marți, 9 mai 2017
sâmbătă, 6 mai 2017
Januvia, romanul unui poet
In contextul romanului românesc contemporan, ,,JANUVIA,, de Daniel Corbu (Editura Princeps Multimedia, 2017 ) este o scriere oarecum atipică polemizând parcă programatic cu construcţiile complicate şi inextricabile elaborate pe tehnici narative pretenţioase. Intertextualismul optzeciştilor pe care şi autorul de faţă îl reprezintă se regăseşte şi el în roman, dar în forme discrete, infuzate fin în ţesătura sa epică. În ansamblu, Januvia rescrie romanul lui Daniel Defoe, ,,Robinson Crusoe,, împletit cu fire din ,,Insula lui Euthanasius,, de Mihai Eminescu, cu proze din Mircea Eliade şi cu scrieri ezoterice despre practice budiste şi yoghine.Toate acestea se articulează într-o amplă meditaţie-eseu despre artist, iubire ,prietenie, natură, aşadar despre individ raportat la umanitate şi la univers.
Personajul principal, Eduard Bazon, pictor cu recunoaştere mondială, trecut de tinereţe, se retrage pe o insulă pustie, pe Januvia, hotărât să renunţe total la pictură şi la scris pentru a-şi trăi restul vieţii într-o singurătate absolută. Naraţiunea urmăreşte preparativele necesare traiului pe insulă, aşa încât sihastrul să poată beneficia de condiţii civilizate: locuinţă, curent electric, grădină de flori şi de legume, ponton pentru ambarcaţiuni etc.Înţelegem treptat motivele acestei izolări voluntare , surprinzătoare pentru toţi prietenii săi şi pentru lumea artiştilor. Este vorba de pierderea femeii iubite, Rose Marie, în cunoscutul accident de avion plecat din Malayezia şi dispărut cu desăvârşire în apele Oceanului Indian. Singurătatea de pe insulă este considerată potrivită ascezei de care artistul are nevioie pentru meditaţie şi pentru reluarea exerciţiilor yoghine începute demult la Paris şi întrerupte de mutarea sa la Melbourne. Eduard Bazon este ,,un Robinson cu insula în suflet,, ,cum spune un poet, un însingurat concentrate pe realităţile interioare, pe ecourile reverberate în conştiinţa sa de amintiri, de voci venite din eterul unor gânduri ori stări care încă îl mai ţin legat de lumea lăsată în urmă. Există mai întâi o etapă de adaptare, de luare în posesie şi de cunoaştere a insulei.Aceasta este un Paradis, unul fără Evă, dar stăpânit obsedant de şerpi, unul dintre ei, pe care artistul îl numeşte Parsifal fiind ceva aparte prin atenţia şi încântarea cu care ascsultă muzică simfonică. Ca în romanele de aventuri cu piraţi, se petrec şi pe Januvia lucruri spectaculoase: explorarea unei peşteri în care este descoperită o comoară, dar şi un schelet uman, încercarea unor tineri drogaţi şi agresivi de a cuceri insula, o invazie stranie de păsări cu pene roşii, o ambarcaţiune în derivă, fără echipaj etc.Artistul descoperă o lume nouă şi un nou mod de viaţă şi se lasă călăuzit de instinctele întemeietorilor : îşi amenajează locuinţa, cultivă legume şi flori, pescuieşte, îşi prepară ceaiuri din plantele adunate. Acţiunile sale sunt dublate de reflecţii prin care caută să identifice un sens sau un semnal în întâmplările cotidiene, toate acestea amintind de romanele filozofice iluministe ale lui Voltaire unde ,,cultivarea grădinii,, devenea o metaforă a autodesăvârşirii fiinţei. Acestei febrilităţi existenţiale îi corespunde în chip firesc nevoia de a picta, ca un catharsis, deşi venise pe insulă hotărât să abandoneze arta. De aici şi una dintre dimensiunile eseistice ale romanului, , o sumă de consideraţii despre artă, despre culoare şi atmosferă, despre tehnici de transfigurare plastică. Succesiunea de ,,marine,, pictate pe insulă capătă semnificaţia unei eliberări de ceea ce este ,,lumesc,, , de reziduurile civilizaţiei moderne europene sau australiene existente încă în fiinţa artistului, purificare absolut necesară în condiţiile ascezei. Tablourile sunt ultimele mesaje trimise de Eduard Bazon în lume, testamentul său artistic , admirat dar neînţeles pe deplin de vizitatorii galeriilor din Paris ori Los Angeles. În acelaşi demers anterior ascezei se înscrie şi despărţirea de prietenii apropiaţi veniţi să-l aniverseze şi să-l recheme din izolare. Desprinderea se raportează nu doar la ceea ce ţine de dimensiunea spirituală, de artă şi de legăturile afective cu cei apropiaţi, ci şi la activităţile practice care definesc existenţa cotidiană. Grădina de legume şi de flori este abandonată, totul pe insulă se sălbăticeşte şi se întoarce la primitivismul său natural, şarpele-dragon meloman îşi încetează apariţiile. Nici însemnările din jurnal nu-şi mai au rostul fiindcă, asemenea picturii, cuvintele sunt şi ele ancore trainice în adâncurile umanului de care personajul se vrea eliberat. Doar ceasul rămâne în ,,inventarul,,zilei, nu pentru a măsura ,,lunga timpului cărare,, ,ci pentru a înregistra secvenţele temporale din ce în mai lungi ale meditaţiei şi ale levitaţiei.
Aşa cum am subliniat deja, complexitatea structurală a romanului este ilustrată şi de componenta eseistică , de multitudinea reflecţiilor care determină altitudinea intelectuală a scrierii. Reflecţiile se transformă din expozeu teoretic în trăire autentică graţie ,, poveştii,, , epicului care constituie sângele şi carnea ideilor, convingere mărturisită de personajul narator chiar din preambulul romanului: ,,De la Forster ştiam că povestea e umbra oricărui gen literar. Chiar şi eseul (să nu vorbesc de orice operă de artă , picturală, muzicală ) are nevoie de poveste,, . Surprinzător este faptul că scrisul în ansamblul său, confesiunea, constituie pentru artistul de 63 de ani, autoexilat pe Januvia, un păcat, o încălcare a unui principiu declarat anterior, interdicţia de a scrie. ,,Păcatul,, este comis însă după primele zece zile de recluziune: ,,Am simţit, imperios, impulsul de a scrie cuvinte despre schimbarea pe care mi-am dorit-o…Vreau doar să pun întrebări , într-o singurătate mai pură, lipsită de zgomotele din jur şi de inerentele platitudini,,. Scrisul este asimilat impulsului, instinctului, subiectivităţii profunde, necesităţii iraţionale , este manifestarea intelectuală care să consume omenescul pentru a face posibilă evanescenţa. ,,Trestia gânditoare,, are încă nevoie de pendulare, de legănare între întrebări şi răspunsuri, între certitudini şi îndoieli. Spiritul interogativ caută justificări: ,,Mă întreb de ce să scriu…Nu sunt nici filozof, nici înţelept… Sunt un simplu căutător…,,Cuvântul scris pavează drumul către iluminarea divină, este pentru personaj ,,un purificator catharsis,, care îl ajută să lase în urmă ,,pentru totdeauna, un trecut dolofan, ticsit de pasiuni, de cărări sentimentaloide, de greşeli, slăbiciuni, de multe caraghioslâcuri de boem agitat, de glisări orgolioase între zeiesc şi caraghios,,. Scrisul devine astfel un demers conştient spre eliberare totală, spre starea de stăpân asupra fricii de moarte. Singurătatea sa absolută diferă fundamental de cea a sihaştrilor biblici: ,,Voi deveni un pustnic fără profeţii,, .După un an de viaţă solitară Eduard Bazon este convins că ,,singurătarea adevărată, neimpusă, lejeră, naturală, te fereşte de ridicol ,, .Absenţa totală a reperelor , a contextului, a determinărilor deschide calea sicerităţii absolute necesare iluminării. Glisarea meditativă către relaţia dintre artist şi lume, dintre pictor şi arta lui se produce firesc, pe nesimţite. Aforismele inserate în text imprimă acestuia energie reflexivă, problematizează lectura: ,,Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii (adică ieşite din comun, ar fi nota noasatră!) ca să le facă de ruşine pe cele înţelepte,, .Artistul nu poate fi astfel ,,înţelept,, fiindcă emoţia necesară creaţiei este provocată doar de ceea ce se abate de la normă şi de ceea ce aparţine inefabilului. Inspiraţia este o taină de natură să îl uimească pe artistul care se simte un instrument al divinităţii: ,,De acest ceva-altceva te miri tu însuţi şi te bucuri că totul a trecut prin tine. Inspiraţia, ce fenomen acaparator! Ca o fecundare,, .Refecţiile despre prietenie, despre iubire, despre credinţă, pornesc toate de la ,,poveste,,, cresc din pământul fertil al epicului şi asigură o naraţiune antrenantă. Januvia este definită de Eduard Bazon ca un Purgatoriu, un preambul al despărţirii spiritului de materie, de concret şi de efemer.,,În cei cam patru ani pe insulă mi s-a activat ochiul lui Shiva… pentru că viziunile de acum nu au legătură cu lumea formelor, doar cu nivelul lumii spirituale, ultrasensibile,, . Exerciţiile yoghine îl vor conduce firesc spre evanescenţa visată, apostazia, ,,moartea fără rest,, , dispariţia totală. Asemenea lui Euthanasius , Eduard Bazon devine absenţă pură, mister al spaţiului profan, eliberare miraculoasă de frâiele omeneşti.
Urmărim în cele peste trei sute de pagini ale romanului o aventură iniţiatică, demersul conştient, programat al unui personaj în pregătirea ,,marii treceri,, .Eduard Bazon, pictorul sexagenar, părăseşte infernul lumii moderne, trăieşte purgatoriul singurătăţii şi al ascezei, al meditaţiei şi al iluminării şi se evaporă într-un paradis închipuit, visat, anticipat. Scriitorul a construit pentru această traiectorie a personajului un scenariu epic original în care anecdoticul spectaculos se îmbracă într-un halou eseistic bine controlat. În ciuda acestor calităţi evidente, personajul Eduard Bazon pare oarecum artificial, neconvingător pe deplin. Impresia este că prin el scriitorul ilustrează o teză, face un experiment, particularizează teorii şi practici spiritualiste deplasând accentual de pe problematica artistului contemporan pe transcendenţa credinţelor orientale. Chiar şi aşa, prin ineditul poveştii, lectura rămâne captivantă, obligă la conexiuni culturale, provoacă zăbave pentru reflecţie şi interpretare, te îmbogăţeşte spiritual. Prozatorul este dublat de poetul Daniel Corbu, aspect evident nu doar din substanţa lirică a textului, din aura simbolică a multor secvenţe , ci chiar şi din titlurile metaforice ale diverselor capitole; ,,Melancolia ca rană a frumuseţii,, , ,,Absenţa ca teroare,, , ,,Pavilionul purei singurătăţi,, , ,,Daruri din haruri,, etc. Este posibil ca şi numele insulei, Januvia, să poarte în sine sugestii semantice. Mă gândesc la un derivat de la Janus, zeul cu două feţe, una îndreptată spre viitor, cealată spre trecut , multiplicare de înfăţişări ,de expresii, de mesaje, lucru valabil şi pentru insula care îi oferă unicului ei locuitor experienţe, revelaţii, iniţieri multiple. Januvia constituie aşadar un roman provocator, cu deschideri multiple, cu etajări hermeneutice, accesibil şi esoteric în egală măsură, creaţia unui poet care şi-a pus, pentru un timp, veşmintele prozatorului.
Paul ANDRONE
Abonați-vă la:
Postări (Atom)