Se afișează postările cu eticheta Carte de oaspeti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Carte de oaspeti. Afișați toate postările

sâmbătă, 6 mai 2017

Januvia, romanul unui poet




     
In contextul romanului românesc contemporan, ,,JANUVIA,, de Daniel Corbu (Editura  Princeps Multimedia, 2017 ) este o scriere oarecum atipică polemizând parcă programatic cu construcţiile complicate şi inextricabile  elaborate pe tehnici narative pretenţioase. Intertextualismul  optzeciştilor pe care şi autorul de faţă îl reprezintă se regăseşte şi el în roman, dar în forme discrete, infuzate  fin în ţesătura  sa epică. În ansamblu, Januvia rescrie romanul lui Daniel Defoe, ,,Robinson Crusoe,, împletit cu fire din ,,Insula lui Euthanasius,, de Mihai Eminescu, cu proze din Mircea Eliade şi cu scrieri ezoterice despre practice budiste şi yoghine.Toate acestea se articulează într-o amplă meditaţie-eseu despre artist, iubire ,prietenie, natură, aşadar despre individ raportat la umanitate şi la univers.      
     Personajul principal, Eduard Bazon, pictor cu recunoaştere mondială, trecut de tinereţe, se retrage pe o insulă pustie, pe Januvia, hotărât să renunţe total la pictură şi la scris pentru a-şi trăi restul vieţii într-o singurătate absolută. Naraţiunea  urmăreşte preparativele necesare  traiului pe insulă, aşa încât sihastrul să poată  beneficia de condiţii civilizate: locuinţă, curent electric, grădină de flori şi de legume, ponton pentru  ambarcaţiuni etc.Înţelegem treptat motivele acestei  izolări  voluntare , surprinzătoare pentru toţi prietenii  săi şi pentru lumea artiştilor. Este vorba de pierderea femeii iubite, Rose Marie, în cunoscutul accident de avion  plecat din Malayezia şi dispărut cu desăvârşire în apele Oceanului Indian. Singurătatea de pe insulă este considerată potrivită ascezei de care artistul are nevioie  pentru meditaţie  şi pentru reluarea exerciţiilor yoghine începute demult  la Paris şi întrerupte  de mutarea sa la Melbourne. Eduard Bazon este ,,un Robinson cu insula în suflet,, ,cum spune un poet, un însingurat concentrate  pe realităţile interioare, pe ecourile reverberate  în conştiinţa sa de amintiri, de voci venite din eterul  unor gânduri  ori  stări  care încă îl mai ţin legat de  lumea lăsată în urmă. Există mai întâi o etapă de adaptare, de luare în posesie şi de cunoaştere a insulei.Aceasta este un Paradis, unul fără Evă, dar stăpânit obsedant de şerpi, unul dintre ei, pe care artistul îl numeşte Parsifal fiind ceva aparte prin atenţia şi încântarea cu care ascsultă muzică simfonică. Ca în romanele  de aventuri cu piraţi, se petrec  şi pe Januvia  lucruri spectaculoase:  explorarea  unei peşteri  în care este descoperită o comoară, dar şi un schelet uman, încercarea unor  tineri drogaţi şi agresivi de a cuceri insula, o invazie stranie de păsări cu pene roşii, o ambarcaţiune în derivă, fără echipaj etc.Artistul descoperă o lume nouă şi un nou mod de viaţă şi  se lasă călăuzit de instinctele întemeietorilor : îşi amenajează locuinţa, cultivă legume şi flori, pescuieşte, îşi prepară ceaiuri din plantele  adunate. Acţiunile sale sunt dublate de reflecţii  prin care caută să identifice un sens sau un semnal în întâmplările  cotidiene, toate acestea amintind de romanele filozofice iluministe ale lui Voltaire unde ,,cultivarea  grădinii,, devenea o metaforă  a  autodesăvârşirii  fiinţei. Acestei febrilităţi existenţiale îi corespunde în chip firesc nevoia de a picta, ca un catharsis, deşi venise pe insulă hotărât să  abandoneze arta. De aici şi una dintre dimensiunile  eseistice ale romanului, , o sumă de consideraţii despre artă, despre culoare şi atmosferă, despre tehnici de transfigurare plastică. Succesiunea de ,,marine,, pictate pe insulă capătă semnificaţia unei eliberări de ceea ce este ,,lumesc,, , de reziduurile civilizaţiei moderne  europene sau australiene existente încă în fiinţa artistului, purificare absolut necesară  în  condiţiile ascezei. Tablourile sunt  ultimele mesaje trimise de Eduard Bazon în lume, testamentul său artistic , admirat dar  neînţeles pe deplin  de  vizitatorii galeriilor din Paris ori Los Angeles. În acelaşi demers anterior ascezei  se  înscrie şi despărţirea de prietenii  apropiaţi veniţi  să-l  aniverseze  şi să-l  recheme  din izolare. Desprinderea se raportează nu  doar la ceea  ce ţine de dimensiunea spirituală, de  artă şi de legăturile afective cu cei apropiaţi, ci şi la activităţile practice care definesc  existenţa cotidiană. Grădina de legume şi de flori este abandonată, totul pe insulă se sălbăticeşte şi se întoarce la primitivismul său natural, şarpele-dragon meloman îşi încetează apariţiile. Nici însemnările din jurnal nu-şi  mai au rostul  fiindcă, asemenea picturii, cuvintele  sunt şi ele ancore trainice în adâncurile umanului  de care personajul se vrea eliberat. Doar ceasul rămâne în ,,inventarul,,zilei, nu pentru a măsura ,,lunga timpului cărare,, ,ci pentru a înregistra secvenţele temporale  din ce în mai lungi ale meditaţiei şi ale levitaţiei.
        Aşa cum am subliniat deja, complexitatea structurală a romanului este ilustrată şi de componenta eseistică , de multitudinea  reflecţiilor care determină altitudinea intelectuală a scrierii. Reflecţiile se transformă  din expozeu teoretic în trăire autentică graţie ,, poveştii,, , epicului  care constituie sângele şi carnea ideilor, convingere mărturisită  de personajul  narator  chiar din preambulul romanului: ,,De la Forster ştiam că povestea  e umbra  oricărui gen literar. Chiar şi eseul  (să nu vorbesc de orice operă  de artă , picturală, muzicală ) are nevoie de poveste,, . Surprinzător este faptul că  scrisul în ansamblul său, confesiunea, constituie pentru artistul de 63 de ani, autoexilat pe Januvia, un păcat, o încălcare a unui principiu declarat anterior, interdicţia de a scrie. ,,Păcatul,, este comis însă după primele zece zile de recluziune: ,,Am simţit, imperios, impulsul de a scrie cuvinte despre  schimbarea pe care mi-am dorit-o…Vreau  doar să pun întrebări , într-o singurătate mai pură, lipsită de zgomotele din jur  şi de inerentele platitudini,,. Scrisul este asimilat impulsului, instinctului, subiectivităţii profunde, necesităţii  iraţionale , este manifestarea intelectuală  care să consume  omenescul pentru a face posibilă  evanescenţa. ,,Trestia gânditoare,, are încă nevoie de pendulare, de legănare între întrebări şi răspunsuri, între certitudini şi îndoieli. Spiritul  interogativ caută justificări: ,,Mă  întreb de ce să scriu…Nu sunt nici filozof, nici înţelept… Sunt un simplu căutător…,,Cuvântul scris pavează drumul  către iluminarea divină, este pentru personaj ,,un purificator catharsis,, care îl ajută să lase în urmă ,,pentru totdeauna, un trecut dolofan, ticsit de pasiuni, de cărări sentimentaloide, de greşeli, slăbiciuni, de multe caraghioslâcuri de boem agitat, de glisări orgolioase între zeiesc şi caraghios,,. Scrisul devine astfel un demers conştient   spre  eliberare totală, spre starea de stăpân  asupra  fricii de moarte. Singurătatea sa absolută diferă fundamental de cea a sihaştrilor biblici: ,,Voi deveni  un pustnic  fără profeţii,, .După  un an de viaţă solitară Eduard Bazon este convins că ,,singurătarea  adevărată, neimpusă, lejeră, naturală, te fereşte de ridicol ,, .Absenţa totală a reperelor , a contextului, a determinărilor deschide calea sicerităţii absolute necesare iluminării. Glisarea  meditativă către relaţia dintre artist şi lume, dintre pictor şi arta lui se produce firesc, pe nesimţite. Aforismele inserate în text imprimă acestuia energie reflexivă, problematizează lectura: ,,Dumnezeu a  ales lucrurile nebune ale lumii (adică ieşite din comun, ar fi nota noasatră!)  ca să le facă de ruşine pe cele înţelepte,, .Artistul nu poate fi astfel ,,înţelept,, fiindcă emoţia necesară creaţiei este provocată  doar de ceea ce se abate de la normă şi de ceea ce aparţine inefabilului. Inspiraţia este o taină de natură să îl uimească  pe artistul care se simte  un instrument  al divinităţii: ,,De acest ceva-altceva  te miri tu însuţi şi te bucuri că totul a trecut prin tine. Inspiraţia, ce fenomen acaparator! Ca o fecundare,, .Refecţiile  despre  prietenie, despre iubire, despre credinţă, pornesc toate de la ,,poveste,,, cresc din pământul fertil  al epicului şi asigură o naraţiune antrenantă. Januvia  este definită  de Eduard Bazon ca un Purgatoriu, un preambul al despărţirii spiritului de materie, de concret şi de efemer.,,În cei cam patru ani pe insulă mi s-a  activat ochiul lui Shiva… pentru  că viziunile de acum nu au legătură cu lumea formelor, doar cu nivelul lumii spirituale, ultrasensibile,, . Exerciţiile yoghine  îl vor conduce firesc  spre evanescenţa visată, apostazia, ,,moartea fără  rest,, , dispariţia  totală. Asemenea  lui  Euthanasius , Eduard  Bazon devine absenţă pură, mister al spaţiului profan, eliberare miraculoasă de frâiele omeneşti.
          Urmărim în cele peste trei sute de pagini  ale romanului o aventură iniţiatică, demersul conştient, programat  al unui personaj în pregătirea ,,marii treceri,, .Eduard Bazon, pictorul sexagenar, părăseşte infernul lumii moderne, trăieşte purgatoriul singurătăţii şi al ascezei, al meditaţiei  şi  al iluminării şi se evaporă într-un  paradis închipuit, visat, anticipat. Scriitorul a construit pentru  această traiectorie a personajului  un scenariu epic original în care anecdoticul  spectaculos  se îmbracă într-un halou eseistic bine controlat. În ciuda acestor calităţi evidente, personajul Eduard Bazon  pare oarecum artificial, neconvingător pe deplin. Impresia este că prin el scriitorul ilustrează o teză, face un experiment, particularizează teorii şi practici spiritualiste deplasând accentual de pe problematica artistului contemporan pe transcendenţa credinţelor orientale. Chiar şi aşa, prin ineditul poveştii, lectura rămâne captivantă, obligă la conexiuni  culturale, provoacă zăbave pentru reflecţie şi interpretare, te  îmbogăţeşte spiritual. Prozatorul este dublat de poetul Daniel Corbu, aspect evident nu doar din substanţa lirică a textului, din aura simbolică a multor secvenţe , ci  chiar şi din titlurile metaforice  ale diverselor capitole; ,,Melancolia ca rană a frumuseţii,, , ,,Absenţa ca teroare,, , ,,Pavilionul purei singurătăţi,, , ,,Daruri din haruri,, etc. Este posibil ca şi numele insulei, Januvia, să poarte în sine sugestii semantice. Mă gândesc la un derivat  de la Janus, zeul cu două feţe, una îndreptată spre viitor, cealată spre trecut , multiplicare de înfăţişări ,de expresii, de mesaje, lucru valabil şi pentru insula care îi oferă unicului ei locuitor experienţe, revelaţii, iniţieri multiple. Januvia constituie aşadar un roman provocator, cu deschideri multiple, cu etajări hermeneutice, accesibil şi esoteric  în egală măsură, creaţia unui poet care şi-a pus, pentru un timp, veşmintele  prozatorului.
                                                                                                                                                                                                                                                                 
    Paul ANDRONE   


sâmbătă, 18 martie 2017

Criticul francez Jean-Marie le Sidaner despre poezia lui Daniel Corbu



Les poèmes de Daniel Corbu me plaisent pour plusieurs raisons: leur ironie peut-être d’abord qui permet de tempérer le lyrisme, de lui donner plus de force, - leur dimension méthaphysique ensuite: le poète parve à nous faire sentir les questions essentielles de l’homme dans une expression et un vocabulaire concret, quotidien. Daniel Corbu dévellope au quotidien un univers de fables qui se sauvent pas du désastre. De fables qui ouvrent sur le vide.

Jean-Marie le SIDANER

Scrisoare către SABIN BĂLAŞA


joi, 16 martie 2017

Daniel Corbu – un poet de care se sparg maladiile acestui veac





      Nu mai citisem de multă vreme - de când a tradus maniera transmodernistă pe înţelesul celor mulţi şi neiniţiaţi - o carte semnată de scriitorul ieşean Daniel Corbu. De bună seamă ştiam şi eu, ca mulţi-alţii că autorul este o doxă, un luminat traversat de toate adumbririle veacului, că trece drept un neobosit făclier al spiritului ieşean, dar nu aveam, (nici acum nu le am)  toate dovezile la îndemână.
      Acum, că m-a onorat cu ultima sa carte de poeme, Ferestrele oarbe (Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2016) m-aş încumeta să vorbesc mai aplicat şi, oricum, într-o mai deplină  cunoştinţă de cauză despre eruditul scriitor pe care-l ţin în aprecieri ne-erodate şi-n aceleaşi   vechi şi ne-alterate graţii recetive.  Doar îi urmăresc prestaţiile literare de ani buni, ce zic, de decenii, de pe când edita revista Panteon – una din publicaţiile cu ţinută, cu ştaif ce s-au editat la noi după marea îmbulzeală decembristă, când s-au bulversat valorile şi s-a dat frâu liber la manelizarea culturii. Rezolubil, încăpăţânat şi drept ca un cedru de Liban, Daniel Corbu a refuzat să facă loc diletantismului şi şi-a apărat proiectul de ispitele alterării cu o dârzenie cum, poate, doar Nichifor Crainic s-o fi mai activat pe vremea când făcea dispecerat cultural la Gândirea.  
      Revin însă la volumul în discuţie; Daniel Corbu are propriul său buchet de principii poetice constituite într-un cod poetic catalitic şi propensiv, cu virtuţi  harice, ductile şi sporitoare în optimizarea actulul de creaţie. …Se-avântă/ acolo unde misteru-i mai profund/ iar spaima de viaţă şi de moarte/ e salvată doar prin iubire. El ştie: cea mai curată fântână e lacrima.
      În general, poetului îi place să plonjeze dincolo de real, dar unde se poate evada din truismele existării? Ce este dincolo de real, în prelungire,  în pandant, sau în opoziţie cu realul, cu imanenţa, cu empiria?  Scotocind firidă cu firidă prin imperiul posibilului  ajunge la concluzia că dincolo de real nu poate exista decât împărăţia biblică peste care tronează nu un  Dumnezeu mort, cum credea Nietzsche, ci unul obosit, sau chiar în concediu, lăsând transcendenţa goală  Nici un răspuns, Doamne, la repetatul meu/ strigăt! Îmi fac de lucru în jurul absenţei/ lipăi în preajma unei fericiri iluzorii/ tot mai mult cred că MOARTEA/ E SINGURA INSTITUŢIE CARE MAI IMPUNE RESPECT (Transcendenţa goală).
      De multe ori, în dialogurile sale cu transcendenţa,  poetul nu-şi reprimă accentele abrazive şi astrigente, deşi, în subtext, se raportează la El ca la o autoritate având  toate atributele prevăzute în textul biblic. CE-AI SĂ TE FACI, DOAMNE, CU ABSENŢA MEA/ când gândurile şi dorinţele-mi ca un praf cosmic/ nu îţi mai atinge geana/  când nu voi mai albi în aşteptarea cântecului/ primordial/ şi nu se vor mai deschide hubloanele visării/ când întrebările şi mireasma-mi de-omenesc/ nu voi mai fi/ când nu vor mai rătăci prin labirintul/ literei A şi nu-ţi voi mai cerşi/ forma concretă a zborului? Ce-ai să te faci, Doamne, cu absenţa mea/ când peste tot ceea ce acum sunt/ va dansa risipirea? (Fericitul diluviu).
      Nu spun, Doamne fereşte, că poetul este un răzvrătit lipsit de pietate şi-n război nietzscheean cu Cerul. Dimpotrivă, Îl invocă adesea cu evlavie, ştie Drumul Damascului şi chiar rescrie, într-o variantă personală rugăciunea Tatălui nostru -  fundamentală în cadrul credinţei creştine. Iartă-mi insistenţa zadarnică/ şi iartă-mi freamătul lăuntric/ înspre iluminare şi dârele de speranţă deşartă/ ce urcă la ceruri/ şi nedesprinderea de pământ/ pe care ca o pecete a nezborului mi-ai dat-o/ şi până la urmă binecuvântează Tată/ al nostru/ scrisele şi nescrisele manuale/ ale implacabilei singurătăţi (Tatăl nostru).  Invocă Cina de taină şi asemeni lui Zarathustra ( cel căruia cămilele îi sunt bolnave) se erijează într-un cuminte Păzitor de capre).
      Unde mai evadează poetul din realul amorf şi contrângător pentru a-şi găsi un minim de confort subiectiv?  Asemeni lui Cioran cochetează cu Neantul (golul, vidul, vagul, nimicul),  ceea ce îi induce o stare de melancolie, de plictis, de zădărnicie, de moarte, mai exact, de toate maladiile acestui veac, dar şi de speranţă, de izbăvire printr-o terapeutică a  iubirii. Tatonează Neantul, străfundurile lui şi nu se înfricoşează de avertismentul lui Noica privind spaimele ce le poate provoca prăpăstiile lui.
       Cum poetul Daniel Corbu corespunde cel mai bine tipologiei pe care care Cioran o suspecta nu de inteligenţă, ceea ce ar fi fost banal, ci de un exces de inteligenţă (le plus sage ), nu-i mai rămâne decât să suporte toate consecinţele  ei indigeste. De-ar fi fost numai inteligent, s-ar fi pliat confortabil pe real şi-ar fi fost om ca toţi oamenii, aşa însă trebuie să spargă circumferinţa cercului strâmt şi să adulmece ceea ce este dincolo de marginile lui, iar dincolo de real nu mai întâlneşte, am mai spus, decât neantul, divinul, reveria, Eul, care reclamă făclia întoarsă şi, bineînţeles,  toată epistemologia posibilului. Or, explorarea lor nu  mai presupune cunoaşterea carteziană, ci o cunoaştere a cunoaşterii, ceea ce înseamnă altceva, înseamnă asumarea golurilor din textul lumii, adică luciditate, iar menirea lucidului este să rămână neînţeles şi nefericit. Nu este un destin de invidiat, dar poetul se pare c-a înţeles, trebuie să-şi poarte povara lucidităţii şi toate consecinţele derivate. Îi mulţumesc pentru această carte nebună şi-i promit să-i urmăresc  cu interes prestaţiile viitoare
     
Ionel NECULA  
        
       

    



      

duminică, 22 ianuarie 2017

O CARTE DESPRE OPTZECIȘTI


Gheorghe GRIGURCU 











          Daniel Corbu își așează ampla scriere închinată poeților optzeciști sub semnul a două concepte similar discutabile: generația și postmodernismul. Prețuirea în bloc a autorilor în chestiune pare din partea d-sale una entuziastă, afirmarea lor fiind socotită a fi nu mai puțin decît „cel mai spectaculos fenomen din literatura noastră de după al doilea război mondial”. Aceasta în pofida faptului că exegetul nu este insensibil la punctele vulnerabile ale „generației”, citînd mai la vale, aprobator, chiar opiniile noastre: „Ca orice postură gregară, generația tinde a-și elabora o retorică demagogică. Majoritatea proclamațiilor de generație au o notă jenantă prin exces. (…) Sub aspectul unei false protecții, personalitatea e redusă la condiția unui indice al unui colectiv, al unei unități dintr-o colonie (Balzac definea generația drept o dramă cu patruzeci de mii de personaje principale!). Din punct de vedere etic, cultul generației nu reprezintă altceva decît un conjuncturalism sui generis. Valorile modeste, pînă și nonvalorile sînt deseori înălțate în chip factice la rangul unor valori exponențiale. Valorile de rang mai înalt nu sînt oare jignite prin promiscuitatea unor încadrări accidentale?”. Așadar ar fi vorba în cazul de față mai curînd de o cutumă a clasificării decît de un criteriu de selecție valorică. Aceasta e, în perspectiva lui Daniel Corbu, suficient de generoasă cuprinzînd nu mai puțin de optzeci de nume. 
              Cît privește postmodernismul, e vorba de un termen extrem de mobil, cameleonic, cunoscînd aproape atîtea accepții cîți cercetători l-au utilizat, cum ar fi, între alții, Guy Scarpetta, John Barth, François Lyotard, Ihab Hassan, Gerald Graff, Gianni Vattimo, ca și, pe tărîm mioritic, semnatarii unui întreg număr din Caiete critice (nr.1- 2/1986) consacrat temei. Observație de bun simț a lui Daniel Corbu: „Concept generos, magnetic, dar aproape inoperabil, postmodernismul a creat la noi o harababură ideatică provocatoare de confuzii”. La ce ne-am putea totuși opri? La un sfîrșit al sfîrșitului în care post nu coincide cu anti, cum crede Vattimo? La un „paradox al viitorului”, cum socotește Lyotard, sau la „o veritabilă fatalitate a expresiei critice” conform lui Ihab Hassan, sau chiar la un „modernism fără modernitate”, în optica unui Virgil Nemoianu, în raport cu literele românești? Opiniile divergente, nu o dată antitetice, abundă. Uneori chiar sub aceeași semnătură și-n același text, cum se întîmplă cu Al. Mușina. Pe de-o parte: „Ne-am cam plictisit, să recunoaștem, de poezia oraculară. Zeul în numele căruia pretinde a vorbi nu există”. Pe de altă parte: „Sacrul nu dispare, ci se topește, se ascunde în profan. Sub crusta obișnuințelor, a rutinei și a cuvintelor uzate colcăie o lume mirifică de senzații și sentimente, o «realitate feerică»; poetul va descoperi (sau înscena) adevărate epifanii ale banalului”. Sîntem de părere, așa cum ne-am îngăduit a afirma și altădată, că ar fi nimerit să vedem în așa-zisul postmodernism un soi de clasicism al modernismului, implicînd o relație sincronică a tuturor atitudinilor și procedeelor sale. 
            Daniel Corbu pare a se apropia la rîndu-i de o opinie echilibrată, numind postmodernismul „un moment Babel al culturii noastre”, „o recuperare și o reseminare a clasicității și modernității”, „o pluralitate nesfîrșită a limbajelor”. Dovezi găsim cu ușurință. Numeroși autori au găsit cu cale a atribui postmodernismului trăsături „caracteristice” care se potrivesc însă întrutotul antecesorilor lor, moderniști sadea. Petru Poantă crede a putea diferenția optzecismul astfel: „Caracteristica esențială a (paradigmei) acestuia este: descoperă lumea odată cu descoperirea poemului, altfel spus, o scrie, nu o descrie sau, mai exact, lumea se scrie pe sine pe măsură ce poemul este elaborat”. Dar nu cumva aceasta e o trăsătură a modernismului pur și simplu? Iar următoarele cuvinte ale lui Ion Simuț nu cumva au o bătaie mai lungă decît cea a postmodernismului pe care-l au în vedere? „Generația ‘80 s-a afirmat pentru radicalism estetic, din necesitatea (sau calculul) de a-și impune originalitatea într-un mod frapant. Față de ceremoniile poetice anterioare, a lansat principiul unei largi deconvenționalizări a lirismului”. Daniel Corbu însuși îi vede pe optzeciști drept niște poeți exclusiv O carte despre optzeciști urbani: „Locul de desfășurare al faptelor poematice este orașul. (…) Cu această generație poetică putem spune fără rezerve că poezia română s-a citadinizat total”. Dar cu un Ilarie Voronca, cu un Tristan Tzara, cu un Gellu Naum etc. nu s-a întîmplat același fenomen? Sau despre producția lui Cristian Popescu: „Martorul faptelor realului este un personaj imaginar, asistent și complice, bufon sau tragic, perfect egal cu «hipocrit lecteur»” (sic!). Dar „martorul” unui Emil Botta, al unui Leonid Dimov, al unui M. Ivănescu n-ar fi unul similar? 
              Mai aproape de realitate ni se înfățișează următoarea fișă caracterologică a generației cu pricina în care contingențele cu poetica anterioară, inevitabile, nu apar scoase în prim-plan drept note ale inovației cu orice preț, în care aceasta nu e gonflată pînă la unicități inoportune: „La un sfîrșit de secol în care ritmurile se schimbaseră, pulsul vieții era altul, limbajul cotidian se îmbogățise prin tehnicizare, poezia nu putea să rămînă în urma vieții. Ea trebuia să adauge (și a adăugat) tradiției, printr-o nouă expresie poetică, o experiență umană nouă, o altă dimensiune a lumii lăuntrice. Poezia nu mai este văzută de către poeții generației ‘80 ca o imagine fictivă a realității, o aspirație spre ideal, ci  în căutările sale lirice, un neoexpresionist de forță, cititorul în marmoră, oracolul celest…”. Sau: „Adoptînd o formulă proprie a biografismului, precum și pedanteriile poemului baroc, poezia lui Gheorghe Vidican, în care coexistă diafanul cu elementul textual violent, este un univers original și magnetic”. 
              Alte caracterizări în schimb conturează cu o sensibilă exactitate profiluri autentice: „Industrios, Vinicius aruncă în text imagini șocante, deseori în contradicție, construind ritmuri de jazz, (…) vorbind în favoarea unei mitologii proprii. Prin imaginarul debordant, prin luxurianța textului, prin parodie și contrapunct, poetul aruncă în aer poemul liniar. Cît de receptată e această construcție poetică, se va vedea. Paul Vinicius însuși spune: «Frecventez imaginația, îmi excit dreptul de a plăsmui (uneori din nimic) lumea. De regulă, lumea stă cu spatele. Nu suportă descrierea»”. Sau: „Poet al singurătății, al absurdului existențial, trăitor într-o lume cu miracole împuținate, supusă degradării, ridicînd mainimicul la rang de categorie existențială, Ioan Moldovan este unul din poeții generației ‘80 la care admirăm cu entuziasm tarele singularității”. 
               Scrierea lui Daniel Corbu rămîne demnă de interes prin acolada sa cuprinzătoare, ca și prin problematica pe care o supune discuției și care astfel rămîne la ordinea zilei. 
                                     Daniel Corbu: Rostirea postmodernă – generația poetică ‘80 în literatura română, Ed. Princeps Multimedia,2014

joi, 22 septembrie 2016

Manualul bunului singuratic şi Evanghelia după Corbu



Daniel Corbu apare în volumul „Manualul bunului singuratic” în ipostaza unui condamnat la poezie pe viaţă, în spaţiul dintre patru pereţi, locul claustrării fiinţei şi al sufletului. Parcurgând opera autorului, care foloseşte „aceleaşi metode clasice de sinucidere” cu ajutorul condeiului stilizator, cititorul ia parte la „apocalipsa fiecărei zile”, într-o odisee interioară, lucidă, în care imaginaţia se împleteşte cu realitatea crudă în care se găseşte omul-poet. Să fie viaţa numai o poveste la sfârşitul căreia rămâne doar întrebarea: „de ce moarte, de ce?” Să fie lumea plină de „zei tocmiţi cu ora / pentru umilinţa noastră?”
Poetul este în acelaşi timp clarvăzător şi sceptic, aparent debusolat de marea lucrare a lui Dumnezeu şi de inevitabila întâlnire cu bătrâna doamnă, moartea. Pentru el „gândul este uneori o maşină de proliferare a fricii: în faţa morţii suntem singuri ca un pumn / de omăt.”
Totul începe atunci când nu mai e nimic de zis, când dragostea se estompează odată cu „sărutul lamelor subţiri”, degenerând într-o linişte claustrofobă. Poetul pare „să fi murit în mai multe trupuri deodată, cuvintele trec obosite ca spălătoresele seara / îngerii dorm / prietenii îmbătrânesc în fotografii.” Poetul îşi conştientizează neputinţa în faţa timpului, în faţa morţii, chemându-şi fratele Abel, „de care nu-l leagă decât un cântec de moarte.” Singurul zeu palpabil este cel care „cade obosit în fiecare seară pe pagini.”
Fiecare om îşi află destinul acolo unde paşii deznădejdii îl poartă. Autorul „pleacă să cucerească lumea cu un braţ de metafore”, chiar dacă „poezia e haosul condamnat la visare”, chiar dacă „pe câmpul de luptă doar moartea cucereşte stindarde.”
„Fiecare oglindă este o uşă închisă”, revelaţie plină de tragism a închiderii în sine. Purgatoriul poetului este mental, alături de discipolii suferinţei, cei care i-au marcat definitiv existenţa şi cu ajutorul cărora încearcă să-şi găsească propria identitate. Nici muzele sale nu scapă de implacabilul destin: „trec femeile ca nişte râuri spre moarte.”
Poetul este neîncăpător în propria sa viaţă, gândurile sale lovesc ziduri după ziduri, ca într-un joc de domino. El se revoltă „privind în ochii divinei absenţe: nu sunt pregătit pentru atâta moarte.”
Evocarea părintească face trimitere tot la trista fericire a poetului, lumea cărţilor sale: „Fericirea ta de om singur, rătăcind printre biblioteci / mă sperie, spune mama sa. Sau vocea tatei: Fiule / într-o lume fără aripi / trebuie să dai din mâini / şi din picioare.”
Poetul conştientizează că viaţa este o bătălie pierdută şi singura sa consolare este că în drum spre eternitate „rămâne întotdeauna o clipă pe care-o cutreierăm singuri.”
Manualul bunului singuratic este o biblie a suferinţei. Autorul este prizonierul propriilor sentimente, el „zace în inima sa ca într-o închisoare de flori.” Dumnezeu este doar o fotografie. „Singurii zei sunt îngropaţi în spatele casei sale.” Omul-poet „se naşte zilnic de la stânga la dreapta, aranjând documentele haosului.” Cine ştie, „poate chiar în sângele său vor construi labirintul.” Constată că nici „nu ne trebuie atât pământ ca să fim fericiţi.” Şi se pierde în nimicnicie, „vorbele sale trecând ca spuma mării prin gura înecatului.”
Ar mai fi multe de zis pe marginea volumului „Manualul bunului singuratic”, apărut la editura Princeps Edit în anul 2005. Vă rămâne dumneavoastră să descoperiţi autorul şi opera (lumea) sa fascinantă.
Catalogat de unii optzecist, de alţii postmodern, Daniel Corbu trece cu nonşalanţă peste (şi prin) valurile curentelor literare, aidoma unui Caron al poeziei. Nu, nu! Nu este nici elaborat şi nici „învăţător”, în ciuda „Manualului bunului singuratic” sau a volumului „Evanghelia după Corbu şi alte poeme”, pe care l-a declarat drept bun comun la Editura Princeps Edit în anul 2006. Este oracular, dar stenic prin greutatea/gravitatea cuvântului, uneori radiografiază societatea, expunându-i scheletul hidos la lumina revelaţiei poetice, alteori cuvintele sale ascuţite fac incizii adânci, prin umbrarele conştiinţei şi ale spiritului. Să-i spunem poetul justiţiar cu „corbul” pe umăr, „corbul” fiind spiritul liber şi imaginaţia.
„Oprit la jumătatea drumului precum mâna lui Avraam la uciderea fiului”, poetul aşteaptă în zadar „veşti noi de la pasărea oarbă Dali”. Unde este gloria, unde sunt amintirile, unde este „sufletul aruncat în trup ca regele într-un umbros sarcofag”? Relevante versuri ale decepţiei. Ce mare nedreptate să fii sacerdotul propriului cult!
Care sunt satisfacţiile? Poetul mărturiseşte că „va aştepta metafora să-i intre ca târfele în aşternuturi…” Ce suntem noi, care este destinul nostru şi care este istoria prin care ne perindăm? Poetul mărturiseşte din nou: „All Right”, „istoria poate sta şi-n cap şi din buzunare îi curg toate mărunţişurile”.
Acelaşi motiv al sacrificiului prin cuvânt se regăseşte şi la Daniel Corbu, „el urcă mereu o Golgotă plină de cruci şi foi de papirus”. De ce? Pentru ca ceilalţi să vadă „hârşîitul tancurilor şi al programelor Microsoft”, „pentru ca ceilalţi să vadă liniştiţi hemovitul popoarelor”, „războiul rece sau cald dintre zornăitul tălpilor goale”.
Moartea este o temă majoră invocată în foarte multe poeme. Moartea este „singura instituţie care mai impune respect”, cu toate că „moartea de care-mi vorbeşti greşeşte mereu”. În ciuda acestor greşeli, autorul ne îndeamnă la aducere-aminte, „să nu-l uităm niciodată pe cel care îşi are mormântul în mare”.
Toată această pledoarie despre moarte se face din perspectiva omului singur. Dar, spune poetul într-o bijuterie aforistică (şi parcă vrând a-l contrazice pe Nietzsche): „…alteori singurătatea are mireasma unui Dumnezeu fericit”. Da, spune el, un Dumnezeu fericit, dar care (evocând fatalitatea), „nu poate corecta şpalţurile greşitei tale vieţi” şi „stă singur ca o uşă săpată în ziduri”. Iar dragostea, atât de frumos dedicată nemuritoarei Lenor, este „o bocceluţă de şoapte”.
Crezul este esenţial. În discursul său cu domnul Kafka, cu aceeaşi măiestrie aforistică, întâlnită uneori şi în filosofia blagiană, autorul declară: „lucrul în care nimeni nu crede se-nfometează în sine”.
Poezia lui Daniel Corbu este aceea a marilor valori. Ea aşteaptă să fie descoperită de cei care încă n-au orbit din pricina luminii reflectoarelor contemporane, de cei care speră, „ca în coliba lor să coboare, din când în când, zeii”. Şi, după cum ne sugerează autorul, să credem că „speranţa-i în spiritul spiritului”.



Ionuţ Caragea

joi, 4 august 2016

Daniel Corbu și poezia sa rituos-oraculară


   Apărută în condiții grafice deosebite, noua carte de poeme inedite , Ferestrele oarbe, a lui Daniel Corbu poate constitui, cu siguranță un eveniment editorial al acestui an. Nevindecata rană pe care o poartă cu sine poetul, își dezvăluie taina, dar și ceremonia ce se pot decoda din aceste ferestre oarbe, carte în care el reușește, atât de bine,  să se exprime pe sine, chiar după ce Don Quijote învinsese morile de vânt/ ale Europei/ iar Hamlet își dădea obștescul sfârșit/ anunțând doritorii de breaking news/ că mereu e ceva putred în Danemarca. Poezia rituos-oraculară, aproape de un șamanism bine temperat dar aproape mereu uzitat, pe care o cultivă cu obstinație, Daniel Corbu transmite cititorului o stare de spirit deosebită, o stare nu prea des întâlnită în poezia noastră modernă, în care ai sentimental că ești tot mai cucerit de rafturile bibliotecii și, din când în când, câte o carte, parcă pentru a-ți atrage atenția, cade din raft (Vezi poemul Îngerul Gabriel, în care cartea lui Gabriel Garcia Marquez nu este decât pretextul că se află într-un plin veac de singurătate, și că nimic nu este întâmplător pe acestă lume, lăsând să se înțeleagă că în această stare are tot dreptul de a fi, ceea ce trebuie să fie poetul într-o lume retrasă, adică Șamanul.)  El, poetul, oficiază, în fiecare poem, un ritual de supunere și de mediere cu lumea livrescă, de dialog cu sinele prin intermediul personajelor la care face trimitere, lume pe care o domină și o supune, aducând-o drept dar cititorului, ca și cum i-ar aduce un dar zeiței  Poezia, de fiecare dată, o jertfă să-i capete bunăvoința. Retorismul pe care îl practică, ne face să credem că fiecare poem pe care îl scrie este un adevărat ritual, iar el se pregătește din timp să se adreseze cititorului într-o anumită ținută de gală. Există în poemele lui Daniel Corbu ceea ce exista în poezia poeților de la începuturile literaturii, dorința de a tămădui suflete cu acest miraculous leac numit cuvânt.
 Poezia intimist-intelectualistă a lui Daniel Corbu este ca un arc peste poezia optzecistă, trecând, așa precum corabia  lui Noe, spre muntele Ararat, acolo unde încearcă să fixeze lumea pe care urmează să o salveze. Pe acest munte, el știe că se află oul de gheață, care nu este altceva decât poezia în stare pură, protejată de aerul rarefiat, gata să se ofere cititorului. Acolo se află chiar inima reginei pe care o invocă Daniel Corbu, pe care o provoacă să i se arate ca într-un joc de șah orb, jucat de nimeni altcineva, decât cu Homer, în duminica pedepselor. Multe dintre poemele din această carte, poetul le dedică unor confrați, cu care are un fel de dialog mut, răspunzând, orb și surd, unor provocări, cum se întâmplă în Înălțarea și decăderea unui distrugător de totemuri, poem dedicat lui Călin Ciuborari, unde clamează: Orice ai spune nu e de-ajuns!...Ai putea petrece o viață la capătul frânghiei/ răstălmăcind profeția unui cuvânt. 
Deși în poemele din această carte, Ferestrele oarbe, șahul e orb, poetul e orb ( există un poem numit Evanghelia după Corbu în care este citat Homer, și de aceea cred că mai nimerit ar fi fost ca acest poem să se intituleze Evanghelia după Orbu) dar, în acest angrenaj, sigur, cititorul nu este surd și mai ales orb. Pentru el lumea șamanică pe care o devoalează Daniel Corbu și la care se face părtaș atunci când poetul se află în plină ceremonie, este o lume a sentimentelor primare în care răzbat ecouri din cărțile  de la facerea lumii. Ferestrele oarbe ale Daniel Corbu, protejează o bibliotecă arsă, din a cărui cenușă, el construiește, cu ajutorul memoriei, asemenea pictorului anonim chinez, cel care a reconstituit, din memoria colectivă, un muzeu cu 20.000 de tablouri dispărute, construiește universuri care se suprapun și se amestecă într-un mare creuzet. Cu tenacitate și răbdare, cuvintele se întrupează și paginile bibliotecii de cenușă capătă consistență, devenind instrumente de lucru în acest ceremonial al cenușii așa cum este ceremonialul ceaiului. Practicând invocația și mai ales acel ritual șamanic, Daniel Corbu se află ca în fața unui fenomen mistic, în care gesturile încearcă să încrusteze ceva pe dantela unei furtuni. El știe că poetul este de fapt, un șoarece bătrân de bibliotecă și că șoarecii timpului, cu care poetul intră în concurență, rod fără-ncetare, căci, libertatea de-afară e plină de ziduri. Ceea ce spunea Carl Sandburg că Poezia este un animal marin care merge pe uscat și ar vrea să zboare se potrivește aproape perfect cu modul cum Daniel Corbu își construiește poezia ca discurs liric. Poezie de ceremonial, în care poetul este și regizor dar și actor principal, în care îngerii îl descriu cu o precizie de ceasornicar tocmai atunci când: Începusem să mor prea vizibil. Vorbeam cu/ mult prea ocupatele celule…/ care îl anunțau de pierderea clasicei demnități. Sigur că este, în fond, o joacă și o dorință de a clama bunăvoința semenilor și mai ales a cititorului de poezie, cel care: De un timp vor să le ghicesc viitorul/ dar de fiecare dată uită/ că în el se ascunde și moartea. Cu fiecare poem din această carte, poetul Daniel Corbu săvârșește un ritual de trecere de la viață la moarte și invers, pentru că fiecare poem este un discurs despre viață. 
Despre poezia sa Gheorghe Grigurcu spune: Luptând cu poezia precum Iacob cu îngerul, Daniel Corbu rămâne stăpân pe ființa sa, care-l ajută să privească lumea prin mai multe răni deodată, textuale  ca și existente, iar Adrian Dinu Rachieru consideră că: În epoca ingineriei textuale, Daniel Corbu se reîntoarce întremat la izvoare.  Cred că poezia lui Daniel Corbu se adapă chiar din izvoarele Poeziei și așa cum se spune este un poet născut iar nu făcut. 

EMILIAN MARCU

marți, 28 iunie 2016

DANIEL CORBU – „DOCUMENTELE HAOSULUI”, CASA DE EDITURĂ PANTEON, 1993



Dumnezeu mi-a binecuvântat şi mai mult vieţuirea prilejuindu-mi întâlnirea cu poetul nemţean Daniel Corbu. Omului cu voce caldă şi privire blajină îi datorez, înainte de toate, debutul meu editorial. Dar, nici bucuria şi căldura prieteniei sale, nici faptul că şi-a deschis, fără rețineri, braţele, pentr-o frăţească alipire de suflete, nu sunt cu nimic mai prejos. Nici nopţile petrecute-mpreună, nici intermina bilele discuţii despre toate cele nu le pot uita. Dar, mai mult şi mai mult, nu-i pot uita poezia. În vremuri de dureroasă singurătate, de copleşitoare tristeţe, Ea, Poezia lui, mi-a fost balsam sufletului.

În poeme regăseam pe cel de care mă leagă, mai mult şi mai mult, singură tatea. În faţa vieţii şi a morţii. Pe poetul îmbrăcat în haina de gală a Poeziei.

Pentru Daniel Corbu poezia înseamnă descântec de suflet. Cu aceeaşi blajinitate îşi scrie poemele direct mergătoare la suflet, ace eaşi căldură musteşte din versurile sale. Binefacere sunt ele şi mângâ iere în vremuri de restrişte. O rară sensibilitate încununează scriitura sa. Dacă ar fi să-i subliniem mica doză de nonconformism care-i stră bate poemele, am descoperi un iz de dureroasă detaşare de tot ceea ce cotidianul impune. Daniel Corbu nu este un ironic. El poartă doar o mască. A unei aparente durităţi. Cu care nu-i şade bine deloc. Dar, deşi el însuşi este conştient de acest lucru, poetul nu renunţă la ea. Îmi pare a fi un fapt asiguratoriu pentru el, o cale pe care merge să se întâlnească cu fărâma de dumnezeire din el, o modalitate în/prin care îşi spune că nimic din frumuseţea sa sufletească, astfel, nu poate, nu va fi întinată.

Daniel Corbu este unul dintre poeţii care-au adoptat cel mai uşor tonalitatea scriiturii textualiste. Însă, ceea ce-l detaşează net de confraţii care-au reuşit să facă acelaşi lucru, este tocmai faptul că el a reuşit să-şi păstreze intact un lirism, puritatea unui lirism care nu poate izvorî decât dintr-un suflet ca al sau.

De fapt, încă din întâiul poem al volumului „Documentele Haosului”, care face (vai, abia acum!) obiectul atenţiei mele critice - întârziere poate datorată şi faptului că - parcă n-aş fi vrut să dezvălui nimănui frumuseţea scriiturii acestui poet, şi s-o țin, astfel, numai pentru mine - în poemul „Despărţirea de zei”: „Eu tată aveam o mi- reasă ce nu semăna cu a lor/ eu aveam un suflet de bejenie în plus/ îmi iubeam morţii cuvintele apoteozele furtunile”. Da, cred că tocmai asta îl diferențiază pe poetul Daniel de toţi congenerii săi: o simţire profundă, o încăpăţânare în a neîntina imaginile copilăriei, puritatea unor momente din propria vieţuire. Şi nu numai atât! În timp ce ma rea majoritate a congenerilor săi au migrat spre-o scriitură în care accentul cade - ca de la sine - pe grotescul cotidianului, în care este sub- liniată faţa urâtă a lumii şi omenirii, Daniel Corbu a speculat, dacă- mi daţi voie să spun aşa, latura sensibilităţii umane, cântând, fără obosire, rămăşiţele de frumos din fiecare suflet. De altfel, poetul se şi întreabă la un moment dat: „Încerc să-mi închipui bucuria celui care vorbind/ despărţea uscatul de mare/ şi singurătatea adunându-se abis cu abis/ şi chipul răsfrânt de apele primordiale/ ca-n celeste oglinzi./ Ape. Munţi. Neodihnă./ Cui vei mai surâde azi Frumuseţe?” (Copacul cu heliografe - poem care şi dă titlul întâiului ciclu al cărţii). O posibilă explicaţie a blândeţii care musteşte din mai toţi porii poemelor sale o găsim câteva versuri mai încolo, în acelaşi poem:

„Mi se spune: înainte de-a da nume lucrurilor/ învaţă să mângâi!”.

Marcantă este pentru acest poet scurgerea vremii, obsesia morţii: „De parcă-aş avea destul timp de parcă/ mereu aş începe/ sea- ra îmi vin în memorie întâmplări fără seamăn/ cu priviri zornăind ca arginţii/ în urechi îmi sună foşnetul inimii/ tropăitul Iovilor cutreie- rând cartiere” (Cina de taină), sau: „Locuieşti în aceeaşi casă cu mine/ răspunzi la acelaşi număr de telefon traversăm/ aceleaşi nopţi albe aceleaşi toamne/ îngenunchiate de rouă./ Stăm în aceeaşi cameră în acelaşi pat ne iubim/ până la ziuă/ știm aceleaşi metode de sinucide- re/ folosim aceeaşi masă de scris/ (nimic nu e greu nimic nu-i ușor)/ stăm tăcuți la aceeaşi cină de taină/ cineva mă va vinde iţi spun cu- rând cineva/ mă va vinde./ Traversam aceleaşi nopţi albe ştim/ ace- leaşi metode de sinucidere/ stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină/ de ce doamnă Moarte de ce?” (Poveste).

Dar, după cum însuşi poetul recunoaște într-unul din versuri- le sale, „cărțile mele sunt spectacole cu un singur personaj”, el nu în- cearcă nici-un moment să extindă asupra întregii omeniri propriile-i temeri - fapt care-l diferenţiază şi mai mult de mulţi dintre confraţii noștri, care fac din propriile lor spaime „molime” mondiale. Așa cum reiese şi din versul mai sus citat, Daniel Corbu vorbeşte celor din juru-i Numai despre sine, Numai despre ceea ce simte el, fără a încerca vreun moment să generalizeze. Explicația există şi ea: „Într-o zi am aflat că fiecare din noi/ avem măcar un zeu îngropat/ în spatele casei/ care încet încet se mută în inimă” (Un zeu îngropat în spatele casei ). Acest zeu devine suflet. Şi, odată devenit aşa ceva, poetul îi şi alocă substanţa câtorva poeme: „Te ştiu suflete al meu/ care în fiecare clipă mă-nvingi învingându-te./ Te ştiu suflete al meu/ aşa cum cre- dinciosul îşi cunoaşte morţii familiei/ cum apostolul îşi cunoaşte ucenicul/ şi inima proscrisul” (Prin interogaţii şi lacrimi), sau: „pe ascuns îmi strecor sufletul în lucruri/ port în spate un rucsac cu fulgere fierbinţi/ de umilit întunericul” (Zeiţa Casandra).

Parcă sătul de atâta tulburare, poetul încearcă să-şi rezolve cumva starea soră cu disperarea. Nu caută formule ieftine de îmbucurare a sufletului. În complacere deja cufundat, găseşte o cu totul altă cale pe care să meargă spre izbânda dorită: „Trebuie să-mi învăţ moartea câte ceva despre mine/ în nopţile tulburi când scriu/ cu ace- eaşi încrâncenare cu care aş urca muntele/ fericit ca mirii aceia care făceau dragoste în cimitir/ pe iarba verde ca să uimească moartea” (Alt poem care şi-ar dori un final optimist). Are şi un soi de răspuns pregătit, un soi de punte de salvare: „Dacă voi orbi înseamnă că m- au ales zeii/ să măresc întunericul” (Epistola către Catullus). Şi nu numai atât. Poetul îşi propune chiar să şi explice cam de unde vine această resemnare: „Se jucau cărţi într-o sală imensă la o masă ve- che./ În jur martorii chibiţi conţopişti/ dar eu jucam mereu cu cărţile pe faţă/ Nu-i bine-îmi spuneau cei de-aproape holbându-se în cărţile mele-/ ei nu vor înțelege/ nu-i bine!/ Toate adevărurile s-au spus/ sin- cerităţile se confundă cu genele false/ e secolul douăzeci pune-ţi şi tu o mască./ Într-o sală imensă la o masă veche/ jucam mereu cu cărţile pe faţă şi pierdeam pierdeam” (Pune-ti şi tu o mască).

Marcantă este nota de resemnare a poetului. El nu face nimic să i se opună unui destin tuturor potrivnic. Pare a fi împăcat cu sine, consolat cu gândul că nu este singurul căruia i se întâmplă acest lu- cru, să se despartă de viaţă. Poate tocmai de aceea şi preferă poetul un soi de „despărţire” întâmplată sub cele mai bune auspicii. Poate şi pentru că, aşa cum va reieși din citatul următor, are o senzaţie de împlinire, a unei misiuni pământene împlinite: „Astăzi/ AM IEŞIT SĂ CUCERESC LUMEA CU UN BRAŢ DE METAFORE/ astăzi vă mulţumesc zile lungi de octombrie/ vă mulţumesc autori iconoclaşti cărţi apocrife/ vă iubesc cimitire de îngeri biblioteci/ vă iubesc îm- blânzitori de vulpi ai tinereţii mele/ veac de singurătate crimă şi pe- deapsă eroi şi/ morminte moarte şi busolă” (Despărțirea de zei).

Indiscutabil, Poetul Daniel Corbu este unul dintre mântuitorii Cuvântului. Şi nu numai atât: într-un final de veac în care fel şi fel de aşa zise curente (noi) literare bântuie prin lumea cărţilor, într-o vreme în care în poezie găseşti din ce în ce mai multă realitate subliniată şi din ce în ce mai puţină simţire, mai puţină implicare sufletească, pot spune, fără a-mi fi cumva teamă că greşesc, că acest poet repune Poezia în drepturile-i sacre, că o reinstalează în altarul de mulţi veleitari întinat, după un ritual propriu, în mod sigur sub directa coordonare şi îndrumare a propriului său suflet.

IR Rosiianu
 12 August 2015

marți, 12 ianuarie 2016

Daniel Corbu – Piatra de Eol si alte povestiri



  În textele epice, adunate de poetul Daniel Corbu în volumul Piatra de Eol şi alte povestiri, (Ed. Princeps Multimedia, Iaşi, 2014), autorul se dovedeşte un prozator autentic, întrucât în stilul laconic uzitat, nu se întrevede lirismul. Prozele scurte sunt considerate  douăzeci şi două  de fantasmagori în ritm de blue-jazz.
  O piatră de eol a fost conglomerată sau modelată de vânt. În textul care dă titlul volumului, se dusese vestea că pietricica aceasta te face înţelept. Eroul cutreieră continentele în căutarea ei şi o găseşte la întoarcere la el în curte. Jucându-se cu ea, o înghite şi chiar se simte altfel. Oamenii cred că a devenit
un guru şi vin să-i ceară sfatul în toate problemele zilnice. Totul se dovedeşte un bluf. Este o demonetizare a povestirii lui Mircea Eliade care nara cum un rabin a visat că într-un oraş îndepărtat va găsi o comoară. Prelatul o caută zadarnic şi la întoarcere o găseşte în priopria-i curte. „Basne” ar zice Daniel Corbu, în terminologie postmodernistă.
  Ne putem imagina că cele 22 de fantasmagorii epice sunt „pietre de eol” pe care Daniel Corbu le-a descoperit în prorpriu-i suflet. Se pune problema dacă acestea s-au materializat datorită harului sau hazardului (vântului). Merg pe a doua variantă întrucât textele aparţin avangardismului cu atingeri
postmoderniste, absurde sau fantastice.
  Absurdului kafkian îi aparţine povestira:  Piticul de la Marele circ. Metamorfoza de aici se petrece nu spre vreo insectă ci spre normalitate, peste noapte, piticul creşte şi devine om obişnuit, pierzându-şi toate avantajele. E un anikafkanianism tratat postmodernist.
  În proza Hainele poetului, un poet care a primit la pomană costumul unui coleg de breaslă decedat, după ce îl îmbracă, se identifică mental cu acesta. Metamorfoza de aici ţine de superstiţie.
 Banchetul, cu care se deschide cartea este textualist. Discuţiile dintre Martha şi Augustin constituie o construcţie sclipitoare de replici care nu sunt altceva decât citate din scriitori şi filosofi iluştri.
 Fantastice şi umoristice îndeobşte sunt: Subiect pentru o naraţiune, Blestemul sau ucigaşul cu privirea,  Urmele lui Dumnezeu, Vin paupaşii şi altele pe care nu le-am enumerat pentru că nu le-am comentat.Deşi mă duc cu gândul spre proza sudamericană, textele sunt originale, poartă amprenta Daniel Corbu.
  În Subiect pentru o naraţiune, un om întorcându-se acasă, găseşte în patul său un cal, care, sub nici o ameninţare din partea proprietarului nu se lasă urnit din loc. După un timp, calul dispare din senin, aşa cum a apărut, dar omul obişnuindu-se cu prezenţa animalului, începe să-i regrete absenţa şi se
însingurează tot mai mult.  Ultimul călău şi Blestemul sau ucigaşul cu privirea surprind printr-un tragism halucinant.  Gâdele din prima povestire, autohtonizat, construieşte, într-un sat, o bijuterie de ghilotină cu care decapitează mai mulţi copii. Condamnatul la moarte îşi exprimă ultima dorinţă, aceea de a fi executat pe propru-i aparat. Personajul era atât de îndrăgostit de maşinăria morţii pe care a conceput-o, încât, pur şi simplu, se identifica, trup şi suflet, cu ea. Şi chiar comandă acţionarea ghilotinei la propria-i execuţie.
  Ucigaşul cu privirea este un adolescent firav – poet sau filosof – posedând un dar diabolic, la antipodul celui al legendarului rege Midas (care transforma în aur tot ce atingea). Tânărul nostru transforma în scrum sau nisip tot ce privea: blocuri, oameni temerari, copaci. Ca să scape de blestem, priveşte altruist, adânc în sine însuşi, până se transformă într-o dună de nisip.
  În Urmele lui Dumnezeu, toţi directorii Institutului Multirepublican de Ateism Ştiinífic din Moscova, în care se elaborau lucrări antireligioase mor de o boală incurabilă, ceea ce dovedeşte tocmai prezenţa divinităţii.Vin papuaşii este umoristică de-a binelea. Un personaj hâtru, bunicul Toader Stoican convinge nişte babe să se lase legate de un copac ce urma să fie tăiat, pentru ca, prin forţa lor să-i orienteze căderea. Faptul nu se petrece dar babele zboară prin văzduh când copacul se prăbuşeşte.
  Povestirea principală în economia volumului este dedicată boemei literare ieşene, purtând numele de Omul suspendat. Personajele imaginare din această proză sunt construite pe baza celor din anturajul autorului. Unele nume dezvăluie fără echivoc personajele reale. De pildă,poeţii Cezarion Ivănescu şi Mihalin Irsachi. Desigur că sunt mult mai mulţi. Şi numele primarului de atunci al Iaşului e recognoscibil, fiind numit Limirad. Nu e greu să ghicim cine se ascunde sub numele Danilo Lungovici, cu care Daniel Corbu a avut un conflict la Muzeul Literaturii Române din Iaşi.
 Devălmăşia întâmplărilor, fără respectarea momentelor desfăşurării epice este tipic postmodernistă. Întâlnim nesfârşite discuţii la restaurante, lansări de carte, manifestări literare avangardiste, cum este aceea organizată de revista Feed Back condusă chiar de Daniel Corbu (manifestare reală devenită între timp tradiţională) – în text se înserează chiar un afiş – etc. Discursul este plin de vervă, umor şi presărat cu glume şi poante inteligente.Liantul întâmplărilor îl constituie prezenţa scriitorului Maximilian Bernea la Yachsburg, care în drum cu trenul spre Saint Petersburg este nevoit să se oprească la Iaşi, din cauza grevei ceferiştilor şi va rămâne aici un an captiv ca Ulisse în insula sirenelor, sau personajul din Muntele Vrăjit de Thomas Mann. În finalul povestirii, eroul, proaspăt laureat al Premiului Herder pentru cartea sa Omul suspendat,  e cuprins de dor de ducă. Dar boema va continua.Îmi pare că dncolo de actanţi, personajul principal în acastă tevatură este timpul paradoxal mănos: ”Aeste zece luni yaschburgheze i se păreau lui Maximilian în anumite momente o coborâre într-un Olimp râios, pe scena nimicului înfloritor, o pierdere de timp, alteori o perioadă extrem de bogată la nivelul experienţei” . Gustul amar al condiţiei umane muritoare este exprimat de Cezarion Ivănescu, care afirmă că Dumnezeu ar trebui să şteargă această lume imperfectă şi să construiască alta mai bună. Căruţa muzicală, povesteşte, pe lângă multe alte întâmplări imaginare şi fascinante, înscenarea morţii căruţaşului care îşi construise la Viena, vehicolul cupricina. Luarea extincţiei în răspăr, ne conduce spre povestirea Gloria. Aici se reiterează condiţia efemeră a existenţei umane. Simbolismul puternic mă duce cu gândul la proza Piatra de eol are dă titlul volumului şi astfel avem o încheiere rotundă.  Eroul povestirii vrea să cucerească eternitatea şi urcă succesiv, cu mari efortui, cei trei munţi din zare. Dincolo de ei nu urmează gloria ci numai deşertul.
 După aceste exemplificări, putem trage câteva concluzii generale asupra prozei lui Daniel Corbu.Referirea la ritmurile de blue-jezz ale prozelor ţine de o stare de „inimă albastră” transmisă cititorilor. Avangardismul lui Daniel Corbu, care se contaminează de această stare deconcertantă, ţine de atitudinea antimodelelor menţionată în decursul analizei şi de abolirea conformismelor.Recuzita postmodernistă (despre care autorul a scris mai multe cărţi) este uzitată în numeroase aspecte. Textualismul este unul dintre ele. Luarea în răspăr a legendelor şi aspiraţiilor umane constituie tema principală a majorităţii textelor. În povestirea Povesteşte, povesteşte ceva! avem deliteraturizarea. Devalorizarea literaturii apare aici sub aspectul că scriitorul, invitat să afirme ceva despre literatură, nu găseşte nici un cuvânt de spus. Cinematografismul, teoretizat de autor într-o carte dedicată postmodernismului românesc se regăseşte în toate povestirile.
 Fantezia flamboiardă este contagioasă.
 Umorul dezinvolt constituie sarea şi piperul povestirilor.
Prin această carte, Daniel Corbu relevă o nouă faţetă a scrisului său, aceea de prozator. Cartea se citeşte dintr-o răsuflare. 


Lucian GRUIA 

marți, 28 aprilie 2015

PORTRET


DANIEL CORBU
                                                     
      Portret grafic de Ioan Popei

miercuri, 5 februarie 2014

LUMEA PRIVITĂ PRINTRE DEGETE

   Două atitudini se înfruntă în poezia lui Daniel Corbu: pe de o parte retractilitatea, timiditatea împinsă pînă la complex în faţa istoriei literare de pînă la el, sfiala în faţa civilizaţiei sfîrşitului de mileniu — pe de alta, răbufnirea orgolioasă în contra „tehnicismului” dezumanizant, neîncrederea în puterile poetului de a schimba lumea, ostilitatea obstinată faţă de cîntecul „privighetorii electronice” - cu alte cuvinte faţă de arta înstrăinată de caracterul ei de emanaţie a fiinţei umane, de „artizanat” al sufletului. Ceea ce conciliază aceste două impulsuri antagonice este speranţa pe care cărţile lui Daniel Corbu o închide aidoma cutiei Pandorei. Încrîncenat, senin sau obsesiv, ea cutreieră multe din poemele acestor cărţi: „luciul apei mai subţire ca un fir de speranţă”, „speranţele ne-au ţinut loc de aripi”, „şi tu mai speri mamă cu mîinile străvezii”, „eu îmi ştergeam speranţa cu mîneca”, „cum să-mi tîrîi mai bine speranţa”, sînt versuri care ascund o stare de aşteptare, de veghe încordată.
Daniel Corbu face parte din categoria celor care pun sentimentul mai presus de orice: „ah, inimă mai mare peste toată împărăţia de vorbe”; „noi cei educaţi la şcoala emoţiei” (Împotriva morţii). Introspecţia este însoţită de jubilaţia descoperirii propriei identităţi, descoperire reluată mereu şi mereu, cu ingenuitatea unui copil care îşi ascunde jucăriile numai pentru a trăi surpriza regăsirii lor: „Stai cît mai mult în preajma ta şi visează/ ... inventează-te în fiecare clipă/ bucură-te că existenţa există” (Sfaturi de amăgit întunericul). Uneori poetul ar repeta destinul lui Martin Eden, eroul şi alter ego-ul lui Jack London, plonjînd în adîncul unui ocean al fiinţei, al conştiinţei, îndepărtîndu-se de instabilitatea lumii aparenţelor: „deodată i se făcu dor de adînc/ şi se lăsă la fund/ iar ceilalţi, aşteptînd, credeau/ că e numai o glumă” (Înotătorul). Atracţia necunoscutului, seducţia misterului „întărîtă — ca să-l citez pe Starobinski — o aşteptare fără nume”. Această temerară incursiune îşi găseşte reversul într-o acută stare de însingurare: „poezia/ m-a învăţat să fiu mereu singur” (Elegie).
Între emoţie şi raţiune, între sentiment şi luciditate, Corbu îşi instalează corturile expediţiei sale pe versanţii abrupţi, tăioşi ai cuvîntului: „înfrigurat între creier şi inimă/ în spatele sîngelui ascultînd marşul mărunt al cuvintelor” (Intrarea în scenă). Această intrare în scenă este însoţită de o însetată nevoie de comunicare cu orice preţ : „Vorbeşte, vorbeşte, chiar dacă/ vorbele tale vor trece/ ca spuma mării prin gura înecatului” (Sfaturi de amăgit întunericul), de o încredere disperată în puterea cuvintelor: „aici în camera mea de la etajul patru/ unde doar cuvintele mă salvează /.../ aici unde continui să exist ca o rană glorioasă /.../ mai singur ca poemul acesta care n-a plecat/ încă în lume.../ în camera-mea de la etajul patru al unui/ oraş de provincie unde doar poezia mă salvează” (Călătoriile). La Daniel Corbu cuvîntul e chiar maşina salvării, comunicarea devine tub de oxigen, iar poezia e speranţă injectată direct în sînge apărînd fiinţa de atrofia emoţională. Poetul se aprinde pe rugul nevoii sale de confesiune; cenuşa acestei arderi este umbra de negru de plumb a cuvîntului pe hîrtie: „din mine n-a rămas decît această singurătate/ care se-aşterne aproape fără voia mea pe foile albe” (Ibid.). 
Îl prefer pe Daniel Corbu în ipostaza poetică din început: reticent, de o timiditate ambiţioasă, retractil şi orgolios totodată, apărîndu-şi sensibilitatea. Îi prefer versurile care-i trădează „acea uşoară bîlbîială în faţa lucrurilor”. Nu e nimic rău în gestul de a vedea lumea printre degete. Un mare poet izbutise s-o privească prin unghiile de la mîna stîngă.

Traian T. Coşovei
(Pornind de la un vers, 
Ed. Eminescu, Buc., 1990)

DANIEL CORBU - cu sine pe sine călcând –

     Teodor Parapiru


Nomina sunt omina

Întâi, un poet vine spre lume cu numele pe care îl înscrie în mitologia semnificaţiilor prin tot ce presupune existenţa sa văzută şi nevăzută. Cu prenume de mare profet, tălmăcitorul şi arhitectul celui mai mare vis din istoria omenirii (Daniel ebr. - „Dumnezeu este judecătorul meu”) şi cu nume de pasăre fabuloasă (prima plecată de pe arca lui Noe şi rămasă în necuprinderea spaţiului de după Potop), fascinantă atât în simbolistica negativă (rătăcire, având conştiinţa prevestirilor nefaste, suferinţă...), cât şi în cea pozitivă (călăuză, la greci, raţiune şi memorie la nordici, însoţitor devotat în creştinismul matur...), Daniel Corbu intră în scenă în mantia hierofantului care oficia ritualul misterelor greceşti iluminat de imaginile comunicării plasmatice.

Ars poetica

Poetul refuză colivia oricât de aurită a vreunei generaţii protejate şi dirijate de păsărari critici care, alături de corbi solitari şi de condori imperiali, aşază vrăbii gureşe, sticleţi zglobii, porumbei domestici, grauri disidenţi, găini smerite, păuni fuduli, gâşte postmoderniste, papagali de companie, lilieci de peşteri lexicale etc.
Daniel e din Tărâmul Celălalt – românesc şi celtic. El culisează între universul cronospaţial în care Poezia vieţuieşte aievea şi universul nostru cu trup material şi a fi enigmatic, pentru care trebuie înveşmântată în cuvinte şi însufleţită cu duh de idei şi de întrebări. El ar putea începe fiecare slujbă sacrificială pentru textele sale cu pietatea rugăciunii, în care să încapă şi umilinţa orgoliului, formă superbă de mântuire: „Lăsaţi Poezia mea să vină la

Scene, plimbări, preludii, documente
manuale, Fericitul Nicăieri,
Evanghelii, refugii, urme, Iaşi, Daniel,
mult Daniel miraculos

Arhitectura liricii lui Daniel Corbu are durabilitatea şi stabilitatea unui edificiu cu trei puncte esenţiale de explorare şi de identitate: uimire („La academia poemului principalul subiect e uimirea.”, Spre Fericitul Nicăieri), singurătate („Din mine n-a rămas decât această singurătate/ care se-aşterne aproape fără voia mea pe foile albe.”, Călătoriile), moarte („Nimeni nu pleacă departe de sine./ DANIEL, DANIEL, MOARTEA ÎN PREAJMĂ FOŞNEŞTE/ ŞI TU RÂVNEŞTI BOLŢI CU IDEI CĂZĂTOARE/ SĂRBĂTORI FĂRĂ NUMĂR/ Daniel, Daniel, în spaţiul înfricoşat/ dintre da şi nu/ moartea amarnic foşneşte/în groapa din suflet unde umbra stelei/ se-alintă...”, Groapa cu lei).
Rădăcinile Artei profesate ajung în profunzimile Timpului şi în ale Spaţiului, de unde evanghelizând poetic, Daniel Corbu trăieşte, scrie şi rosteşte „acele versete cu zornet pământesc”. Autointerpelările răscolitoare şi „Scrisoare deschisă necititorilor mei” au intensitatea copleşitoare a căutării dramatice pentru care orice răspuns la întrebarea despre imateriala şi inefabila vietate numită Poezie rămâne în teritoriul dubiului: „Poate ruga poate fântâna din tine/ albastră cu patru izvoare/ poate aripa asta străvezie urcând/ în înalt/ poate drumul cu vise pavat/ spre Celălalt.” (Scrisoare deschisă necititorilor mei).
Lectura operei lui Daniel Corbu dă sentimentul tulburător al întâlnirii cu un mare Poet.