Manualul bunului singuratic şi Evanghelia după Corbu

Daniel Corbu apare în volumul „Manualul bunului singuratic” în ipostaza unui condamnat la poezie pe viaţă, în spaţiul dintre patru pereţi, locul claustrării fiinţei şi al sufletului. Parcurgând opera autorului, care foloseşte „aceleaşi metode clasice de sinucidere” cu ajutorul condeiului stilizator, cititorul ia parte la „apocalipsa fiecărei zile”, într-o odisee interioară, lucidă, în care imaginaţia se împleteşte cu realitatea crudă în care se găseşte omul-poet. Să fie viaţa numai o poveste la sfârşitul căreia rămâne doar întrebarea: „de ce moarte, de ce?” Să fie lumea plină de „zei tocmiţi cu ora / pentru umilinţa noastră?”

Poetul este în acelaşi timp clarvăzător şi sceptic, aparent debusolat de marea lucrare a lui Dumnezeu şi de inevitabila întâlnire cu bătrâna doamnă, moartea. Pentru el „gândul este uneori o maşină de proliferare a fricii: în faţa morţii suntem singuri ca un pumn / de omăt.”

Totul începe atunci când nu mai e nimic de zis, când dragostea se estompează odată cu „sărutul lamelor subţiri”, degenerând într-o linişte claustrofobă. Poetul pare „să fi murit în mai multe trupuri deodată, cuvintele trec obosite ca spălătoresele seara / îngerii dorm / prietenii îmbătrânesc în fotografii.” Poetul îşi conştientizează neputinţa în faţa timpului, în faţa morţii, chemându-şi fratele Abel, „de care nu-l leagă decât un cântec de moarte.” Singurul zeu palpabil este cel care „cade obosit în fiecare seară pe pagini.”

Fiecare om îşi află destinul acolo unde paşii deznădejdii îl poartă. Autorul „pleacă să cucerească lumea cu un braţ de metafore”, chiar dacă „poezia e haosul condamnat la visare”, chiar dacă „pe câmpul de luptă doar moartea cucereşte stindarde.”

„Fiecare oglindă este o uşă închisă”, revelaţie plină de tragism a închiderii în sine. Purgatoriul poetului este mental, alături de discipolii suferinţei, cei care i-au marcat definitiv existenţa şi cu ajutorul cărora încearcă să-şi găsească propria identitate. Nici muzele sale nu scapă de implacabilul destin: „trec femeile ca nişte râuri spre moarte.”

Poetul este neîncăpător în propria sa viaţă, gândurile sale lovesc ziduri după ziduri, ca într-un joc de domino. El se revoltă „privind în ochii divinei absenţe: nu sunt pregătit pentru atâta moarte.”

Evocarea părintească face trimitere tot la trista fericire a poetului, lumea cărţilor sale: „Fericirea ta de om singur, rătăcind printre biblioteci / mă sperie, spune mama sa. Sau vocea tatei: Fiule / într-o lume fără aripi / trebuie să dai din mâini / şi din picioare.”

Poetul conştientizează că viaţa este o bătălie pierdută şi singura sa consolare este că în drum spre eternitate „rămâne întotdeauna o clipă pe care-o cutreierăm singuri.”

Manualul bunului singuratic este o biblie a suferinţei. Autorul este prizonierul propriilor sentimente, el „zace în inima sa ca într-o închisoare de flori.” Dumnezeu este doar o fotografie. „Singurii zei sunt îngropaţi în spatele casei sale.” Omul-poet „se naşte zilnic de la stânga la dreapta, aranjând documentele haosului.” Cine ştie, „poate chiar în sângele său vor construi labirintul.” Constată că nici „nu ne trebuie atât pământ ca să fim fericiţi.” Şi se pierde în nimicnicie, „vorbele sale trecând ca spuma mării prin gura înecatului.”

Ar mai fi multe de zis pe marginea volumului „Manualul bunului singuratic”, apărut la editura Princeps Edit în anul 2005. Vă rămâne dumneavoastră să descoperiţi autorul şi opera (lumea) sa fascinantă.

Catalogat de unii optzecist, de alţii postmodern, Daniel Corbu trece cu nonşalanţă peste (şi prin) valurile curentelor literare, aidoma unui Caron al poeziei. Nu, nu! Nu este nici elaborat şi nici „învăţător”, în ciuda „Manualului bunului singuratic” sau a volumului „Evanghelia după Corbu şi alte poeme”, pe care l-a declarat drept bun comun la Editura Princeps Edit în anul 2006. Este oracular, dar stenic prin greutatea/gravitatea cuvântului, uneori radiografiază societatea, expunându-i scheletul hidos la lumina revelaţiei poetice, alteori cuvintele sale ascuţite fac incizii adânci, prin umbrarele conştiinţei şi ale spiritului. Să-i spunem poetul justiţiar cu „corbul” pe umăr, „corbul” fiind spiritul liber şi imaginaţia.

„Oprit la jumătatea drumului precum mâna lui Avraam la uciderea fiului”, poetul aşteaptă în zadar „veşti noi de la pasărea oarbă Dali”. Unde este gloria, unde sunt amintirile, unde este „sufletul aruncat în trup ca regele într-un umbros sarcofag”? Relevante versuri ale decepţiei. Ce mare nedreptate să fii sacerdotul propriului cult!

Care sunt satisfacţiile? Poetul mărturiseşte că „va aştepta metafora să-i intre ca târfele în aşternuturi…” Ce suntem noi, care este destinul nostru şi care este istoria prin care ne perindăm? Poetul mărturiseşte din nou: „All Right”, „istoria poate sta şi-n cap şi din buzunare îi curg toate mărunţişurile”.

Acelaşi motiv al sacrificiului prin cuvânt se regăseşte şi la Daniel Corbu, „el urcă mereu o Golgotă plină de cruci şi foi de papirus”. De ce? Pentru ca ceilalţi să vadă „hârşîitul tancurilor şi al programelor Microsoft”, „pentru ca ceilalţi să vadă liniştiţi hemovitul popoarelor”, „războiul rece sau cald dintre zornăitul tălpilor goale”.

Moartea este o temă majoră invocată în foarte multe poeme. Moartea este „singura instituţie care mai impune respect”, cu toate că „moartea de care-mi vorbeşti greşeşte mereu”. În ciuda acestor greşeli, autorul ne îndeamnă la aducere-aminte, „să nu-l uităm niciodată pe cel care îşi are mormântul în mare”.

Toată această pledoarie despre moarte se face din perspectiva omului singur. Dar, spune poetul într-o bijuterie aforistică (şi parcă vrând a-l contrazice pe Nietzsche): „…alteori singurătatea are mireasma unui Dumnezeu fericit”. Da, spune el, un Dumnezeu fericit, dar care (evocând fatalitatea), „nu poate corecta şpalţurile greşitei tale vieţi” şi „stă singur ca o uşă săpată în ziduri”. Iar dragostea, atât de frumos dedicată nemuritoarei Lenor, este „o bocceluţă de şoapte”.

Crezul este esenţial. În discursul său cu domnul Kafka, cu aceeaşi măiestrie aforistică, întâlnită uneori şi în filosofia blagiană, autorul declară: „lucrul în care nimeni nu crede se-nfometează în sine”.

Poezia lui Daniel Corbu este aceea a marilor valori. Ea aşteaptă să fie descoperită de cei care încă n-au orbit din pricina luminii reflectoarelor contemporane, de cei care speră, „ca în coliba lor să coboare, din când în când, zeii”. Şi, după cum ne sugerează autorul, să credem că „speranţa-i în spiritul spiritului”.

Ionuţ Caragea