Se afișează postările cu eticheta Poezii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Poezii. Afișați toate postările

joi, 14 ianuarie 2016

Cinci poeme de Daniel Corbu









Într-o Europă bătrînă și tristă

Prin urmare
știam că nu sunt decît o mică înflorire a
Nimicului o efemeră protuberanță
     a golului
un fel de zi mai lungă decît veacul
dintr-un eon agitat ca o încălecare
de timpi.
M-am născut tîrziu într-o Europă bătrînă și tristă
fardată ca o actriță la ultimul ei bal.
M-am născut tîrziu
hărăzit a citi cuvînt cu cuvînt cartea întîmplărilor
în aerul sacerdotal al dimineților mele.
Era tîrziu.
Cu o piatră ca privirea tăioasă a morții
Cain îl omorîse deja pe Abel
Corabia lui Noe își aflase sfîrșitul
pe muntele Ararat
cu mare zgomot Sodoma și Gomora
se prăbușiseră
și implozia florii păcatelor încă mai persista
pe coridoarele lumii.
Iisus scrisese pe nisip misteriosul nedescifratul cuvînt
și-l împărțise în patru zări prin cele
   o mie de vînturi.
Don Quijote învinsese morile de vînt
ale Europei
iar Hamlet își dădea obștescul sfîrșit
anunțînd doritorii de breaking news
că mereu e ceva putred în Danemarca.
Imnele vedice - dulci jelanii ale ființei încurajatoare
de iluzii - erau cărate cu rikșa
la curțile traducătorilor din München șiManchester.
Cu o fără de armă biruință
Beethoven scrisese Simfonia a noua - Oda Bucuriei.
În sfîrșit, Robinson Crusoe părăsise
 sălbatica insulă
grecii probau oboseala zeilor
Raskolnikov abia-și ascunsese toporul pătat de
                                                       sîngele crimei
undeva în Kilimanjaro
pușca lui Hemingwai își cheltuiseultimul glonț
iar după un veac de singurătate
prietenul Marquez își rostea declarația de adio.
M-am născut într-o Europă bătrînă și tristă.
                                            Era tîrziu.
În zadar căutam să dau zadarului un sens.
Visele îmi erau un Eden împodobit cu mirare.
În fiecare zi încrustam ceva pe dantela unei furtuni.


FERESTRELE  OARBE

Oricînd un vers amar va-ntîrzia în mine.
Trec orb și surd prin
toamna cu fantomatice suspine
pe-aceleași străzi călcate de sclavi
                                           și de-mpărați.
Mulți zice-vor:
Uite-l pe Daniel Corbu
poetul blestemat ce scrie despre ființă
univers despre necunoscute glorii și istorii
                                                ale sinelui
despre agonii    cetăți obosite și alte aiureli
metafizice și este dușmanul de moarte
al poeziei roz!
Iată-l pe cel jefuit de îngeri și nopți
pe cel ce poartă în vers holograma ruinii !
Se spune c-ar admira potopiții de haruri
 hohotul cruciadei divine
că ar purta în fiecare rană un sacerdot
al sardanapalnicei vorbiri.
           Dar eu sunt trecătorul posac
pe-aceleași străzi printre aceleași zădărnicii
sunt cel ce șterge cu grijă
ferestrele oarbe ale desăvîrșirii.
ORICÎND UN VERS AMAR VA-NTÎRZIA ÎN MINE.



ȘAMANUL

                               ,, Această lume fără slavă
                                 Ce se opune marelui Nimic”
                                                  Faust al lui Goethe


De-un timp toți vor să le ghicesc viitorul
dar de fiecare dată uită
că în el se ascunde și moartea.
Despre mine ce vă pot spune
cînd deja ați aflat că sunt
martorul orb
preamărind labirinticul drum
                                               al eșecului
SUNT ȘAMANUL ASCET CE-ȘI DUCE LA AMANET
TOATE NOPȚILE ALBE
ȘI CEL CARE-AȘEAZĂ TABLOURI SENINE PRIN
GRĂDINILE SPAIMEI.
Zilnic întruparea nimicului îmi scîncește la ușă
zilnic mîngîi un trecut dolofan
supraponderal și apatic
și ca nimeni altul recunosc
degringolada și treptele răbdării
clipele amorțite-n regret
aerul tremurat din mijlocul rugăciunii.
TOȚI VOR SĂ LE GHICESC VIITORUL
DAR DE FIECARE DATĂ UITĂ
CĂ ÎN EL SE ASCUNDE ȘI MOARTEA.
Sunt cel care-așează tablouri senine
                                    prin grădinile spaimei.
Sfinx mișcător pe aleile veacului
tot mai aplecat trec pe străzi
precum bătrînii călugări tăbârcind urna păcatului.
Nu știu de ce fanaticii ascezei
mă pomenesc cu drag.





ÎNGERUL OBOSELII

E cenușiul existenței, Max!
Sau poate un gol care se-ntinde
ca o pecingine mută
de-aici pînă-n țara de nimeni
 știută.
E îngerul oboselii sau poate
plictisul depus ca rugina  pe scuturi
ca uitarea pe margini de gînd.

E cenușiul existenței, Max!
În cele din urmă n-ai încotro:
Cobori. Urci. Iar cobori. Lași în urmă
o mare de zgură.

E cenușiul existenței, Max!
Șoarecii timpului rod fără-ncetare.
Libertatea de-afară e plină de ziduri.
Spre seară
prin sufletul măreț
auzi cum șuieră a pagubă pustiul.

PRIN  URECHILE  ACULUI  DUIOS  

CĂMILA  TRECEA

Doamne, nu tulbura apa fîntînii
în care m-am oglindit ani la rînd !
Pentru că nici acoladele nici stressul nimicului
din tirbușoanele nopții
nici luna uitată pînă tîrziu
                                         în pahar
nici vreo gloriolă amanetînd metropolele lumii
(pe lîngă care minunea de la Cana Galileii
                                                pare un scîncet)
n-o tulbură.
                       E ora astrală în care
vin semne din capitala unui blestem.
Se poate prinde-un atom dintr-o clipă
de geniu  o strigare de gînd ieșit din
canonicul rînd.
Printre ne-nțelese euhrastii văd îngerul
și aspectul copulativ al verbului
                                             a fi ființă.
 Cui îi pasă că zac în zădărnicii
ca o icoană uitată prin ierburi.
În fiecare noapte
visez niște caravane-n deșert.
Nu vreau să uimesc.
Acesta e chiar
SFÎRȘITUL.

vineri, 11 decembrie 2015

Scrisoare deschisă în ritm de blue-jazz
                                               lui Ion P. Iacob


Iar într-o altă zi
îmbolnăvit de aripi, de vorbe și zel
fără pic de tristețe și ură
îi spuneam prietenului Iezechiel
că nici venirea profetului nu mă mai tulbură.
Iarna-i aproape - rosteam - și iar trăiesc
ziua de ieri
nici un miracol nu se zărește
iar viitoru-i ca de obicei
în coadă de pește.
Întinsă leneșă pe canapea
de pe tabletă
domnița aceeași carte citește.

Nu-i glumă - spun - Iezechiel

afară zăpada-i cît gardul
n-am nici chibrit nici catran
nici foc în sobă, nici iubită nu am
și parcă nu eu vorbesc ci un altul.
Din nou visez întîlnirea c-un crin
                                                 imperial
sau cu aceeași cucernică roză
pe sub interioare ferestre, bacovian
roz-bonbon înflorește sfînta ciroză.
       Lumina-i difuză, firește
despre-un Dumnezeu postmodern
                            prins cu mîța-n sacoșă
sau cu altceva, doamne ferește,
continui să scriu amara mea glossă.

 Daniel CORBU
 Iasi, 10 decembrie 2015

joi, 24 septembrie 2015

Un chip (portret in cerneala de Alex Ivanov) si-un poem



                               ŞAH ORB



O, Feodor Dostoievski, în paginile tale apune luna


                                                                      şi răsare Moartea!
Osîndit ca şi tine
probez labirintul şi deşertul barbar
                                apoi strig:
DACĂ NUMAI PENTRU ATÎT AI FĂCUT OMUL,
DOAMNE,
E PREA PUŢIN!
Apără-l, Doamne, pe prietenul meu mort de fericire pe cîmpurile sintaxei,
pe actorii aşteptînd replici şi gesturi suflate din
culisele lumii!
Ocroteşte-i, Doamne, pe fumătorii de marijuana
pe cititorii în stele
pe beţivii din gări şi din porturi modelînd norii
magelanici ai depărtării!
APĂRĂ-I PE ARTIŞTII BOEMEI, CEI ALUNECAŢI
 ÎN ALCOOLURI
ŞI NU TE BUCURA CÎND VEZI CUM LI SE CHIRCEŞTE
                                                                          STEAUA
ŞI CUM LI SE USUCĂ TRECUTELE GLORII!

Apără-i, Doamne, pe rătăciţii în inima mea!


                                                                                                     Daniel CORBU

joi, 17 septembrie 2015

Două poeme







Într-o Europă bătrînă și tristă


Prin urmare

știam că nu sunt decît o mică înflorire a
Nimicului  o efemeră protuberanță
                                              a golului
un fel de zi mai lungă decît veacul
dintr-un eon agitat ca o încălecare
de timpi.
M-am născut tîrziu într-o Europă bătrînă și tristă
fardată ca o actriță la ultimul ei bal.
M-am născut tîrziu
hărăzit a citi cuvînt cu cuvînt cartea întîmplărilor
în aerul sacerdotal al dimineților mele.
Era tîrziu.
Cu o piatră ca privirea tăioasă a morții
Cain îl omorîse deja pe Abel
Corabia lui Noe își aflase sfîrșitul
pe muntele Ararat
cu mare zgomot Sodoma și Gomora
                                       se prăbușiseră
și implozia florii păcatelor încă mai persista
pe coridoarele lumii.
Iisus scrisese pe nisip misteriosul nedescifratul cuvînt
și-l împărțise în patru zări prin cele
                                                 o mie de vînturi.
Don Quijote învinsese morile de vînt
ale Europei
iar Hamlet își dădea obștescul sfîrșit
anunțînd doritorii de breeking news
că mereu e ceva putred în Danemarca.
Imnele vedice - dulci jelanii ale ființei încurajatoare
de iluzii - erau cărate cu rikșa
la curțile traducătorilor din München și Manchester.
Cu o fără de armă biruință
Beethoven scrisese Simfonia a noua - Oda Bucuriei.
În sfîrșit, Robinson Crusoe părăsise
           sălbatica insulă
grecii probau oboseala zeilor
Raskolnikov abia-și ascunsese toporul pătat de 
                                   sîngele crimei
undeva în Kilimanjaro
pușca lui Hemingwai își cheltuise ultimul glonț
iar după un veac de singurătate
prietenul Marquez își rostea declarația de adio.
M-am născut într-o Europă bătrînă și tristă.
                Era tîrziu.
În zadar căutam să dau zadarului un sens.
Visele îmi erau un Eden împodobit cu mirare.
În fiecare zi încrustam ceva pe dantela unei furtuni.






IN A SAD, OLD EUROPE


Therefore,
I knew that I was only a small efflorescence
Of nothingness, an
like a day longer than a ce ephemeral protuberance
of the voidntury
from a restless eon of overlapping
stokes of time.
I was born late in a sad, old Europe
painted like an actress for her last ball.
I was born late
fated to read the book of events word for word
In the sacerdotal air of my mornings.
It was late.
With a stone sharp as death’s look
Cain killed Abel
Noah’s ark found its end
on mount Ararat.
With a big noise Sodom and Gomorrah
crumbled
and the implosion of the sin’s flower lasted
in the corridors of the world.
Jesus wrote the cryptic word left unsolved
and shared it with the four winds through
a thousand hurricanes
Don Quixote overcame the windmills
of Europe
and Hamlet died
announcing those fond of breaking news
that something is always rotten in the state of Denmark.
The Vedas─sweet laments of the being who encouraged
illusions─were carried on a rickshaw
to the courts of the translators from Munich and Manchester.
with a victory devoid of arms.
Beethoven wrote The Ninth Symphony─Ode to Joy.
Finally, Robinson Crusoe left
the wild island.
The Greeks experienced gods’ fatigue
Raskolnikov had just hidden the hatchet
Stained with the blood of the crime.
Somewhere in Kilimanjaro
Hemingway’s rifle fired its last bullet
And after one hundred years of solitude
friend Marquez uttered his farewell declaration.
I was born in a sad, old Europe.
It was late.
In vain I keep on giving meaning to the vain.
My dreams have become a garden of Eden adorned with wonder.
Every day I weave something new into the lace of a tempest.

Translated by Olimpia Iacob & William Wolak



Pentru a vă povesti invizibilul


                                           Lui Umberto Eco



Altcineva doarme pînă tîrziu în patul regal

ornat cu prețioase pietre
și terminale cu cap de dragon!
După cum îți spuneam la acel Gaudeamus
de octombrie într-un București cenușiu
frate Umberto Eco, prinț legitim al
Il nome della rosa și lector in fabula
eu am apărut pentru a vă povesti invizibilul.
Sunt compus din strigăte de pe diguri
din agonii și regrete limite căderi
                                           și litere fierbinți
ca toți cei din Ordinul metaforei.
Pentru fratele născut orb
construiesc pești din cuvinte    zmei    elefanți 
                                    și antilope în alergare
și-i ascund zi de zi
Neantul primit blazon pe numele meu.
Și pentru el sunt zeul primar
născut pentru a povesti
                                     invizibilul.
El știe că poetul se-avîntă
acolo unde misteru-i mai profund
iar spaima de viață și de moarte
e salvată doar prin iubire.
El știe: cea mai curată fîntînă e lacrima.

                                                          Daniel CORBU



miercuri, 6 mai 2015

MAŞINA DE INVENTAT IDEALURI



Aproape că spusesem toate cuvintele
împuţinându-mă
şi priveam printre gene cum îmi mor
secundele unui alt timp unei alte lumi.

Mi se părea că aud gongul din cer
semn că se-apropie corăbiile cu prieteni
din Ordinul Metaforei
şi mi se părea că Dumnezeu mă priveşte
prin lucarne fierbinţi.
Dar seara a venit un fel de înger
stătea chircit pe singurul fotoliu din camera mea
un înger zgribulit şi tăcut.
Şi pe când cineva îmi făcea semne din sicriul prea strâmt
îngerul palid repeta refrenul acela aulic al
concordiei omeneşti
ce umblă tuturora prin creier la cea mai nepotrivită oră.
I-am spus îngerului:
Tu n-auzi că noapte de noapte cineva sapă
în mine-un mormânt
şi nu auzi neodihna cum îşi desfăşoară corpuştii
pe amorţitele căi ale aşteptării?
Atunci el a scos din sân un ghemotoc
de fire-ncâlcite de toate culorile
„Pentru că nu excelezi în gândirea abstractă
priveşte, aceasta e Spaima!”

I-am spus îngerului cel zgribulit şi abulic:
NU VEZI CUM ATÎRN DE CRUCEA CUVINTELOR
DE PARCĂ-AŞ ATÎRNA DE PĂCATUL PRIMORDIAL?
Toţi iubiţi păsările doar păsările care
mor cântând
dar nu vezi cum zi de zi mă surp
şi deodată
de greutatea unui cuvânt voi muri?

APROAPE CĂ SPUSESEM TOATE CUVINTELE
ÎMPUŢINÎNDU-MĂ
şi priveam printre gene cum îmi mor
secundele unui alt timp unei alte lumi.

Daniel CORBU

duminică, 11 ianuarie 2015

Ferestrele oarbe





E cenușiul existenței, Max!
Sau poate un gol care se-ntinde
ca o pecingine mută
de-aici pînă-n țara de nimeni
                                         știută.
E îngerul oboselii sau poate
plictisul depus ca rugina  pe scuturi
ca uitarea pe margini de gînd.

E cenușiul existenței, Max!
În cele din urmă n-ai încotro:
Cobori. Urci. Iar cobori. Lași în urmă
o mare de zgură.
E cenușiul existenței, Max!
Șoarecii timpului rod fără-ncetare.
Libertatea de-afara e plina de ziduri.
Spre seară
prin sufletul măreț
auzi cum șuieră a pagubă pustiul.



                                                                        Daniel Corbu

                                                                    Vînătorii de Neamț
                                                                        3 ianuarie 2015







marți, 25 martie 2014

PASĂREA NEAGRĂ


(Ultimul poem romantic)


La o oră tîrzie din noapte pe cînd tocmai încetasem lucrul
la „Tratatul despre laşitatea lumii de la origini
pînă în prezent” şi urmăream pe internet 
cele mai negre ştiri cînd tocmai aflasem că
în Costa Rica
criminalitatea printre elefanţii albi crescuse
îngrijorător
că un bărbat aprins de viol a siluit nouă femei
într-o singură zi undeva prin Canare
şi mafiile au sechestrat din nou copilul
miliardarului Hababis că lucrurile prinţesei Diana
se vînd prin talciocuri umbroase
că la Holywood lui Shakespeare i se pune pe cap
o cenuşă postmodernistă înecăcioasă
acră şi grea ca un tren de soldaţi
că nişte omuleţi verzi prieteni ai omului
participanţi la Podul de flori intergalactic
au mai ocupat trei insule în Pacific
auzii un zgomot venind prin fereastra deschisă
un zgomot prelung şi macabru ca de OZN-uri nervoase
îmi dezlipii ochii de la multicolorul ecran internet
şi văzui orbitoarea lumină cum vijelioasă 
îmi intră în cameră
apoi o rafală de aripi îngheţă încăperea
lăsîndu-mă încremenit în barocul meu scaun pluşat
şi deasupra şemineului un corb princiar se-aşeză
privindu-mă fix.

Ca-ntr-o filmică scenă parcă treceam prin coridoare 
de spaimă
decorticam clipe ratate într-un labirint părăsit
dar eu nemişcat în scaun priveam deasupra
şemineului englezesc unde se-aşezase strania 
imperiala pasăre neagră.
Sufletul: nişte zgură acolo şi el gudurat la 
picioare
„Eşti Corbul lui Poe – îndrăznii să vorbesc aproape
în şoaptă – prin urmare aripile tale sfîrşituri anunţă.
Spune-mi, de ce-ai venit corb apocaliptic
misteriosule Corb?”

Dar el stătea neclintit privindu-mă fix.

„Ştiu că vei spune acum Nevermore – rostii apăsat – 
atîta poţi spune incultule Corb cobe voyajeră
o ştiu de la Poe. Dar de ce m-ai ales
chiar pe mine despicînd un secol cu aripa neagră?
Hai spune corb alegoric cobe a veacurilor
poticnite-n visare eşti Viaţa eşti Moartea eşti
înfăţişarea Ruinei?”

„THAKATIMUNU SIPEDI”
slobozi din ciocul regal pasărea neagră
„THAKATIMUNU SIPEDI” se răspîndi peste tot în camera
tristă precum fiorul rece al morţii.
„Spune-mi pasăre ocultă oricine ai fi
această vorbă ciudată ce-nseamnă?”

Dar Corbul rosti triumfal: 
„THA-KA-TI-MU-NU SI-PE-DI”

„Din nou te întreb majestuosule Corb Thakatimunu Sipedi
ce-nseamnă şi de ce schimbat-ai odată cu veacul


acel misterios «Nevermore»? Şi de ce pe 
mine m-ai ales
din cei mulţi lăsîndu-mă pustiu ca după
devastatoare beţii?”
Dar Corbul răspunse fixîndu-mă cu privirea-i sticloasă:
„THAKATIMUNU SIPEDI”

„Şi acum încotro enigmaticule Corb
cînd mi-ai turnat negreala misterului în suflet
ca pe-un absint blestemat? Mai ştii ceva despre Poe,
cel mort într-un şanţ nu mult după ce i-ai dăruit 
straniul cuvînt «Nevermore»?
Şi acum încotro? Spre Unde? Spre Cînd?”
Răspunse Corbul privindu-mă fix: „THAKATIMUNU SIPEDI”
Deschisei Dicţionarul cel mare la T şi la S la P şi la
ancestralul discutabilul Z al vechilor regi
să nu pierd sensul ca Poe altădată
înainte de-a dispărea strania apocaliptica pasăre 
neagră:
„Zopedi” = groapa timpului, „To axion esti”, „Gnothi 
   Seauton”,
„Katimoris” = floarea sinucigaşă, „Katimos” = dună de amurg multicolor (Poate că aici ar trebui să-ngrop toate ideile despre lucruri).

Grăbit răsfoii masonice cărţi, Gehena, Paideuma, Golemul, Caballa cu o mie de gîngănii reci
curgîndu-mi pe şira spinării
uitînd de pasărea vorbitoare pînă cînd
auzii bătaia din aripi şi magicul Corb
aşezat pe pervazul ferestrei rosti pentru ultima oară
THAKATIMUNU SIPEDI
prin livada cu vişini depărtîndu-se
printre zarurile şi tomberoanele nopţii
depărtîndu-se

în timp ce repetam zăpăcit
„Gnothi Seauton” „Zopedi” „Imunu” „Katimos” “Spre Unde?”
“Eşti Viaţa eşti Moartea?” „Eşti înfăţişarea Ruinei?”
THAKATIMUNU SIPEDI 
THAKATIMUNU SIPEDI
Dincolo de bine şi de rău aşteptînd zorii.
Daniel CORBU