"UNIRE PRIN LITERATURĂ”- Lansări de cărți

Revista Feed Back, nr.11-12, 2016

Revista Feed Back, nr.11-12, 2016

Read more publications on Calaméo

Geo Dumitrescu -Poezia concretismului cotidian

 Poet al gesturilor concret cotidiene, declarat antiliric şi antipoetic, Geo Dumitrescu s-a născut la Bucureşti (1920), unde-şi urmează studiile, absolvind în 1941 Facultatea de Filozofie şi Litere. Debutează la 19 ani în revista Cadran, iar editorial cu volumul Aritmetică (1941). Pînă la căderea cortinei de fier reuşeşte să mai publice o carte de poeme, Libertatea de a trage cu puşca (1946). Hiatusul care a urmat pînă în 1966, cînd publică Nevoia de cercuri, s-a datorat refuzului categoric a realismului socialist, a comenzii sociale derizorii şi compromiţătoare.

  Nu ştiu cît a contat faptul că s-a trezit, adolescent, în plin avangardism, dar sunt sigur că poezia unui nonconformist visceral şi a unui persiflator de clişee de tipul lui Geo Dumitrescu nu putea să arate altfel. Demitizarea face parte din programul să liric. În ultimul poem al cărţii Libertatea de a trage cu puşca, poetul anunţă întoarcerea la simple certitudini: “Doamne, ce bine e să ai certitudini!/ Sînt lucruri care-ţi vin mai frumos decît hainele/ noi, decît propria-ţi piele,/ sînt mai utile decît umbrella, sau invenţia tiparului -/ călduroase, intime şi protectoare ca nişte perdele.// Sînt aproape douăzecui de veacuri de cînd caut,/ de cînd caut, împreună cu amicii mei, mereu,/ dar pînă astăzi eu n-am găsit nici o certitudine/ în afară de cele patru picioare ale patului meu.”

 După cum se poate observa, la Geo Dumitrescu comunicarea în poem, lipsită de orice solemnitate, este de o directeţe cuceritoare, aici ceremonialul livresc, convenţional nu are căutare, poetul probînd parcă metafora lipsei de metaforă. Iată poemul Streaşină: “Treceţi” ne zise Cel-din-Amănunt/ voi curge peste voi ca o spumoasă veste/ şi vă voi dărui cite-o trăsură/ cu şase cai, şi-n paranteze supple,/ înalte, aproape transparente,/ vă voi adăposti,/ ca pe o scumpă taină volatilă...// O, treceţi, treceţi repede, nepreţuiţii mei/ nepoţi, nerude, neduşmani,/ mai repede, vă rog, şi nu uitaţi/ că pururea vă-ndemn, cu tulburare,/ din toată inima, în latineşte, să creşteţi cît mai mari/ şi să zburaţi în voie,/ cu şase cai/ şi cît vedeţi cu ochii,/ în paranteze-nalte, de argint/ şi cît pe-aci de transparente”. Poeme ca Scelerata concupiscenţă, Problema spinoasă a nopţilor, Balada corăbiilor de piatră şi multe altele pot fi citate în acest sens.

 Poezia lui Geo Dumitrescu e seducătoare şi de nealterată actualitate şi azi prin ironia şi fronda conţinute, prin frazarea simplă ce însoţeşte patosul demitizant şi, desigur, prin transformarea limbajului străzii în poezie cotidiană. Din acest punct de vedere îl considerăm pe Geo Dumitrescu un premergător al optzecismului.

Daniel CORBU

Manualul bunului singuratic şi Evanghelia după Corbu

Daniel Corbu apare în volumul „Manualul bunului singuratic” în ipostaza unui condamnat la poezie pe viaţă, în spaţiul dintre patru pereţi, locul claustrării fiinţei şi al sufletului. Parcurgând opera autorului, care foloseşte „aceleaşi metode clasice de sinucidere” cu ajutorul condeiului stilizator, cititorul ia parte la „apocalipsa fiecărei zile”, într-o odisee interioară, lucidă, în care imaginaţia se împleteşte cu realitatea crudă în care se găseşte omul-poet. Să fie viaţa numai o poveste la sfârşitul căreia rămâne doar întrebarea: „de ce moarte, de ce?” Să fie lumea plină de „zei tocmiţi cu ora / pentru umilinţa noastră?”

Poetul este în acelaşi timp clarvăzător şi sceptic, aparent debusolat de marea lucrare a lui Dumnezeu şi de inevitabila întâlnire cu bătrâna doamnă, moartea. Pentru el „gândul este uneori o maşină de proliferare a fricii: în faţa morţii suntem singuri ca un pumn / de omăt.”

Totul începe atunci când nu mai e nimic de zis, când dragostea se estompează odată cu „sărutul lamelor subţiri”, degenerând într-o linişte claustrofobă. Poetul pare „să fi murit în mai multe trupuri deodată, cuvintele trec obosite ca spălătoresele seara / îngerii dorm / prietenii îmbătrânesc în fotografii.” Poetul îşi conştientizează neputinţa în faţa timpului, în faţa morţii, chemându-şi fratele Abel, „de care nu-l leagă decât un cântec de moarte.” Singurul zeu palpabil este cel care „cade obosit în fiecare seară pe pagini.”

Fiecare om îşi află destinul acolo unde paşii deznădejdii îl poartă. Autorul „pleacă să cucerească lumea cu un braţ de metafore”, chiar dacă „poezia e haosul condamnat la visare”, chiar dacă „pe câmpul de luptă doar moartea cucereşte stindarde.”

„Fiecare oglindă este o uşă închisă”, revelaţie plină de tragism a închiderii în sine. Purgatoriul poetului este mental, alături de discipolii suferinţei, cei care i-au marcat definitiv existenţa şi cu ajutorul cărora încearcă să-şi găsească propria identitate. Nici muzele sale nu scapă de implacabilul destin: „trec femeile ca nişte râuri spre moarte.”

Poetul este neîncăpător în propria sa viaţă, gândurile sale lovesc ziduri după ziduri, ca într-un joc de domino. El se revoltă „privind în ochii divinei absenţe: nu sunt pregătit pentru atâta moarte.”

Evocarea părintească face trimitere tot la trista fericire a poetului, lumea cărţilor sale: „Fericirea ta de om singur, rătăcind printre biblioteci / mă sperie, spune mama sa. Sau vocea tatei: Fiule / într-o lume fără aripi / trebuie să dai din mâini / şi din picioare.”

Poetul conştientizează că viaţa este o bătălie pierdută şi singura sa consolare este că în drum spre eternitate „rămâne întotdeauna o clipă pe care-o cutreierăm singuri.”

Manualul bunului singuratic este o biblie a suferinţei. Autorul este prizonierul propriilor sentimente, el „zace în inima sa ca într-o închisoare de flori.” Dumnezeu este doar o fotografie. „Singurii zei sunt îngropaţi în spatele casei sale.” Omul-poet „se naşte zilnic de la stânga la dreapta, aranjând documentele haosului.” Cine ştie, „poate chiar în sângele său vor construi labirintul.” Constată că nici „nu ne trebuie atât pământ ca să fim fericiţi.” Şi se pierde în nimicnicie, „vorbele sale trecând ca spuma mării prin gura înecatului.”

Ar mai fi multe de zis pe marginea volumului „Manualul bunului singuratic”, apărut la editura Princeps Edit în anul 2005. Vă rămâne dumneavoastră să descoperiţi autorul şi opera (lumea) sa fascinantă.

Catalogat de unii optzecist, de alţii postmodern, Daniel Corbu trece cu nonşalanţă peste (şi prin) valurile curentelor literare, aidoma unui Caron al poeziei. Nu, nu! Nu este nici elaborat şi nici „învăţător”, în ciuda „Manualului bunului singuratic” sau a volumului „Evanghelia după Corbu şi alte poeme”, pe care l-a declarat drept bun comun la Editura Princeps Edit în anul 2006. Este oracular, dar stenic prin greutatea/gravitatea cuvântului, uneori radiografiază societatea, expunându-i scheletul hidos la lumina revelaţiei poetice, alteori cuvintele sale ascuţite fac incizii adânci, prin umbrarele conştiinţei şi ale spiritului. Să-i spunem poetul justiţiar cu „corbul” pe umăr, „corbul” fiind spiritul liber şi imaginaţia.

„Oprit la jumătatea drumului precum mâna lui Avraam la uciderea fiului”, poetul aşteaptă în zadar „veşti noi de la pasărea oarbă Dali”. Unde este gloria, unde sunt amintirile, unde este „sufletul aruncat în trup ca regele într-un umbros sarcofag”? Relevante versuri ale decepţiei. Ce mare nedreptate să fii sacerdotul propriului cult!

Care sunt satisfacţiile? Poetul mărturiseşte că „va aştepta metafora să-i intre ca târfele în aşternuturi…” Ce suntem noi, care este destinul nostru şi care este istoria prin care ne perindăm? Poetul mărturiseşte din nou: „All Right”, „istoria poate sta şi-n cap şi din buzunare îi curg toate mărunţişurile”.

Acelaşi motiv al sacrificiului prin cuvânt se regăseşte şi la Daniel Corbu, „el urcă mereu o Golgotă plină de cruci şi foi de papirus”. De ce? Pentru ca ceilalţi să vadă „hârşîitul tancurilor şi al programelor Microsoft”, „pentru ca ceilalţi să vadă liniştiţi hemovitul popoarelor”, „războiul rece sau cald dintre zornăitul tălpilor goale”.

Moartea este o temă majoră invocată în foarte multe poeme. Moartea este „singura instituţie care mai impune respect”, cu toate că „moartea de care-mi vorbeşti greşeşte mereu”. În ciuda acestor greşeli, autorul ne îndeamnă la aducere-aminte, „să nu-l uităm niciodată pe cel care îşi are mormântul în mare”.

Toată această pledoarie despre moarte se face din perspectiva omului singur. Dar, spune poetul într-o bijuterie aforistică (şi parcă vrând a-l contrazice pe Nietzsche): „…alteori singurătatea are mireasma unui Dumnezeu fericit”. Da, spune el, un Dumnezeu fericit, dar care (evocând fatalitatea), „nu poate corecta şpalţurile greşitei tale vieţi” şi „stă singur ca o uşă săpată în ziduri”. Iar dragostea, atât de frumos dedicată nemuritoarei Lenor, este „o bocceluţă de şoapte”.

Crezul este esenţial. În discursul său cu domnul Kafka, cu aceeaşi măiestrie aforistică, întâlnită uneori şi în filosofia blagiană, autorul declară: „lucrul în care nimeni nu crede se-nfometează în sine”.

Poezia lui Daniel Corbu este aceea a marilor valori. Ea aşteaptă să fie descoperită de cei care încă n-au orbit din pricina luminii reflectoarelor contemporane, de cei care speră, „ca în coliba lor să coboare, din când în când, zeii”. Şi, după cum ne sugerează autorul, să credem că „speranţa-i în spiritul spiritului”.

Ionuţ Caragea

Cu Cezar Ivănescu dincoace şi dincolo de Styx

În ziua de 6 august, Cezar Ivănescu ar fi împlinit șaptezeci și cinci de ani. S-au împlinit, de asemenea, șapte ani de la trecerea sa la poporul stelelor. Fugit irreparabile tempus!, spunea, pentru noi toți, Virgilius. Stau deseori și mă reculeg la mormîntul său din cimitirul ,,Eternitatea” din Iași, în timp ce în minte îmi vin, ca și acum, momentele și întîmplările care mi-au adus apropierea de acest mare, original, sfîșietor poet de limbă română: dintr-un octombrie 1980, pe cînd eram student la Universitatea din București și i-am încredințat un grupaj de versuri pentru revista ,,Luceafărul”, unde era redactor și pînă în aprilie 2008, înainte cu trei zile de la misteriosul accident, cînd m-a invitat în biroul său de director al editurii ,,Junimea”, parcă pentru întîlnirea de adio. Era un apărător al dreptății, al valorii și al demnității scriitoricești ca nimeni altul. Și mărturisesc, cu mîna pe inimă, că n-am cunoscut om care să trăiască cu atîta pasiune atît iubirea cît și ura venită din sentimental dreptății, precum Cezar Ivănescu.
L-am cunoscut pe Cezar Ivănescu (căruia i-am spus mereu Don Cezar, cum îi plăcea Domniei Sale) imediat după publicarea Bibliei lirice numită ,,La Baaad”, carte care dezvoltă extraordinare și originale energii lirice și care l-a impus total în poezia românească. Doina, Rosarium și cărțile Muzeonului, pînă la Sutrele muțeniei, aveau să întregească o construcție lirică de neclintit, care-l înfățișează ca pe unul dintre cei mai mari poeți tragici ai secolului european douăzeci.
Venind în linia lirică metafizică moldavă, linia de aur a poeziei române, Cezar Ivănescu este cel mai aproape de Eminescu dintre poeții generației șaizeciste. Cum se poate observa, poezia sa e o poezie nesofisticată, fără franjuri și dantele, o poezie a fondului ancestral, a cântecului primordial. Specialiștii în textul liric, criticii literari în speță, ar putea urmări la Cezar Ivănescu muzica, revelația, ecoul. Cuvintele întrerupte, rostirea sugrumată în stilul vechilor incantații se dezlănțuie autentic, parcă sub forța unei magii, a unui extaz. Rafinamentul lingvistic, construcția originală și spectacolul ideatic al poemului cuceresc lectorul din prima clipă. Pe de altă parte, oricine își poate da seama că Cezar Ivănescu e încă unul dintre poeții pentru care a scrie fără inspirație e un păcat, o lipsă de bun simț.
Prin minte îmi trec în acest moment multe întâmplări, dialoguri, adevărate divanuri la București, la Bojdeuca țicăoană, la Pogor, la Bolta Rece sau la Junimea, cu Don Cezar ca magistru, adică maestru de ceremonii. Întâmplări ce nu se pot povesti în spațiul parcimonios al unei tablete. Mulți din cei care-au fost de față vor povesti. Poate altfel. Deh, fiecare cu Cezarul lui!
            Acum, cînd poetul a plecat prin satele cerului (îl vom ajunge repede din urmă!), cel mai mare omagiu adus lui Cezar Ivănescu, care a trăit numai pentru literatură, este să-l citim și să-i sărbătorim creația.

Daniel CORBU

Daniel Corbu și poezia sa rituos-oraculară

   Apărută în condiții grafice deosebite, noua carte de poeme inedite , Ferestrele oarbe, a lui Daniel Corbu poate constitui, cu siguranță un eveniment editorial al acestui an. Nevindecata rană pe care o poartă cu sine poetul, își dezvăluie taina, dar și ceremonia ce se pot decoda din aceste ferestre oarbe, carte în care el reușește, atât de bine,  să se exprime pe sine, chiar după ce Don Quijote învinsese morile de vânt/ ale Europei/ iar Hamlet își dădea obștescul sfârșit/ anunțând doritorii de breaking news/ că mereu e ceva putred în Danemarca. Poezia rituos-oraculară, aproape de un șamanism bine temperat dar aproape mereu uzitat, pe care o cultivă cu obstinație, Daniel Corbu transmite cititorului o stare de spirit deosebită, o stare nu prea des întâlnită în poezia noastră modernă, în care ai sentimental că ești tot mai cucerit de rafturile bibliotecii și, din când în când, câte o carte, parcă pentru a-ți atrage atenția, cade din raft (Vezi poemul Îngerul Gabriel, în care cartea lui Gabriel Garcia Marquez nu este decât pretextul că se află într-un plin veac de singurătate, și că nimic nu este întâmplător pe acestă lume, lăsând să se înțeleagă că în această stare are tot dreptul de a fi, ceea ce trebuie să fie poetul într-o lume retrasă, adică Șamanul.)  El, poetul, oficiază, în fiecare poem, un ritual de supunere și de mediere cu lumea livrescă, de dialog cu sinele prin intermediul personajelor la care face trimitere, lume pe care o domină și o supune, aducând-o drept dar cititorului, ca și cum i-ar aduce un dar zeiței  Poezia, de fiecare dată, o jertfă să-i capete bunăvoința. Retorismul pe care îl practică, ne face să credem că fiecare poem pe care îl scrie este un adevărat ritual, iar el se pregătește din timp să se adreseze cititorului într-o anumită ținută de gală. Există în poemele lui Daniel Corbu ceea ce exista în poezia poeților de la începuturile literaturii, dorința de a tămădui suflete cu acest miraculous leac numit cuvânt.

 Poezia intimist-intelectualistă a lui Daniel Corbu este ca un arc peste poezia optzecistă, trecând, așa precum corabia  lui Noe, spre muntele Ararat, acolo unde încearcă să fixeze lumea pe care urmează să o salveze. Pe acest munte, el știe că se află oul de gheață, care nu este altceva decât poezia în stare pură, protejată de aerul rarefiat, gata să se ofere cititorului. Acolo se află chiar inima reginei pe care o invocă Daniel Corbu, pe care o provoacă să i se arate ca într-un joc de șah orb, jucat de nimeni altcineva, decât cu Homer, în duminica pedepselor. Multe dintre poemele din această carte, poetul le dedică unor confrați, cu care are un fel de dialog mut, răspunzând, orb și surd, unor provocări, cum se întâmplă în Înălțarea și decăderea unui distrugător de totemuri, poem dedicat lui Călin Ciuborari, unde clamează: Orice ai spune nu e de-ajuns!...Ai putea petrece o viață la capătul frânghiei/ răstălmăcind profeția unui cuvânt. 
Deși în poemele din această carte, Ferestrele oarbe, șahul e orb, poetul e orb ( există un poem numit Evanghelia după Corbu în care este citat Homer, și de aceea cred că mai nimerit ar fi fost ca acest poem să se intituleze Evanghelia după Orbu) dar, în acest angrenaj, sigur, cititorul nu este surd și mai ales orb. Pentru el lumea șamanică pe care o devoalează Daniel Corbu și la care se face părtaș atunci când poetul se află în plină ceremonie, este o lume a sentimentelor primare în care răzbat ecouri din cărțile  de la facerea lumii. Ferestrele oarbe ale Daniel Corbu, protejează o bibliotecă arsă, din a cărui cenușă, el construiește, cu ajutorul memoriei, asemenea pictorului anonim chinez, cel care a reconstituit, din memoria colectivă, un muzeu cu 20.000 de tablouri dispărute, construiește universuri care se suprapun și se amestecă într-un mare creuzet. Cu tenacitate și răbdare, cuvintele se întrupează și paginile bibliotecii de cenușă capătă consistență, devenind instrumente de lucru în acest ceremonial al cenușii așa cum este ceremonialul ceaiului. Practicând invocația și mai ales acel ritual șamanic, Daniel Corbu se află ca în fața unui fenomen mistic, în care gesturile încearcă să încrusteze ceva pe dantela unei furtuni. El știe că poetul este de fapt, un șoarece bătrân de bibliotecă și că șoarecii timpului, cu care poetul intră în concurență, rod fără-ncetare, căci, libertatea de-afară e plină de ziduri. Ceea ce spunea Carl Sandburg că Poezia este un animal marin care merge pe uscat și ar vrea să zboare se potrivește aproape perfect cu modul cum Daniel Corbu își construiește poezia ca discurs liric. Poezie de ceremonial, în care poetul este și regizor dar și actor principal, în care îngerii îl descriu cu o precizie de ceasornicar tocmai atunci când: Începusem să mor prea vizibil. Vorbeam cu/ mult prea ocupatele celule…/ care îl anunțau de pierderea clasicei demnități. Sigur că este, în fond, o joacă și o dorință de a clama bunăvoința semenilor și mai ales a cititorului de poezie, cel care: De un timp vor să le ghicesc viitorul/ dar de fiecare dată uită/ că în el se ascunde și moartea. Cu fiecare poem din această carte, poetul Daniel Corbu săvârșește un ritual de trecere de la viață la moarte și invers, pentru că fiecare poem este un discurs despre viață. 
Despre poezia sa Gheorghe Grigurcu spune: Luptând cu poezia precum Iacob cu îngerul, Daniel Corbu rămâne stăpân pe ființa sa, care-l ajută să privească lumea prin mai multe răni deodată, textuale  ca și existente, iar Adrian Dinu Rachieru consideră că: În epoca ingineriei textuale, Daniel Corbu se reîntoarce întremat la izvoare.  Cred că poezia lui Daniel Corbu se adapă chiar din izvoarele Poeziei și așa cum se spune este un poet născut iar nu făcut. 

EMILIAN MARCU

Mihai Eminescu. Un model în absolut

 Orice poet român apărut în ultima sută de ani în România şi-a dorit, îşi doreşte, dacă e-n viaţă, făţiş sau discret, un loc în apropierea lui Eminescu. Bătălia pentru locul doi, cum ne place s-o numim, a început odată cu mitizarea lui Eminescu, după momentul îmbolnăvirii poetului şi apariţia volumului de Poesii (1883), adică din vremea lui Macedonski, poet şi el de primă mărime, pus la colţ din cauza cunoscutei epigrame şi ţinut aşa de către profesorii cu memorie.

Mitul Eminescu a crescut în timp, manuscrisele din cele două lăzi purtate în spate prin toată Europa de prietenul Chibici, predate în 1902 de Maiorescu Academiei Române (gestul acestuia din urmă, fiindcă veni vorba, a fost unul compensatoriu, de iertare de păcat pentru sacrificarea „periculosului” jurnalist Eminescu) au devenit cărţi, misteriosul laborator eminescian dezvăluindu-se fragment cu fragment, au augmentat mitul. A existat şi o culme, dacă se poate spune astfel, a mitizării, atunci când filosoful C. Noica l-a numit pe Eminescu „omul deplin al culturii româneşti”. În perioada interbelică ierarhizările literare consumau multă pasiune. Aşa s-a făcut că prin anii ‘30, după publicarea Cuvintelor potrivite, bătălia pentru locul doi a fost câştigată de Arghezi. Pe urmă de Blaga, Ion Barbu, Bacovia, care adăugau experienţe lirice originale moderne.

Pe acest mit s-au sprijinit atâţia intelectuali români, ca să nu mai vorbim de luarea sa în folosinţă de către politicieni, care au ştiut să-i exploateze din plin toate pârghiile. De el s-au folosit şi „bulbucaţii ochi de broască” şi comuniştii, care, timp de vreo cincizeci de ani, şi-au făcut sloganuri din împărat şi proletar şi Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. În sfârşit, exploatarea politică a mitului Eminescu, ar umple multe pagini şi nu e ceea ce ne-am propus în acest scurt articol.

 Procesul demitizării a început, dacă exceptăm atacurile detractorilor începând cu pasionalul Grama, odată cu deschiderea democratică ce a urmat revoluţiei din decembrie 1989. Dacă în timpul comunismului, o critică adusă operei eminesciene te transforma în duşman al poporului, acum era permis totul. Eminescu putea fi etichetat ca reacţionar, xenofob, antisemit, naţionalist, paseist etc. De altfel, un număr întreg al revistei Dilema (nr. 25/1998) prezintă spectacolul de idei al purtătorilor unui complex de frustrare, săpători la rădăcina mitului, între care şi T. O. Bobe şi M. Cărtărescu, ale căror scrieri ies cu vădită pregnanţă din mantaua lui Eminescu. Deh, numai demitizând suntem postmoderni, demitizarea e la modă, numai aşa suntem paneuropeni, numai aşa locuitori ai satului planetar. Încercând să ia în stăpânire gestica şi limba de lemn-solemn a postmodernismului, mulţi autori şi-au făcut o ocupaţie din producerea de zgomote, de valuri şi vălurele, chiar provocarea de furtuni în pahare cu apă, care le întrec opera. Astfel, mecanismele demitizării, nu trebuie căutate în forţele raţiunii, ci în orgoliul autorilor, care nu suportă alţi idoli în afară de ei înşişi. Astăzi, zisa lui N. Iorga de acum şaptezeci de ani, că suntem un popor mic şi avem nevoie de mituri, nu mai are valoare. Sunt preferaţi legendarii de carton, vedetele de câteva zile, „băşici de spumă într-un secol de nimic” (Eminescu): speakeriţe de televiziune, analişti politici, fotomodele, solişti de muzică prea uşoară şi efemeră.

 Nu de mult, o anchetă a „României literare” punea în evidenţă această propensiune spre desacralizare. Surprinzător e faptul că ancheta găzduită de revista bucureşteană răsturna şi ideea bătăliei pentru locul doi a poetului român. Tânărul poet, apărut în literatură cu doar un pumnişor de texte fragile, influenţate de cei dinaintea sa (ce mai contează!), teribilist şi setos de glorie, vine cu gândul să demoleze mai întâi soclul lui Eminescu şi să se aşeze în locul lui.

Ancheta în discuţie, probată pe 34 de opinenţi decişi să hotărască cine sunt primii zece poeţi importanţi ai României, era spectaculoasă: ea demolează şi soclurile clare, din preajma lui Eminescu. Sunt răspunsuri în care, între cei mai importanţi zece poeţi ai literaturii române, din toate timpurile, nu apar Arghezi, Blaga sau Bacovia, Eminescu e de multe ori pe locul 3, 4 sau 5, Vasile Voiculescu lipseşte sistematic şi nici nu intră în top, sunt preferaţi M. Cărtărescu sau L. Dimov lui Cezar Ivănescu (cel mai profund poet tragic de azi), iar Alexandru Macedonski prinde la limită ultimul loc în top după (ironia ironiei!) Gellu Naum şi foarte puţin în faţa unui teribilist făcător liric de pornografii: M. Ianuş.

În acest fel, harababura existentă în politica şi în economia românească, s-a mutat şi în literatură. În loc să profităm de o „ultimă iluzie a iluminismului”, cum ar spune William Pfaf, şi să urmăm programele de traducere în limbi de mare circulaţie a scriitorilor cu adevărat reprezentativi pentru specificul şi dimensiunea sufletului românesc, pronosticăm, ierarhizăm, demitizăm, destabilizăm. Să facă asta parte din strategiile postmodernismului angajat în ideea socialistă a formării satului planetar şi noi să nu înţelegem?

*  * *

 Trebuie să spunem de la început că un spirit precum Mihai Eminescu nu putea să rămână în cultura română doar prin simple afirmaţii encomiastice de genul: “spirit tutelar”, “cel mai mare poet”,“personalitate monumentală”, “geniu naţional” etc. De fiecare dată trebuie făcută o coborâre în epocă, în timpul său, pentru a urmări structurile culturale existente la apariţia sa, realizate de înaintaşii veneraţi în Epigonii, trebuie urmărită anvergura operei eminesciene şi influenţa ei pe o distanţă de peste o sută de ani. Prin urmare, Eminescu trebuie discutat prin “Eminescu înainte de Eminescu” şi “Eminescu de după Eminescu”.

Dar cine îşi poate imagina astăzi spiritualitatea românească fără de Eminescu?

 Eminescu îşi făcea apariţia în momentul în care apăreau fiorii conştiinţei de sine la români. Mulţi au vorbit de influenţele unor Hugo, Goethe, Byron, Schiller sau Hölderin asupra textelor lui Eminescu. Sunt fireşti. Sunt întâlnirile marilor spirite într-un mare spirit. Dar ce interpret autentic al operei eminesciene, nu respectă o anume independenţă a geniului poetului încă din primele poeme: Epigonii, Mortua est şi Venere şi Madonă? Junimiştii de la Iaşi şi intelectualii de la Bucureşti aveau funcţii în stat, administrau moşii, jucau stos şi canastă, ţineau prelecţiuni, respectau convenţii, îşi etalau cultura asimilată în occident sau spoiala. Ei erau contemporanii unui mare neliniştit, ai unui blestemat, ai unui căutător de adevăr şi ideal. Ultimul mare poet romantic al Europei, cum îl numea Georges Bernard Show era conştient de geniul său şi de autentica sa vocaţie profetică. Într-un text găsit printre manuscrise, scria: “Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”.

 Eminescu a modificat total sensibilitatea naţională, i-a oferit o metafizică ce-l personalizează. El a adăugat structurii folclorice româneşti (pe care-o cunoştea ca nimeni altul, dovadă stau sutele de pagini culese din teren) rafinamentul unei înalte culturi. Şi nu greşea Vladimir Streinu când spunea, pe la jumătatea secolului trecut, că opera lui Eminescu este “actul de identitate universală al neamului nostru”. De aceea, aşezarea sa în Panteonul marilor spirite care reprezintă spiritual popoare, Dante, Goethe, Schelley, Poe, nu e întâmplătoare. Eminescu vine să aducă spiritul românesc la înălţimea celui european prin învăţământ, cultură, moralitate, rigoare a ideilor. Născut nu numai cu geniu artistic, dar şi cu corpuştii universalităţii în sânge, Eminescu a visat la acel homo universalis închipuit de latini şi de vechii greci. Vizionar şi profet, având drept bază forţa limbii române şi profunzimea gândirii arhaice (populare şi culte), Eminescu ne-a dat identitate şi ne-a fixat un destin. De aceea, nu credem că greşim atunci când îl considerăm pe Eminescu a doua mare personalitate a acestor locuri, după Zamolxe.

 Ce mai poate fi spus astăzi nou despre Eminescu şi opera sa? Pe distanţa a 124 de ani, câţi s-au împlinit nu de mult de la trecerea sa în eternitate s-au scris mii de studii şi cărţi, atât de către exegeţi români, cât şi străini. Cercetătorii au adus repede la cunoştinţa publicului, după 1902, manuscrisele postume din cele două lăzi predate la Academie, nemulţumindu-se cu doar nouăzeci de poezii publicate în timpul vieţii sau cu ediţia Maiorescu. Astfel, de la încercările din „Familia”, până la „Luceafărul”, „Odă în metru antic” suntem fascinaţi de amploarea şi adâncirea concepţiei filosofice şi a viziunii poetice. Etern şi efemer, real şi mister, astral şi teluric, derizoriu şi ideal sunt coordonatele pe care se sprijină universul eminescian. În poezie, Eminescu se lăsa cuprins de „adânca sete a formelor perfecte”. Iată în acest sens un fragment postum din Egipetul: Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,/ Când a nopţii întunerec - înstelând rege maur -/ Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc./ Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,/ Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,/ Când în straturi luminoase basmele copile cresc./ Mergi tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri,/ Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri,/ Cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos,/ Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină/ Unde sfinţii se preâmblă în lungi haine de lumină,/ Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos.

 Spectacolul cosmic al poeziei eminesciene, fără îndoială inimitabil, aduce în prim plan o supraconştiinţă a lumii, dezlegătoare de mister. Naşterea lumilor primordiale din acel punct în mişcare “mult mai slab ca boaba spumii” devine la Eminescu actul solemn, misterios şi grav al creaţiunii. Golul dintâi, odihna, genunea sunt înlocuite de negura cosmică, de dorul de-a fi: La-nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns,/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns,/ Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochiu care s-o vază./ Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!... (Scrisoarea I).

 Eminescu oferă textului nimb metafizic. Semnul mitologic şi vizionar dau înălţime de neatins poeziei sale. De n-ar fi să numim decât “Luceafărul” ca poem reprezentativ şi ar fi de-ajuns. Alegoria geniului din “Luceafărul”, chiar dacă poartă amprenta unui înalt scepticism, de sorginte schopenhaueriană, place nu doar pentru perfecţiunea formală, ci şi pentru voluptatea rece a eternităţii, cu totul şi cu totul captivantă.

 Înrâuririle venite dinspre cultura indiană, buddhism în speţă, au fost benefice, oferind profunzime textelor. Preocupările pentru solidele culturi antice datează din tinereţe la Eminescu. Să ne-amintim că în 1868, pe când mergea cu trupa teatrală a lui Iorgu Caragiale, întâlnindu-se cu I.L. Caragiale, Eminescu i-a vorbit despre daci, despre India antică, Nirvana şi gândul de a se retrage în India. Rugăciunea unui dac, amplul poem Mureşanu, Kamadeva, sunt marcate de filozofia veche indiană, ca să nu mai vorbim de Glossa, cea mai budistă poezie eminesciană.

 Imaginea lui Eminescu a fost fixată de Maiorescu care, cum spunea I. Negoiţescu în Poezia lui Mihai Eminescu a definitivat profilul neptunic : “Imaginea lui Eminescu, aşa cum străbate ea prin veac, a fost, de la început şi cu o mare intuiţie critică, fixată de Maiorescu. Dacă tirania primei ediţii a poeziilor lui Eminescu apasă ca o lespede nedreaptă peste faţa ascunsă a marelui romantic şi dacă ochiul poetului-vizionar a fost obturat de ponderea academică a criticului (dovadă stă şi strofa, din cele excluse, ale Luceafărului corectat de Maiorescu: Vrei să dau glas acelei guri/ Ca după-a ei cântare/ Să se ia munţii cu păduri/ Şi insulele-n mare? viziune cosmo-orfică, de o grandoare şi de o substanţialitate poetică restituite prin analizele tărâmului plutonic eminescian), nu e mai puţin adevărat că patronul Convorbirilor a definitivat profilul neptunic al lui Eminescu, cu un condei de a cărui pregnanţă e greu să te liberezi.”

 Cât de actual a fost şi este Mihai Eminescu? Un prim răspuns l-au dat bunicii noştri care şi în primul şi în al doilea război mondial purtau în raniţă pe lângă cele necesare o carte de poeme de Eminescu, din care citeau în tranşee în pauzele dintre lupte.

Truditorii condeiului care i-au urmat n-aveau cum să-l ocolească pe Eminescu. Ocupase limbajul, gestica, ritualurile lirice. Astfel, şi Bacovia, şi Blaga, şi Arghezi au început prin a fi eminescieni. El se fixase ca poet naţional, ca vârf liric şi model. Tudor Arghezi a spus la un moment dat: „Eminescu e unul care nu mai vrea să moară”. E bine să refacem zisa: „.... care nu mai poate să moară”.

 Astfel, între poeţii români, Mihai Eminescu rămâne Poetul. Cum se întâmplă cu toţi marii poeţi ai lumii, poezia lui ascunde adâncimi nebănuite şi apare mereu nouă pentru generaţiile care vin şi se duc. Evocând odată pe Eminescu, Tudor Arghezi spunea: A vorbi de poet e ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă. Nu poate să ajungă vorba până la el fără să-I supere tăcerea. Şi într-adevăr în faţa măreţiei geniului eminescian cuvintele se împuţinează şi se opreşte, temătoare, mâna care scrie.

 Eminescu nu este numai o mare carte a literaturii noastre, dar şi un mit care creşte pe măsură ce se înaintează în timp. El este chiar mitul poeziei. Mitul Eminescu a crescut în timp. Manuscrisele din cele două lăzi purtate în spate prin toată Europa de prietenul Chibici, predate în 1902 de Maiorescu, Academiei Române – gestul acestuia din urmă, fiindcă venind vorba, a fost unul compesatoriu de iertarea de păcat pentru sacrificarea periculosului jurnalist Eminescu – au devenit cărţi, misteriosul laborator eminescian dezvăluindu-se fragment cu fragment, au augmentat mitul. Pe acest mit s-au sprijinit atâţia intelectuali români, ca să nu mai vorbim de luarea sa în folosinţă de către politicieni, care au ştiut să-i exploateze din plin toate pârghiile. De el s-au folosit şi bulbucaţii ochi de broască dar şi comuniştii, care timp de vreo cincizeci de ani şi-au făcut sloganuri dinÎmpărat şi proletar şi Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie.

 Procesul demitizării lui Eminescu a început încă din timpul vieţii şi continuă şi astăzi în condiţiile postmodernităţii demitizatoare, dar fără şanse. Acum, când se împlinesc 160 de ani de la naşterea marelui poet, ne cotropeşte tot mai mult gândul că Eminescu a fost marele dar al divinităţii făcut poporului român pentru a-şi menţine identitatea. Om deplin al culturii româneşti, cum îl numeşte Constantin Noica, Eminescu a rămas în timp marea carte de vizită a spiritului românesc, cel mai mare poet al nostru şi modelul în absolut al tuturor poeţilor români. Dacă francezii, nemţii şi chiar ruşii au făcut mari dezbateri întru alegerea poetului naţional, au avut ezitări, la noi totul a fost clar de la început. Poezia modernă începe în literatura noastră cu Eminescu, gândirea modernă, la fel. Fără el limba română ar fi fost săracă, iar noi săraci de asemenea, aşa cum am fi fost şi fără Creangă, Caragiale, Enescu sau Brâncuşi.

Locurile în care Eminescu s-a născut şi a copilărit, Botoşanii şi Ipoteştii, locurile peregrinate de poet sau în care a locuit temporar, de la Cernăuţi la Viena, de la Praga la Odesa, de la Blaj la Iaşi, au rămas sfinte pentru români. Mergând mai departe, aş spune că acolo unde se află un român, spiritul locis este Eminescu şi atâta timp cât undeva în lume se va citi o pagină din Eminescu limba română nu va dispărea.

 Dacă orice poet adevărat este o sărbătoare a limbii în care scrie, atunci Eminescu este eterna sărbătoare a limbii române. Prin el limba noastră a îmbrăcat forma veşniciei. Deseori îmi vin în minte versurile Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată / Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, versuri care nu se pot separa, cum au făsut-o alţii. Fără îndoială, primul vers este printre cele mai frumoase versuri scrise vreodată în limba română, care ne duce la gândul că Eminescu nu a învăţat să moară pentru că lui îi este dat să dăinuie în sufletul şi inima noastră, confundându-se cu partea noastră de ideal şi confundându-se cu partea din noi care visează. Al doilea vers relevă imaginea poetului care rămâne, indiferent de denigratorii care apar în timp, de la legendarii de carton, de vedetele de câteva zile, lustruitorii de sine, băşici de spumă într-un secol de nimic, pururi tânăr, înfăşurat în manta-i.

Daniel CORBU