mult, provoacă oameni şi instituţii care dau pronosticuri: poate
Ganea, poate Manea, poate Ion Cuculete, poate Cutărescu, etc. etc.
Spectacolul
Nobelului pe Dâmboviţa, Jii sau Bahlui e palpitant şi hazliu. Deh,
liniştitul Premiu Nobel şi meganeliniştile scriitorilor români!
Povestea e lungă şi se mai face. Să încheiem cu vorba unui
prieten cu mult umor de Ploieşti, plecat de mult prin agorele
cerești: “Vom muri şi vom vedea!”.
Daniel
CORBU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu