Daniel Corbu – Piatra de Eol si alte povestiri

  În textele epice, adunate de poetul Daniel Corbu în volumul Piatra de Eol şi alte povestiri, (Ed. Princeps Multimedia, Iaşi, 2014), autorul se dovedeşte un prozator autentic, întrucât în stilul laconic uzitat, nu se întrevede lirismul. Prozele scurte sunt considerate  douăzeci şi două  de fantasmagori în ritm de blue-jazz.
  O piatră de eol a fost conglomerată sau modelată de vânt. În textul care dă titlul volumului, se dusese vestea că pietricica aceasta te face înţelept. Eroul cutreieră continentele în căutarea ei şi o găseşte la întoarcere la el în curte. Jucându-se cu ea, o înghite şi chiar se simte altfel. Oamenii cred că a devenit
un guru şi vin să-i ceară sfatul în toate problemele zilnice. Totul se dovedeşte un bluf. Este o demonetizare a povestirii lui Mircea Eliade care nara cum un rabin a visat că într-un oraş îndepărtat va găsi o comoară. Prelatul o caută zadarnic şi la întoarcere o găseşte în priopria-i curte. „Basne” ar zice Daniel Corbu, în terminologie postmodernistă.
  Ne putem imagina că cele 22 de fantasmagorii epice sunt „pietre de eol” pe care Daniel Corbu le-a descoperit în prorpriu-i suflet. Se pune problema dacă acestea s-au materializat datorită harului sau hazardului (vântului). Merg pe a doua variantă întrucât textele aparţin avangardismului cu atingeri
postmoderniste, absurde sau fantastice.
  Absurdului kafkian îi aparţine povestira:  Piticul de la Marele circ. Metamorfoza de aici se petrece nu spre vreo insectă ci spre normalitate, peste noapte, piticul creşte şi devine om obişnuit, pierzându-şi toate avantajele. E un anikafkanianism tratat postmodernist.
  În proza Hainele poetului, un poet care a primit la pomană costumul unui coleg de breaslă decedat, după ce îl îmbracă, se identifică mental cu acesta. Metamorfoza de aici ţine de superstiţie.
 Banchetul, cu care se deschide cartea este textualist. Discuţiile dintre Martha şi Augustin constituie o construcţie sclipitoare de replici care nu sunt altceva decât citate din scriitori şi filosofi iluştri.
 Fantastice şi umoristice îndeobşte sunt: Subiect pentru o naraţiune, Blestemul sau ucigaşul cu privirea,  Urmele lui Dumnezeu, Vin paupaşii şi altele pe care nu le-am enumerat pentru că nu le-am comentat.Deşi mă duc cu gândul spre proza sudamericană, textele sunt originale, poartă amprenta Daniel Corbu.
  În Subiect pentru o naraţiune, un om întorcându-se acasă, găseşte în patul său un cal, care, sub nici o ameninţare din partea proprietarului nu se lasă urnit din loc. După un timp, calul dispare din senin, aşa cum a apărut, dar omul obişnuindu-se cu prezenţa animalului, începe să-i regrete absenţa şi se
însingurează tot mai mult.  Ultimul călău şi Blestemul sau ucigaşul cu privirea surprind printr-un tragism halucinant.  Gâdele din prima povestire, autohtonizat, construieşte, într-un sat, o bijuterie de ghilotină cu care decapitează mai mulţi copii. Condamnatul la moarte îşi exprimă ultima dorinţă, aceea de a fi executat pe propru-i aparat. Personajul era atât de îndrăgostit de maşinăria morţii pe care a conceput-o, încât, pur şi simplu, se identifica, trup şi suflet, cu ea. Şi chiar comandă acţionarea ghilotinei la propria-i execuţie.
  Ucigaşul cu privirea este un adolescent firav – poet sau filosof – posedând un dar diabolic, la antipodul celui al legendarului rege Midas (care transforma în aur tot ce atingea). Tânărul nostru transforma în scrum sau nisip tot ce privea: blocuri, oameni temerari, copaci. Ca să scape de blestem, priveşte altruist, adânc în sine însuşi, până se transformă într-o dună de nisip.
  În Urmele lui Dumnezeu, toţi directorii Institutului Multirepublican de Ateism Ştiinífic din Moscova, în care se elaborau lucrări antireligioase mor de o boală incurabilă, ceea ce dovedeşte tocmai prezenţa divinităţii.Vin papuaşii este umoristică de-a binelea. Un personaj hâtru, bunicul Toader Stoican convinge nişte babe să se lase legate de un copac ce urma să fie tăiat, pentru ca, prin forţa lor să-i orienteze căderea. Faptul nu se petrece dar babele zboară prin văzduh când copacul se prăbuşeşte.
  Povestirea principală în economia volumului este dedicată boemei literare ieşene, purtând numele de Omul suspendat. Personajele imaginare din această proză sunt construite pe baza celor din anturajul autorului. Unele nume dezvăluie fără echivoc personajele reale. De pildă,poeţii Cezarion Ivănescu şi Mihalin Irsachi. Desigur că sunt mult mai mulţi. Şi numele primarului de atunci al Iaşului e recognoscibil, fiind numit Limirad. Nu e greu să ghicim cine se ascunde sub numele Danilo Lungovici, cu care Daniel Corbu a avut un conflict la Muzeul Literaturii Române din Iaşi.
 Devălmăşia întâmplărilor, fără respectarea momentelor desfăşurării epice este tipic postmodernistă. Întâlnim nesfârşite discuţii la restaurante, lansări de carte, manifestări literare avangardiste, cum este aceea organizată de revista Feed Back condusă chiar de Daniel Corbu (manifestare reală devenită între timp tradiţională) – în text se înserează chiar un afiş – etc. Discursul este plin de vervă, umor şi presărat cu glume şi poante inteligente.Liantul întâmplărilor îl constituie prezenţa scriitorului Maximilian Bernea la Yachsburg, care în drum cu trenul spre Saint Petersburg este nevoit să se oprească la Iaşi, din cauza grevei ceferiştilor şi va rămâne aici un an captiv ca Ulisse în insula sirenelor, sau personajul din Muntele Vrăjit de Thomas Mann. În finalul povestirii, eroul, proaspăt laureat al Premiului Herder pentru cartea sa Omul suspendat,  e cuprins de dor de ducă. Dar boema va continua.Îmi pare că dncolo de actanţi, personajul principal în acastă tevatură este timpul paradoxal mănos: ”Aeste zece luni yaschburgheze i se păreau lui Maximilian în anumite momente o coborâre într-un Olimp râios, pe scena nimicului înfloritor, o pierdere de timp, alteori o perioadă extrem de bogată la nivelul experienţei” . Gustul amar al condiţiei umane muritoare este exprimat de Cezarion Ivănescu, care afirmă că Dumnezeu ar trebui să şteargă această lume imperfectă şi să construiască alta mai bună. Căruţa muzicală, povesteşte, pe lângă multe alte întâmplări imaginare şi fascinante, înscenarea morţii căruţaşului care îşi construise la Viena, vehicolul cupricina. Luarea extincţiei în răspăr, ne conduce spre povestirea Gloria. Aici se reiterează condiţia efemeră a existenţei umane. Simbolismul puternic mă duce cu gândul la proza Piatra de eol are dă titlul volumului şi astfel avem o încheiere rotundă.  Eroul povestirii vrea să cucerească eternitatea şi urcă succesiv, cu mari efortui, cei trei munţi din zare. Dincolo de ei nu urmează gloria ci numai deşertul.
 După aceste exemplificări, putem trage câteva concluzii generale asupra prozei lui Daniel Corbu.Referirea la ritmurile de blue-jezz ale prozelor ţine de o stare de „inimă albastră” transmisă cititorilor. Avangardismul lui Daniel Corbu, care se contaminează de această stare deconcertantă, ţine de atitudinea antimodelelor menţionată în decursul analizei şi de abolirea conformismelor.Recuzita postmodernistă (despre care autorul a scris mai multe cărţi) este uzitată în numeroase aspecte. Textualismul este unul dintre ele. Luarea în răspăr a legendelor şi aspiraţiilor umane constituie tema principală a majorităţii textelor. În povestirea Povesteşte, povesteşte ceva! avem deliteraturizarea. Devalorizarea literaturii apare aici sub aspectul că scriitorul, invitat să afirme ceva despre literatură, nu găseşte nici un cuvânt de spus. Cinematografismul, teoretizat de autor într-o carte dedicată postmodernismului românesc se regăseşte în toate povestirile.
 Fantezia flamboiardă este contagioasă.
 Umorul dezinvolt constituie sarea şi piperul povestirilor.
Prin această carte, Daniel Corbu relevă o nouă faţetă a scrisului său, aceea de prozator. Cartea se citeşte dintr-o răsuflare. 


Lucian GRUIA