miercuri, 7 august 2013

La Turnirul poetic de la Efes



Adi Cristi,Daniel Corbu,Cassian Maria Spiridon





Adrian Alui Gheorghe,Cassian Maria Spiridon,Daniel Corbu,Lucian Vasiliu





Daniel Corbu pe locul anticei Biblioteci din Efes, sept. 2012.




Daniel Corbu şi Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu şi Mircea A. Diaconu.




Daniel Corbu şi Marian Drăghici, la Troia, 2012.




Daniel Corbu şi Paul Aretzu, la Biblioteca „Celsius”, Efes, 2012.




Efes, 2012. Poetul Daniel Corbu împreună cu prietenii scriitori




Adrian Alui Gheorghe, Adi Cristi, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Daniel Corbu, Gellu Dorian.



Gellu Dorian şi Lucian Vasiliu



Împreună cu Traian Ştef şi Adrian Alui Gheorghe, la Kutadasi, 2012




La Efes, 2012

Fotografii(3)

 Daniel Corbu sarbatorit de prieteni la 60 de ani-7 aprilie 2013








Chsinau 2012 in biroul Ministrului Culturii


 Actorul Dorel Visan


Eugen Simion





 Poeti ieseni


 Ion Caramitru si Daniel Corbu


Iasi,Muzeul Unirii,impreuna cu Dr.V. Astarastoaie si Aurica Ichim


Horia Zilieru si Daniel Corbu

Poezii





HAMLET, ZADARNICUL HAMLET



Motto: Orgoliile ca şi mitologiile
totdeauna deasupra


Aşa te strecori prin nopţile strâmte ca un sicriu
cu mâinile ruguri în buzunare
scuipi pe încheieturile serii
sfântă coherenţă a gestului
prin care-ţi îngropi plânsul în genunchi!

Treci umbră a morţii
prin sânge îmi bat tobele tale!
Era o vreme când îţi priveam fotografiile
pe ascuns
iar tu ocoleai copacul cu hieroglife
cu toate rădăcinile în inimă
mai scumpe decât firimiturile pâinii
în patria săracilor.
Stă scris: speranţa-i în spiritul spiritului
dar bunule Hamlet pragurile-s tocite mereu
şi aceiaşi actori încolţesc secunda
rând pe rând vin saltimbacii

veselii arlechini
arătându-şi degetele arse de glorie
precum aripile păsării călătoare de soarele deşertului.
Astfel frunzele adevărului cad galvanizate în râu
astfel poţi construi un teatru cu păcate egale
în care memoria îşi îngroapă morţii pe rând
astfel acrobaţia e doar o problemă estetică
iar lumea-i o catacombă cu şobolani hămesiţi
în care tronează Marele Eu.
Treci umbră a morţii
prin sânge îmi bat tobele tale.
Ce mari proteze poartă Dumnezeu!






ALL RIGHTS




O, dar istoria poate sta şi-n cap
şi din buzunare îi curg toate mărunţişurile!
Uite, zice unul, războiul de o sută de ani
uite-l pe Caligula şi uite Cartagina-n flăcări
uite nişte războaie civile
şi nişte eroi anonimi călcaţi în picioare.
Uite-l şi pe cel care trecea prea des prin
umbrarele conştiinţei de sine
dar mereu căuta o uşiţă spre lume
ca s-o zbughească
asemenea fetelor fugite de-acasă.
Dar uite şi sufletul lui, mai zice,
caleidoscop de speriat credincioşii.
All rights! Privim ca la teatru
homo ludens bizareriile semiotica demodată
All rights! Totul se vinde pînă şi
bătăturile lăsate de drumul spre zei
All rights! Prea comodă limba oamenilor
în care ceri pizza cu mozzareli şi bucăţi de mosc
în care cînţi versete înălţătoare
şi tîrguieşti vise la second hand
în timp ce cu atîta dexteritate
muţi în secret întunericul dintr-un buzunar în altul
fără să ştii că nemurirea de care-mi vorbeşti
miroase ca un ou stricat.




LA CHARETTE BLEUE




Lasă-mă naibii, Vicenţiu
rostii dezarmat de dizarmonica farsă
lasă-mă să-mi urmez nesmintitul program
al ruinii
aici silabele tăcerii-s mai lungi
şi păcatul endecasilab
aici în satul celest nu sînt crabi nici amoebe
nici punţi de prihană
şi nici doctori în filozofie plini de grandori metafizice
nu-s.
Lasă-mă deci să mă plimb
mai bine în această şaretă a sorţii
asaltat de gînduri cum străzile Veneţiei
de gondole strălucitoare!
Cît despre prietenul Salustius
(fie-i slava mediocrităţii aproape)
i-am trimis de curînd un prolegomene de şoapte
urîndu-i o pneumă liniştită şi un rinichi
fără dializă.
Aşa cum şi ţie îţi spun: lasă-te hrănit cu trecerea
timpului
şi din săraca înţelepciune a karmei
pînă te vor trage de bretele demodaţii
bătrînii sofişti
iar eu aici unde mă aflu în satul celest
în numele unei prietenii milenare
şi ca semn de civilizaţie metatextuală
fără de milă am să vă laud.




ÎNTOARCEREA MAGILOR







Ce să facă ei magii cu atâta moarte
s-au întors răscolind neantul
peste Egipt şi Mesopotamia
Etiopia şi Marea Caraibilor
peste creştetul vânătorilor de tigri
peste muzeele din memorie şi fragilele tratate de pace
peste ploile care nu spală niciodată nimic
şi peste tot unde umblă uimire omenească
s-au întors magii.
Şi mă întreb ce zi era şi care
ceas de crepuscul prin spaţii
la orizontul ca o cămilă rătăcind prin deşert
oamenii îşi erau propria măsură
iar cimitirele
acelaşi întuneric pe care creşte iarba.






ŢĂRMUL CU FOCURI BENGALE







Ani şi ani am lucrat la aceste lucarne
prin care sufletul se strecoară afară
şi-acum când încerc să le-nchid
mâna îmi tremură.
Pare senin
dar ninge-n memoria anilor 80
ninge pe creierul pluriform şi ambiguu
unde cuarcii leptonii şi gluonii exultă
şi toate războaiele sfârşesc în baletul haotic
pe un ţărm cu focuri bengale. Acolo
în dulci poliedrice confortabile vorbe
acolo voi strecura celesta otravă.






EROSOLEDADA



Moto: „In hoc signo vinces!”
(Prin acest semn vei învinge!)


De-ai fi rămas acasă
fără curajul cavalerului rătăcitor
printre ruine
de-ai fi rămas acasă fără să cunoşti pe Homer
pe Euridice pe tânărul Alcibiade sau pe Sapho din Lesbos
aşa îngemănat cu infrastructura indiferenţei
n-ai fi ştiut de elegiile lui Caullus
de batista Desdemondei, de Hamlet citind din Juvenal
în actul al treilea
de Jacques Fatalistul sau dragostea lui Werther
n-ai fi cunoscut abisul
kamicazele arpentorul destinului
n-ai fi găsit coroana asta de laur
după stâncile negre.





DANIEL CORBU

Fotografii(2)






















Portret de Florin Buciuleac
Daniel Corbu-portret in ulei de Maria Manuca


 In camera de lucru de la Neamt


Daniel Corbu 2012


In amintirea lui Grigore Vieru(1)



In amintirea lui Grigore Vieru(2)


Filomena si Daniel Corbu cu fiica lor Cassandra


Filomena Corbu si Cassandra


Daniel Corbu si Cassandra


Portret



Chisinau 2012

Daniel Corbu la teiul lui Eminescu

miercuri, 31 iulie 2013

UNDE NE SUNT VISĂTORII?



(note despre oboseala românească)

Oricât ar încerca postmodernismul să deturneze sensurile şi ideile, nu voi înceta să cred că valoarea unui popor stă şi în capacitatea lui de a visa.
Acum un secol şi jumătate, pe la 1848, când, entuziastă, euforică, generaţia tinerilor bonjourişti încerca să facă România mare şi modernă, românii parcă inventaseră maşina de produs idealuri. Intelectuali de marcă precum Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade Rădulescu porneau de la un ansamblu de atribute culturale şi vizau o proprietate spirituală care să introducă România în circuitul european. Idealuri romantice, uşor naive, veţi spune. Dar la fel de naive şi romantice au fost şi după revoluţia din 1989. Entuziasmul românilor a scăzut îngrijorător, energiile parcă au secătuit. Trăind o prostească încântare de sine însuşi, omul „recent” a devenit supusul unei mentalităţi a confortului. Astfel, confortul devine noua religie, o religie promovată asiduu de tehnologism, de globalism, de multiculturalism şi alte doctrine postmoderne.
Prin urmare, omul idealurilor proprii e înlocuit cu omul paradigmei economic-tehnologică, pentru că, eliminându-se cu metodă tradiţiile locale, doar valorile „tehnice” rămân valori universale. Postmodernitatea doctrinară a dezobişnuit omul de a-şi face singur idealuri. Praxisul postmodern lucrează pentru el: îi creează ceea ce se numeşte un single global lifestyle (unic stil de viaţă global), pornind de la convergenţa spre realizarea „pieţii mondiale integrate”. Intelectualii români lucrează cu toate motoarele la răspândirea multiculturalismului, un concept venit din ideologia celor pe care trebuie să-i imităm de frica marginalizării. Iar de frica marginalizării, nici un intelectual român nu deconspiră faptul că multiculturalismul nu înseamnă de fapt diversitate culturală, ci monocultură. Şi nici faptul că este o ideologie şi nu o cultură! Că urmăreşte crearea unei societăţi globale plate şi omogene, adică fără diferenţieri între rase, culturi, religii. Adică o societate lipsită de idealul transcendenţei.
În ce mă priveşte, refuz să cred că în România „omul ontologic” a fost asasinat de „omul tehnologic”, adică de omul golit de energiile misterioase şi de dimensiunea transcendentului care intră în chiar definiţia sa. Pentru că prin condiţia sa omul e legat de căutare şi de căutarea căutării. Iar căutarea înseamnă inconfort şi nu aplatizare, cum doreşte multiculturalismul. De asemenea, refuz să cred că maşina noastră de produs idealuri zace stricată, pradă ruginii şi că oboseala românească e profundă, ci doar o astenie trecătoare. De aceea, nu contenesc să întreb, ca într-un act I, scena I, la tragerea cortinei: Unde ne sunt visătorii?



Daniel CORBU

A supravieţui ca scriitor în România

Cine mai crede în blestem? Cine îi mai dă dreptate lui Sisif, cel nedespărţit de stânca sa? Cine-şi mai asumă, azi, destinul unui Tezeu, al unui Narcis sau al unui Prometeu?
A gândi în acest moment condiţia scriitorului în lume înseamnă a descrie mai întâi societatea postmodernă, adânc pozitivistă, convenţională şi ipocrită, grefată pe lenea ei fizică şi metafizică, orizonturile ei de interes. Şi cine nu ştie că în ultimul secol scriitorul a decăzut din rolul de model moral şi cultural, educator de sacerdot, de erou al unei mitologii a artistului ce s-a întins pe o perioadă de mai bine de două mii de ani. Acum, când postmodernitatea a făcut să fie mai importantă eticheta decât conţinutul, când modelele sunt date de fabricile de vedete (naţionale şi universale), scriitorului adevărat, blestemat să spună ceva nou şi original lumii nu i se mai află un loc. Marginalizat, ignorant, e lăsat să corespondeze cu pustiul Sahara. Şi nu spunea rău André Breton că „la littérature est un des tristes chemins qui mènent à tout” (literatura e unul dintre cele mai triste drumuri care duc oriunde).
De fiecare dată un scriitor original repune pe tapet problema condiţiei umane. Dar, în lipsa managerilor, nimeni nu-l ascultă. În schimb, un făcător de romane despre presupusele defecte ale lui Iisus ca Dan Brown îşi vinde cărţile în milioane de exemplare, dând tonul blasfemiilor sacralizatoare.
Mai multe voci din Europa afirmă şi confirmă că modelul multiculturalismului a eşuat. Multe voci (nu doar Fukuyama!) că ne aflăm la sfârşitul istoriei. Şi mai multe voci declară moartea artei. Dar cel blestemat îşi urmează calea. În el se-adună măreţia şi mizeria timpului său, saliva şi agheazma, sfâşierile, furtuna, efemerul, paradoxul, deznădejdea, refuzul sau acceptarea Celuilalt, dorinţa, vanitatea, ancestralitatea, mitul, sentimentul tragic, fluxul şi refluxul fiinţei în mişcare. Adică, într-o adevărată încrengătură, les liaisons dangereuses ale fiinţei şi al lumii în care trăieşte. Întrebându-se deseori care-i cea mai bună concepţie despre viaţă (şi cale), scriitorul poate răspunde, dar nu-l ascultă nimeni: a idealistului absolut Don Quijote sau a scutierului pozitivist Sancho Panza? În acest sens, nu numai Platon, ci şi Kirkeggard vorbea chiar de „păcatul de a zămisli poezii în loc de a fiinţa”.
Mi-a fost dat să cred dintotdeauna că ceea ce numesc oamenii cultură e un fapt înalt, magnetic şi, desigur, elitist. În România, de vreo douăzeci de ani, această idee s-a degradat. În cazul oamenilor de scris, nimeni nu-l ia în seamă pe scriitorul adevărat dacă nu are funcţii sociale sau politice şi e intrigant că astăzi originalitatea operei, valoarea, nu mai dau forţa unui scriitor. Iar cei adevăraţi nu sparg sticla televizoarelor, nu se instalează în compromiţătoare agore. Asta a încurajat veleitarii, care, vânând diverse funcţii şi-au făcut din ele piedestale de aşezat, în deplină strălucire, propria mediocritate. Prin zgomot, mult zgomot înţeleg unii să-şi facă notorietate, o notorietate pe care singuri o confundă cu celebritatea. Subţirică, „opera” lor e spulberată la prima adiere de vânt. Mişcând în aerul social şi cultural două-trei împrumutate idei, ei mimează cu toate vanităţile şi look-ul lor pe imaginea de star salvator de ţară. În lipsa criticilor adevăraţi (categorie dispărută în România), laudele din partea găştii lor literare le curg gârlă, că în spectacolul poveştii „Hainele împăratului”. Polemica de idei literare nu-şi mai găseşte la noi sensul, iar confuzia de valori a devenit înfloritoare. Victoria, mai bine spus gloriola îi face pe aceşti scriitori cărora le cade ca o mănuşă rolul de baroni culturali naţionali şi locali (care împart premii, antumităţi şi postumităţi) să semene perfect între ei, îi egalizează aproape ca moartea. Ce trist peisaj!
În România, un scriitor adevărat, care şi-a purtat o viaţă blestemul dăruind o operă originală, ar intra două-trei zile în atenţia naţională doar dacă s-ar sinucide. Când compromisurile nu-i sunt la îndemână, golit de speranţă, el se sprijină pe credinţa în frumuseţea salvatoare, care i-a menţinut demnitatea. Dacă l-ar întreba cineva, ar răspunde cu un vers din Eminescu: "Dacă tu ai şti secretul astei vieţi cu care lupt,/ Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt." Ajuns la bătrâneţe, îşi va întoarce pensia pe toate părţile, pentru medicamente vindecătoare, de boli dobândite în nesfârşitele nopţi albe ale credinţei sale. Aşteptând. Aşteptând poate ceea ce nu spunea rău Chesterton, apologetul căilor de regăsire prin creştinism: „Diavolul a căzut pentru că s-a luat prea în serios”.

Daniel CORBU