Dumnezeu mi-a binecuvântat
şi mai mult vieţuirea prilejuindu-mi întâlnirea cu poetul nemţean
Daniel Corbu. Omului cu voce caldă şi privire blajină îi datorez,
înainte de toate, debutul meu editorial. Dar, nici bucuria şi
căldura prieteniei sale, nici faptul că şi-a deschis, fără
rețineri, braţele, pentr-o frăţească alipire de suflete, nu sunt
cu nimic mai prejos. Nici nopţile petrecute-mpreună, nici
intermina bilele discuţii despre toate cele nu le pot uita. Dar,
mai mult şi mai mult, nu-i pot uita poezia. În vremuri de dureroasă
singurătate, de copleşitoare tristeţe, Ea, Poezia lui, mi-a fost
balsam sufletului.
În poeme regăseam pe cel
de care mă leagă, mai mult şi mai mult, singură tatea. În faţa
vieţii şi a morţii. Pe poetul îmbrăcat în haina de gală a
Poeziei.
Pentru Daniel Corbu poezia
înseamnă descântec de suflet. Cu aceeaşi blajinitate îşi scrie
poemele direct mergătoare la suflet, ace eaşi căldură musteşte
din versurile sale. Binefacere sunt ele şi mângâ iere în vremuri
de restrişte. O rară sensibilitate încununează scriitura sa. Dacă
ar fi să-i subliniem mica doză de nonconformism care-i stră bate
poemele, am descoperi un iz de dureroasă detaşare de tot ceea ce
cotidianul impune. Daniel Corbu nu este un ironic. El poartă doar o
mască. A unei aparente durităţi. Cu care nu-i şade bine deloc.
Dar, deşi el însuşi este conştient de acest lucru, poetul nu
renunţă la ea. Îmi pare a fi un fapt asiguratoriu pentru el, o
cale pe care merge să se întâlnească cu fărâma de dumnezeire
din el, o modalitate în/prin care îşi spune că nimic din
frumuseţea sa sufletească, astfel, nu poate, nu va fi întinată.
Daniel Corbu este unul
dintre poeţii care-au adoptat cel mai uşor tonalitatea scriiturii
textualiste. Însă, ceea ce-l detaşează net de confraţii care-au
reuşit să facă acelaşi lucru, este tocmai faptul că el a reuşit
să-şi păstreze intact un lirism, puritatea unui lirism care nu
poate izvorî decât dintr-un suflet ca al sau.
De fapt, încă din întâiul
poem al volumului „Documentele Haosului”, care face (vai, abia
acum!) obiectul atenţiei mele critice - întârziere poate datorată
şi faptului că - parcă n-aş fi vrut să dezvălui nimănui
frumuseţea scriiturii acestui poet, şi s-o țin, astfel, numai
pentru mine - în poemul „Despărţirea de zei”: „Eu tată
aveam o mi- reasă ce nu semăna cu a lor/ eu aveam un suflet de
bejenie în plus/ îmi iubeam morţii cuvintele apoteozele
furtunile”. Da, cred că tocmai asta îl diferențiază pe poetul
Daniel de toţi congenerii săi: o simţire profundă, o încăpăţânare
în a neîntina imaginile copilăriei, puritatea unor momente din
propria vieţuire. Şi nu numai atât! În timp ce ma rea majoritate
a congenerilor săi au migrat spre-o scriitură în care accentul
cade - ca de la sine - pe grotescul cotidianului, în care este sub-
liniată faţa urâtă a lumii şi omenirii, Daniel Corbu a speculat,
dacă- mi daţi voie să spun aşa, latura sensibilităţii umane,
cântând, fără obosire, rămăşiţele de frumos din fiecare
suflet. De altfel, poetul se şi întreabă la un moment dat: „Încerc
să-mi închipui bucuria celui care vorbind/ despărţea uscatul de
mare/ şi singurătatea adunându-se abis cu abis/ şi chipul
răsfrânt de apele primordiale/ ca-n celeste oglinzi./ Ape. Munţi.
Neodihnă./ Cui vei mai surâde azi Frumuseţe?” (Copacul cu
heliografe - poem care şi dă titlul întâiului ciclu al cărţii).
O posibilă explicaţie a blândeţii care musteşte din mai toţi
porii poemelor sale o găsim câteva versuri mai încolo, în acelaşi
poem:
„Mi se spune: înainte
de-a da nume lucrurilor/ învaţă să mângâi!”.
Marcantă este pentru acest
poet scurgerea vremii, obsesia morţii: „De parcă-aş avea destul
timp de parcă/ mereu aş începe/ sea- ra îmi vin în memorie
întâmplări fără seamăn/ cu priviri zornăind ca arginţii/ în
urechi îmi sună foşnetul inimii/ tropăitul Iovilor cutreie- rând
cartiere” (Cina de taină), sau: „Locuieşti în aceeaşi casă
cu mine/ răspunzi la acelaşi număr de telefon traversăm/ aceleaşi
nopţi albe aceleaşi toamne/ îngenunchiate de rouă./ Stăm în
aceeaşi cameră în acelaşi pat ne iubim/ până la ziuă/ știm
aceleaşi metode de sinucide- re/ folosim aceeaşi masă de scris/
(nimic nu e greu nimic nu-i ușor)/ stăm tăcuți la aceeaşi cină
de taină/ cineva mă va vinde iţi spun cu- rând cineva/ mă va
vinde./ Traversam aceleaşi nopţi albe ştim/ ace- leaşi metode de
sinucidere/ stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină/ de ce doamnă
Moarte de ce?” (Poveste).
Dar, după cum însuşi
poetul recunoaște într-unul din versuri- le sale, „cărțile mele
sunt spectacole cu un singur personaj”, el nu în- cearcă nici-un
moment să extindă asupra întregii omeniri propriile-i temeri -
fapt care-l diferenţiază şi mai mult de mulţi dintre confraţii
noștri, care fac din propriile lor spaime „molime” mondiale. Așa
cum reiese şi din versul mai sus citat, Daniel Corbu vorbeşte celor
din juru-i Numai despre sine, Numai despre ceea ce simte el, fără a
încerca vreun moment să generalizeze. Explicația există şi ea:
„Într-o zi am aflat că fiecare din noi/ avem măcar un zeu
îngropat/ în spatele casei/ care încet încet se mută în inimă”
(Un zeu îngropat în spatele casei ). Acest zeu devine suflet. Şi,
odată devenit aşa ceva, poetul îi şi alocă substanţa câtorva
poeme: „Te ştiu suflete al meu/ care în fiecare clipă mă-nvingi
învingându-te./ Te ştiu suflete al meu/ aşa cum cre- dinciosul
îşi cunoaşte morţii familiei/ cum apostolul îşi cunoaşte
ucenicul/ şi inima proscrisul” (Prin interogaţii şi lacrimi),
sau: „pe ascuns îmi strecor sufletul în lucruri/ port în spate
un rucsac cu fulgere fierbinţi/ de umilit întunericul” (Zeiţa
Casandra).
Parcă sătul de atâta
tulburare, poetul încearcă să-şi rezolve cumva starea soră cu
disperarea. Nu caută formule ieftine de îmbucurare a sufletului.
În complacere deja cufundat, găseşte o cu totul altă cale pe care
să meargă spre izbânda dorită: „Trebuie să-mi învăţ moartea
câte ceva despre mine/ în nopţile tulburi când scriu/ cu ace-
eaşi încrâncenare cu care aş urca muntele/ fericit ca mirii aceia
care făceau dragoste în cimitir/ pe iarba verde ca să uimească
moartea” (Alt poem care şi-ar dori un final optimist). Are şi un
soi de răspuns pregătit, un soi de punte de salvare: „Dacă voi
orbi înseamnă că m- au ales zeii/ să măresc întunericul”
(Epistola către Catullus). Şi nu numai atât. Poetul îşi propune
chiar să şi explice cam de unde vine această resemnare: „Se
jucau cărţi într-o sală imensă la o masă ve- che./ În jur
martorii chibiţi conţopişti/ dar eu jucam mereu cu cărţile pe
faţă/ Nu-i bine-îmi spuneau cei de-aproape holbându-se în
cărţile mele-/ ei nu vor înțelege/ nu-i bine!/ Toate adevărurile
s-au spus/ sin- cerităţile se confundă cu genele false/ e secolul
douăzeci pune-ţi şi tu o mască./ Într-o sală imensă la o masă
veche/ jucam mereu cu cărţile pe faţă şi pierdeam pierdeam”
(Pune-ti şi tu o mască).
Marcantă este nota de
resemnare a poetului. El nu face nimic să i se opună unui destin
tuturor potrivnic. Pare a fi împăcat cu sine, consolat cu gândul
că nu este singurul căruia i se întâmplă acest lu- cru, să se
despartă de viaţă. Poate tocmai de aceea şi preferă poetul un
soi de „despărţire” întâmplată sub cele mai bune auspicii.
Poate şi pentru că, aşa cum va reieși din citatul următor, are o
senzaţie de împlinire, a unei misiuni pământene împlinite:
„Astăzi/ AM IEŞIT SĂ CUCERESC LUMEA CU UN BRAŢ DE METAFORE/
astăzi vă mulţumesc zile lungi de octombrie/ vă mulţumesc autori
iconoclaşti cărţi apocrife/ vă iubesc cimitire de îngeri
biblioteci/ vă iubesc îm- blânzitori de vulpi ai tinereţii mele/
veac de singurătate crimă şi pe- deapsă eroi şi/ morminte moarte
şi busolă” (Despărțirea de zei).
Indiscutabil, Poetul Daniel
Corbu este unul dintre mântuitorii Cuvântului. Şi nu numai atât:
într-un final de veac în care fel şi fel de aşa zise curente
(noi) literare bântuie prin lumea cărţilor, într-o vreme în
care în poezie găseşti din ce în ce mai multă realitate
subliniată şi din ce în ce mai puţină simţire, mai puţină
implicare sufletească, pot spune, fără a-mi fi cumva teamă că
greşesc, că acest poet repune Poezia în drepturile-i sacre, că o
reinstalează în altarul de mulţi veleitari întinat, după un
ritual propriu, în mod sigur sub directa coordonare şi îndrumare
a propriului său suflet.
IR Rosiianu
12 August 2015
