Documentele Haosului

Ioan TODERAŞCU

Moto:  De cuvânt mă leagă inima să-mi fac

                     Din săgeata vorbei aripă şi leac (t.i)

Opera poetică; intitulată astfel, ne oferă ,cronologic,capitolele: „Intrarea în scenă (1984)”; „Plimbarea prin flăcări (1988)”; „Preludiu pentru trompetă şi patru pereţi (1992)”; „Documentele haosului (1994)”; „Spre fericitul nicăieri (1995)”; „Manualul bunului singuratic (1997)”; „Duminică fără sfârşit (1998); „Cartea umbrelor (2001)”; „Evanghelia după Corbu şi alte poeme (2006)”; „Poftiţi domnule Kafka! (2010)”; „Refugii postmoderne (2010)”; „Viaţa de fiecare zi… (2010)”.

Integrală selectă, deschisă de academicianul Mihai Cimpoi, prin: „Daniel Corbu, cavalerul Neantului” şi încheiată de sintagma: „Poezia e haosul condamnat la visare” (D.C).

Carte referenţială în poezia contemporană românească şi nu numai. Stilul epic al discursului său literar este o lungă constatare a semnificaţiilor ascunse în semnificat, ascunse în „fapte la vedere”, estetice ori mai puţin divulgatoare de estetic, privite în ochi de vultur ,să vorbească, să se destăinuie fără teamă, aşa cum Istoria le-a risipit în adormirea ei pe lume, prin lume, peste lume.

Haosul ,motiv de ceartă cu lumea referenţială, cu fractalităţile ei geo-fizice, geo-sociale, egocentrice şi egotice, este un document ce trebuie citit, este o documentare a revelaţiei înainte de adoraţie.

Intrând în faptele săvârşirii poemelor sale, Daniel Corbu ni se înfăţişează ca un poet al simbolurilor şi arhetipurilor, al schemelor şi constanţelor arhetipale. Poezia sa epică atacă „mitul” şi-l dinamizează în extensii de ritual neoromantic ,postmodernist, într-o largă diversitate a concretului, uneori divin, alteori existenţializat şi mereu adevăr  substanţializat. Iată cum se adună aceste structuri epice în „Râul care trece prin inima mea”:

„Să vină seara (arhetipul) / Aşteptarea să limpezească noi vânători (schema ciclică generată de arhetipul serii) (vânătoarea va aduna vânatul cuvintelor rostite) / de cuvinte vânători cu ogari alergând (atenţie la bogăţia de sensuri a vânătorii). Tac (Posibil foc de armă, aşezare în „centru”)Uneori seamăn cu refugiile (pândaşului, ţintaşului de… cuvinte) / îmi înghesui singurătatea în oglinzi – nici o victorie (insatisfacţia vânătorii de cuvinte) / cineva mă ademeneşte cu vorbe ca monezile fierbinţi (vorba înşelătoare, a arginţilor fierbinţi din palma lui Iuda)”.

Şi, dintr-odată, schema ghemuirii placentare, adormirii, prizonieratului, provoacă  arhetipurile intimităţii: inima, umbra, luna:

„Mamă, (acel cineva) nu este moartea (moartea ,o ghemuire a fiinţei, o „cădere” în nefiinţă = schemă) / Trecem fiecare cu o altă icoană în mâini (nouă formă a ghemuirii) / roua deconspiră sigiliile / luna descuie toate uşile (schema înălţării, generând arhietipul astrului) îţi mai aminteşte râul (arhietip alscufundării ,o schemă) ce trece prin inima mea (arhietipul sânului = inima) / Mamă (din nou ghemuirea… placentară), de când mă ştiu / adorm cu mâinile goale (consecinţă a „coborârii”, arhietipul golului) / ce să fac / exist şi eu / ce subţire mi-i umbra (ce ne(în-de)ajuns; intimitatea naşterii mele ,existenţei mele).

Sensurile simbolurilor, însemnătatea simbolurilor ,se strâng în… Heraclit, în „râul ce trece prin inima mea”, râul cu izvor pântecul matern, o altă intimitate, pe care numai „creatoarea” o „ştie”, o păstrează în memoria ei (ne)mărturisindu-ne „schimbarea la faţă a creatului” şi transformarea lui în „neschimbat”. Sens al Fiinţei supus râului -timp ,cascadelor neantice ale nemuririi.

Numai în „mamă, nu e moartea”, putem descifra marea diferenţiere a simbolului de arhetip: „Mamă” – simbol ce urmează calea numelui (simbolul creaţiei). Un exemplu de cum simbolul înrobeşte substantivul pe moşia arhetipului(t,i). În timp ce moartea este un arhetip, mai mult decât un substantiv, o idee universală care implică drama existenţei… muritoare.

Dincolo de aceste analize, prin care subiectivitatea relaţionismului văzut de mine între simbol şi arhietip nu face decât pledoaria unităţii estetice a poemului epic Daniel Corbu, voi îndrăzni şi o analiză a vectorilor semantici ce dinamizează simbolurile în arhetipuri (t.i). Schemele sintactice ascund aceşti vectori vederii raţionale în hlamidele „obiectelor sensibile” ce iluminează „subiectele dezbaterii literare”.

Primul vector, de care, de a cărui intensitate, depinde „vânătoarea cuvintelor” este: „să vină seara”, imperativ, impetuos, ce determină „coborârea” ca: „aşteptarea să limpezească noi vânători de cuvinte” „vânători, cu ogari alergând”, vânători ce aleargă „ogarii cuvintelor”.

„Seara”, aici, e mai degrabă un totem protector al vânătorii de cuvinte alese, pentru un ritual antropofag, cuvintelor de preţ ,în schimbul unor vorbe goale, spumoase, lichide, sanguine, vorbe semn, vorbe insemn: „Trecem fiecare cu o icoană în mâini” – al doilea vector important în spaţiul semantic al schemelor arhetipului intimităţii. Un simbol totodată dezgolit în intimitate, în arhetip ,până la „semnul” destinului şi al rugăciunii.

Ca spaţiu dinamic, poemul este o combinaţie liniară a vectorilor „să vină seara”, „trecem fiecare cu o altă icoană în mâini”, vectori ce se descompun prin hăţişurile ideilor şi simbolurilor arhetipale în: „tac”, „îmi înghesui singurătatea-n oglinzi” (ghemuirea în intimitate), „roua deconspiră sigiliile ”(trădarea puterii intime), „luna descuie toate uşile” ( evadarea din intimitate); „adorm cu mâinile goale” (cădere, din nou, în arhietipul golului – un document al haosului); „exist” (simbolul dus în semnul ex-siterului).

Poemul „Râul ce trece prin inima mea” ,în această dependenţă liniară a vectorilor semantici, provocând următorul spaţiu esenţial al limbajului literar.

Să vină seara (v₁) aşteptarea să limpezească (v₂) noi vânători… Tac (v₃) îmi înghesui singurătatea în oglinzi (v₄)… cineva mă ademeneşte (v₅)… nu e moartea (v₆)

Treceam fiecare cu o altă icoană în mâini (v₇)… roua deconspiră sigiliile (v₈), luna deschide toate uşile (v₉) mă ştiu (v₁₀)… adorm cu mâinile goale(v₁₁). Exist (v₁₂) subţire mi-i umbra (v₁₃).

O „compunere a combinaţiei lor liniare, mai mult sau mai puţin… sintactică, dar în favoarea dinamismului semantic (axă, matrice semantică vectorială), ar fi:

Fiecare vector are o direcţie bine determinată. Aici, verbul (vectorul independent) este direcţionat prin substantiv. De exemplu: „să vină = v₁” are dreaptă semantică „seara”; „să limpezească = v₂”, substantivul aşteptarea; „îmi înghesui = v₄”, are direcţia „în oglinzi”; mă ademeneşte = v₅” are suport „cu vorbe”.

 Vectorul şi suportul său semantic străpung spaţiul limbajului literar, respectând sintaxa şi morfologia unei gramatici vectoriale semantice aparte. Cea mai importantă componentă a vectorului lingvistic este sensul lui imposibil de „trasat” grafic. Însă, la îndemâna interpretării subiective. Mereu impuls – săgetat sferic, la voia unui liber arbitru aflat în iluminarea subconştientului revărsat în cotingent, ce participă la vânători arhetipale… antropofage.

Sensul este un „aşa ar fi”, „aşa nu ar fi”: uşor de îmbrăcat cămaşă/ a măştilor pornite să-şi zâmbească/ în tinda unei case prea curată/ ,ce-n simţuri stă deschisă cu uşa-ntr-un dereg,/ muşcata să vorbească muşcatului întreg (t,i).

Sensul este săgeata divină a reflexiei admiratoare, hulitoare, ocrotitoare, milostive, nemiloase, trezire a unor noi călătorii instinctive, senzoriale. Sensul, mai mult decât arhetipul, străbătut de el, este imanenţă şi iminenţă, esenţă a obiectului estetic răsturnat în adormirea raţională fără trezire, a unui eveniment imaginar. Aici , „râul ce trece prin inima mea”, inima poetului.

După cum „predicatul” este vector şi „subiectul” poate fi suportul acestuia. Direcţia vectorului – actanţă semantică este / eliberează vectorul – predicat de obligaţii gramaticale ,având drept legitim de noi gramatici, negramaticale, de libertăţi dinamice în simbol şi imagine. Mereu sub aura ,sub guvernareacomplexelor generatoare de sens semantic, de combinaţii sintactice semnificative, până în stadiul ruinării, epuizării sensului semantic în semn.

Revoluţie a cuvântului Daniel Corbu, a poemului său, „în alt fel săvârşită”, dar sub stindardul unui „cult epic” – masă rotundă a dezbaterii arhetipurilor şi schemelor lor psihologice, foarte aproape de mâncatul cu mâna, de înmuiatul degetelor în „tochitura mitului”, a degetelor flămânde să privească o nouă raţiune a judecăţilor primare. Mai puţin filosofice, mai mult filologice. Judecăţile asertorice şi apodictice. Între „este” şi „trebuie” ,uneori ,gândind problematicul „până la urmă… există”.

Cum splendid, aceste judecăţi sensibile,se des-bat în poemul „Scrisoare neexpediată”. Poem în care îşi face şi mai mult evidenţiat spaţiul vectorial semantic prin intermediul spaţiului mitologic.

„Vom înţelege prin mit un sistem dinamic de simboluri” (spune Gilbert Durand), de arhetipuri […] care tinde să se realizeze ca povestire”.

Componente, după cum vedeţi, a unui spaţiu vectorial în care lipsesc … vectorii. Mitul este un sistem lingvistic, un spaţiu al unui limbaj …literar (t.i).

Vectorii semantici, în poemele domnului Daniel Corbu, străpung mitul şi legenda în favoarea unei istorii prezente :istoria judecăţilor revoltate pe „cum este”împotriva lui „aşa este”.

Cine? Un subiect denominat, un obiect abstract, un substantiv suport semantic: mit explicitat raţional sau iraţionalizat.

        

         Iată o…„Scrisoare neexpediată”:

„Nimeni să nu întrerupă cântecul! (aserţiune)

Până la urmă, Odysseeas Elytis, există şi o mare a mea (mit explicitând un arhetip)

Cu neştiute corăbii şi cântece de sirenă (simboluri scufundate în denumiri)

Cu frânte aripi dedalice (nouă denumire, legată de simbolul zborului frânt) (anaforă: cu neştiute…, cu frânte…)

Da, Odysseeas Elytis, cum bine îmi scrii ,(din nou, simbolul care generează o nouă denumire a … mitului)

90 la sută orice nenorocire (arhetip) (simbol transformat în semnul 90)

ne conţine (idee generată de arhetip)

iar Infernul nu e decât un labirint răsturnat (simbolul „Infern” provocând denumirea „labirint răsturnat”) (aserţiune)

Şi pentru ca frumuseţea şi veşnicia ei să rămână (judecată problematică)

Nimeni să nu întrerupă cântecul! (aserţiune, repetiţie, invariant)

Până la urmă, Odysseeas Elytis, am şi eu o mare a mea (judecată problematică, până la urmă = e posibil. Dar şi exemplu de simbol care denumeşte „o mare a mea”)

Cu neştiute corăbii sirene furtuni zei plutitori (simbolul corăbiei neştiute, denumite, transformat în cuvinte…)

Cu oglinzi mişcătoare (altă denumire)

Cu iluzia ţărmului răsfrânt în mine (denumire,anaforă)

Cu frigul memoriei (ibdm)

Cu file albe pe care se-nghesuie mormane de vorbe, spaime, tăcerile … aerul claustrofob (cu iluzie, cu oglinzi, cu … = anafora) (exemplu de cum simbolul „neştiutele corăbii”, alături de arhetipul o „mare a mea” se transformă în „cuvinte” şi „idei”).

 Până la urmă, (o altă anaforă: trei repetiţii egal distanţate în text) Odysseeas Elytis, există şi o mare a mea (invariant = mitul care sprijină, aici, o povestire care…)

Care, încet, încet se transformă în cuvinte („o mare a mea”, simbol, de această dată, ce-şi recunoaşte menirea de a se transforma în „cuvânt”)

Dar cum bine îmi scrii (mit personificat)

cu foşnetul Mării Egee adâncit în cuvinte.(arhetipul golului)

Cine să ştie dacă voi fi primul cocoş din infern? (judecată problematică. Exemplu de trezire raţională dintr-un vis mitic).

Elementele dinamice, vectorii actanţi ai vorbelor, ai limbajului epic şi liric totodată, combinaţiile substantivale ce ramifică vorbirea în simboluri, scheme, figuri, se supun, dincolo de liniaritatea lor, unor relaţii de ordine şi echivalenţă în „Documentele haosului”.

Prin reflexivitate, simetrie şi tranzitivitate.

În relaţia dintre „Nimeni” şi „o mare a mea”, în poem ,există simetria ,ce se poate manifesta, fără a diminua, printr-o nouă formă, conţinutul poemului.

„Până la urmă, Odysseeas Elytis, există şi o mare a mea”… „Nimeni să nu întrerupă cântecul”.

Cea mai frumoasă proprietate a ordonării unei „Scrisori neexpediate” este translaţia. Care duce relaţiile: „infernul e labirint”; „frumuseţea să rămână veşnicie” în relaţia: „nimeni să nu-ntrerupă cântecul”: „dacăinfernul e labirint şi frumuseţea o veşnicie,atunci nimeni să nu întrerupă cântecul”

De reţinut, de asemenea, translaţia relaţiei „am şi eu o mare a mea” în „există şi o mare a mea”, dar şi eventuala lor simetrie în text.

Mitul „Odysseeas Elytis” favorizează în acest poem „doctrina dogmatică”; „90 la sută orice nenorocire ne conţine”.

„Căderea”, dincolo de mitologia ei psihologică ,este prezentă pretutindeni;

„Mare a mea” – leagănul matern, cupa dionisiacă ,sfarmă intimităţile eu-lui stăpân pe mare;

„Cu oglinzi mişcătoare, cu iluzia ţărmului…, cu frigul memoriei, cu file albe pe care se-nghesuie angoasele tăcerilor… claustrofobe. (t.i.)”

Conotaţii stilistice realizate ca sinecdocă sau metonimie, dar şi ca nemaiîntâlnită metaforă: „iluzia ţărmului răsfrânt în mine”.

Carnea „haosului” şi a „documentelor” sale stă în structura izomorfă a imaginilor, în primul rând şi, în al doilea rând, în izomorfia structurilorr semantice.

Putem interpreta aceste structuri şi din punct de vedere al spaţiului vectorial ce determină limbajul literar în poemului Daniel Corbu, introducând echivalenţa şi congruenţa vectorială.

Izomorfia imaginilor.

Imaginea „cuvântului” abundă textele, structura lor ,de la „cuvânt” semnificat până la „cuvânt” multisemnificant.

Dacă în „Scrisoare neexpediată” apar (aceste imagini) ca „foşnetul mării adâncit în cuvinte” şi „mare a mea care… se transformă în cuvinte”, în „Râul trece prin inima mea”, apar ca: „vânători de cuvinte”.

La fel, „se-nghesuie mormane de vorbe” ,din primul poem, ajunge să ia forma: „cineva mă ademeneşte cu vorbe ca monezile fierbinţi”, în al doilea poem.

Izomorfie  perfectă este şi între: „Nimeni să nu întrerupă cântecul!” şi „să vină noaptea!” (judecăţi izomorfe ,apodictice).

La fel, „se-nghesuie mormane de…” ia forma: „înghesui singurătatea în oglinzi”.

De o frecvenţă mai mare, imaginea morţii, abundă endo-morfic tărâmuri tematice diverse, greu de străbătut cu piciorul fiinţei predestinate unui veşnic surghiun fiinţial:

„moartea ca un plâns străbătând imperiile” (Istorie) „prima şi ultima învăţătură e moartea” (Şapte heptastihuri…); „imaterialitatea fiind o uşă deschisă spre moarte” (Şcoala din Frankfurt); „de vei ucide moartea, în altă parte foşneşte” (Groapa cu lei); „pot şi cărţile mai tari decât moartea?” (Spre marile tonuri); „moartea traversează strada odată cu tine” (Zori tulburi…); „pe câmpul de luptă doar moartea cucereşte stindarde” (Lecţii lungi…); „Doamne, de ce atâtea repetiţii pentru o singură moarte?” (Înscenări…); „mâinile noastre compromit moartea” (Împotriva morţii); „în fiecare zi cineva ne condamnă la moarte” (Scrisorile fratelui); Sceptrele morţii ne umblă prin sânge” (Călătoriile); „În faţa morţii suntem singuri ca un pumn de omăt” (Cântec de adormit universul).

Trecerea de la sens la semn, în poezia „Scrisoare neexpediată”, poate da reprezentarea faptelor lingvistice” astfel (fig.1):

Sau, astfel (fig. 2):

Structuri grafice reducând  povestirea  la câţiva vectori generatori de spaţialitate, iar  conceptul  estetic la  semn. Semnul haosului şi a documentelor lui aleatorii ,arhivate. Drum al semnificatului în semnificant. Exemplu de „schemă” fărâmiţată în simboluri şi… denumiri.
Cum înăuntru „s-ar afla” ochii de vultur a unui arhanghel Daniel Corbu, care să ne mărturisească prin câte a trecut aventura genunii sale – sufletul, întrupat la mânie în odiseea timpului prezent, lecturată de noi cu înceată cugetare la cuvinte grăbite să fie ascultate. Cuvintele zorite, cu voce caldă de „arginţii fierbinţi”, şi „armate-n retragere” ,prin „imperiul clar-obscurului relevant să ne vestească mântuirea rostirii tăinuitoare de mistere.

- Sfârșit -

PASĂREA NEAGRĂ

(Ultimul poem romantic)

La o oră tîrzie din noapte pe cînd tocmai încetasem lucrul

la „Tratatul despre laşitatea lumii de la origini

pînă în prezent” şi urmăream pe internet 

cele mai negre ştiri cînd tocmai aflasem că

în Costa Rica

criminalitatea printre elefanţii albi crescuse

îngrijorător

că un bărbat aprins de viol a siluit nouă femei

într-o singură zi undeva prin Canare

şi mafiile au sechestrat din nou copilul

miliardarului Hababis că lucrurile prinţesei Diana

se vînd prin talciocuri umbroase

că la Holywood lui Shakespeare i se pune pe cap

o cenuşă postmodernistă înecăcioasă

acră şi grea ca un tren de soldaţi

că nişte omuleţi verzi prieteni ai omului

participanţi la Podul de flori intergalactic

au mai ocupat trei insule în Pacific

auzii un zgomot venind prin fereastra deschisă

un zgomot prelung şi macabru ca de OZN-uri nervoase

îmi dezlipii ochii de la multicolorul ecran internet

şi văzui orbitoarea lumină cum vijelioasă 

îmi intră în cameră

apoi o rafală de aripi îngheţă încăperea

lăsîndu-mă încremenit în barocul meu scaun pluşat

şi deasupra şemineului un corb princiar se-aşeză

privindu-mă fix.

Ca-ntr-o filmică scenă parcă treceam prin coridoare 

de spaimă

decorticam clipe ratate într-un labirint părăsit

dar eu nemişcat în scaun priveam deasupra

şemineului englezesc unde se-aşezase strania 

imperiala pasăre neagră.

Sufletul: nişte zgură acolo şi el gudurat la 

picioare

„Eşti Corbul lui Poe – îndrăznii să vorbesc aproape

în şoaptă – prin urmare aripile tale sfîrşituri anunţă.

Spune-mi, de ce-ai venit corb apocaliptic

misteriosule Corb?”

Dar el stătea neclintit privindu-mă fix.

„Ştiu că vei spune acum Nevermore – rostii apăsat – 

atîta poţi spune incultule Corb cobe voyajeră

o ştiu de la Poe. Dar de ce m-ai ales

chiar pe mine despicînd un secol cu aripa neagră?

Hai spune corb alegoric cobe a veacurilor

poticnite-n visare eşti Viaţa eşti Moartea eşti

înfăţişarea Ruinei?”

„THAKATIMUNU SIPEDI”

slobozi din ciocul regal pasărea neagră

„THAKATIMUNU SIPEDI” se răspîndi peste tot în camera

tristă precum fiorul rece al morţii.

„Spune-mi pasăre ocultă oricine ai fi

această vorbă ciudată ce-nseamnă?”

Dar Corbul rosti triumfal: 

„THA-KA-TI-MU-NU SI-PE-DI”

„Din nou te întreb majestuosule Corb Thakatimunu Sipedi

ce-nseamnă şi de ce schimbat-ai odată cu veacul

acel misterios «Nevermore»? Şi de ce pe 

mine m-ai ales

din cei mulţi lăsîndu-mă pustiu ca după

devastatoare beţii?”

Dar Corbul răspunse fixîndu-mă cu privirea-i sticloasă:

„THAKATIMUNU SIPEDI”

„Şi acum încotro enigmaticule Corb

cînd mi-ai turnat negreala misterului în suflet

ca pe-un absint blestemat? Mai ştii ceva despre Poe,

cel mort într-un şanţ nu mult după ce i-ai dăruit 

straniul cuvînt «Nevermore»?

Şi acum încotro? Spre Unde? Spre Cînd?”

Răspunse Corbul privindu-mă fix: „THAKATIMUNU SIPEDI”

Deschisei Dicţionarul cel mare la T şi la S la P şi la

ancestralul discutabilul Z al vechilor regi

să nu pierd sensul ca Poe altădată

înainte de-a dispărea strania apocaliptica pasăre 

neagră:

„Zopedi” = groapa timpului, „To axion esti”, „Gnothi 

   Seauton”,

„Katimoris” = floarea sinucigaşă, „Katimos” = dună de amurg multicolor (Poate că aici ar trebui să-ngrop toate ideile despre lucruri).

Grăbit răsfoii masonice cărţi, Gehena, Paideuma, Golemul, Caballa cu o mie de gîngănii reci

curgîndu-mi pe şira spinării

uitînd de pasărea vorbitoare pînă cînd

auzii bătaia din aripi şi magicul Corb

aşezat pe pervazul ferestrei rosti pentru ultima oară

THAKATIMUNU SIPEDI

prin livada cu vişini depărtîndu-se

printre zarurile şi tomberoanele nopţii

depărtîndu-se

în timp ce repetam zăpăcit

„Gnothi Seauton” „Zopedi” „Imunu” „Katimos” “Spre Unde?”

“Eşti Viaţa eşti Moartea?” „Eşti înfăţişarea Ruinei?”

THAKATIMUNU SIPEDI 

THAKATIMUNU SIPEDI

Dincolo de bine şi de rău aşteptînd zorii.

Daniel CORBU

Motorul din Tecuci al Magistrului Mihai Ursachi

Sentimentul inutilităţii / Deziluzii culturale şi administrative / Impostura şi violenţa socială a guvernanţilor / Morală şi politică / O vizită la Căcăuţii de Jos

Intenţionam să punem titlul prezentului articol „Poetul Mihai Ursachi şi sentimentul inutilităţii”. Dar e bine şi aşa, pentru că despre sentimentul inutilităţii, al luptei cu morile de vînt la români este vorba. Mai ales că poetul scrisese încă din 1971 un poem care a făcut epocă: „Un om din Tecuci avea un motor/ dar nu i-a folosit la nimic.” E cuprins aici şi destinul implacabil al românului apăsat de conjuncturi, care, după spusa eminesciană, „înapoi tot dă ca racul”.

S-au împlinit zece ani de cînd poetul Mihai Ursachi (pe care nu obosim a-l aşeza între primii zece poeţi români din toate timpurile), dezgustat de spectacolul acestei lumi, autoexilat în ultimul sezon de viaţă în sine, a trecut la cele veşnice. Prietenii şi cunoscuţii îi spuneau Magistrul. Şi e bine să precizăm că această calitate de Magistru şi-a căpătat-o Mihai Ursachi încă din tinereţe, prin ţinuta morală impecabilă, prin discursul original despre filosofie şi arte ornat pe un spirit boem de înaltă clasă, în perioada în care, atît de prestant s-a autointitulat „Padişahul întregii Melancolii,/ împărat al Singurătăţii de Sus şi de Jos,/ stăpînitor absolut al Regatului Dor/ şi Prinţ Senior/ al Tristeţii.”

Întors în ţară la începutul anului 1990 (după un exil de 9 ani în America), Mihai Ursachi s-a plasat în mijlocul efervescenţei politice postrevoluţionare, a entuziasmelor sau deziluziilor culturale dar şi administrative, dacă ţinem seama că a fost, timp de doi ani, managerul Teatrului Naţional din Iaşi. Pe de altă parte, intrarea în Alianţa Civică şi în Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici a echivalat cu un angajament politic. Articole precum Un cal mort, mort, mort (1990), Vin cizmarii (1990), Sacrificarea soldatului (1997) sau discursurile publice, cu titluri ca Cetăţeni ai Iaşilor, muncitori, studenţi, miliţieni, sprijinitori ai FSN-ului! (1990), Continuă umilirea victimelor terorii bolşevice (1995) sunt adevărate diatribe împotriva imposturii şi a violenţei sociale a neocomuniştilor, atingând pe alocuri vehemenţa pamfletului, în linia unor N.D. Cocea şi Tudor Arghezi. În unele din ele, o ironie împinsă la extrem şi un limbaj pe măsură întreţin un spectacol ademenitor, plin de forţă. Aşa este cel cu titlul O vizită şi un interviu, pe care-l cităm în întregime:

„Pentru a schimba puţin (for a cange) aerul Cârlibabei, am avut fericita idee de a mă duce în satul Căcăuţii de Jos.

Aşezată discret între două coline de formă fesieră şi umbrită de un arboret amintind ca formă şi culoare de perciunii defunctului rabin de Dorohoi (dr. Schissmann), pitoreasca localitate mă întâmpină cu un uşor miros de pucioasă. (Probabil din cauza vreunor izvoare de ape minerale sau nămoluri tămăduitoare, mi-am dat eu cu presupusul, dar şi cu oarecare speranţă).

Pentru a mă refrişa (to refresh myself) puţin după voiajul destul de anevoios, am hotărât să trag la bodega locală, al cărui nume îl voi trece sub tăcere, nu din pudibonderie, ci prin simplă pudoare literară. În cursul numeroaselor toasturi joviale cu care am fost întâmpinat şi care au continuat tot restul zilei precum şi în cea mai bună parte din noaptea următoare, am avut şansa de a-l cunoaşte pe primarul comunei, dl. Pompiliu Chizdavăţ, cu care am purtat o îndelungată convorbire, din care voi reda câteva fragmente mai esenţiale.

- Domnule Chizdavăţ, care e situaţia comunei dumneavoastră, Căcăuţii de Jos, în actualele condiţii de tranziţie la democraţie şi la economia de piaţă?

Dl. Chizdavăţ: Căcat.

- Întrevedeţi o schimbare în bine a atmosferei locale?

Dl. Chizdavăţ: Căcat.

- Care sunt perspectivele de dezvoltare, pe termen scurt, mijlociu şi lung a frumoasei dvs. comune, Căcăuţii de Jos?

Dl. Chizdavăţ: Căcat.

- Pentru a rezuma, ce părere aveţi despre importanţa culturii, scrise şi vorbite, la care frumoasa dvs. comună, Căcăuţii de Jos, şi-a adus, de-a lungul secolelor, o atît de substanţială contribuţie?

Dl. Chizdavăţ: Căcat.”

Avem convingerea că, cine va parcurge articolele politice şi discursurile, îşi va da seama că poetul Mihai Ursachi a pus în ele o pasiune şi o credinţă întru rezolvarea problemelor sociale, culturale şi morale din România perioadei de tranziţie, asemănătoare lui Eminescu din perioada formării României moderne.

De multe ori, articolul îmbracă forma eseului politic, precum în Morală şi politică, unde poetul, pornind de la ideea că sfera politică nu se interferează cu aceea a moralei, îşi porneşte demonstraţia de la Machiavelli, ne trece prin preceptele lui Gensis-Khan, ajungând la „legile fundamentale ale Cuibului legionar”, la Hitler sau la deţinătorii de ciolan politic din România primilor ani postrevoluţionari. De la scrierea acestui articol au trecut 18 ani. De cînd poetul a plecat la poporul stelelor, şase. Ce s-a schimbat în România, cînd harababura, corupţia, sărăcia (de care vreo 5 milioane de români au fugit în lume), subcultura, marginalizarea valorilor se petrec în acelaşi fel? Un vis urît pentru omul autentic, patriot, visător la formele cu fond, un vis şi mai urît pentru cei care, precum poetul Mihai Ursachi, consideră realitatea drept o formă bolnăvicioasă a literaturii.

Cît despre legătura cu motorul din Tecuci, să nu se ajungă a se scrie: românii aveau o ţară frumoasă şi bogată, dar nu le-a folosit la nimic.

Daniel CORBU

POEZIE ŞI LIBERTATE

Daniel CORBU

　Am învăţat că adevărata disperare începe din momentul în care ştii. Știind, realizezi că eşti nimic şi vrei să devii un explorator, un neofit, adept, acolit, un agent al misterului. Ca orice artă, poezia este o abatere alarmantă de la sănătatea omului normal, iar poetul e cel care-şi asumă celesta anormalitate, precum şi libertatea sa de creator de anormalităţi subsumate zonei esteticului.
　　　　Vorbind de Poezie şi Libertate, ne-ar fi la îndemînă să începem cu binecunoscuta, de acum, afirmaţie a lui Heidegger din excelentul studiu asupra poeziei lui Hölderlin, după care poezia ar fi un „exerciţiu al libertății interioare”1. Dar afirmaţia e destul de generală şi ar suporta multe nuanţări pentru a fi operabilă. Considerăm că, în artă, libertatea e atît de intrinsecă şi de un tip atît de special, încît trebuie abordată cu multă seriozitate şi nu ca acei responsabili politici care invocă de cel puţin zece ori pe zi cuvîntul libertate, fără a-i interesa esenţa lui.
　　　　Pentru atîţia oameni Poezia e un paradis al erorii, iar poetul un fel de comis voiajor al deformării realului. Căutînd în poezie sufletul pierdut sau pe cale să se piardă, poetul e un „producător de ideal”, cum spunea Baudelaire, dar cît poate frumosul artistic să contribuie la idealul atît de rîvnit de hommo aestheticus? Poate el să corecteze însăşi fatalitatea lumii? Dezarmantă candoare! Ajunşi în acest punct, să-1 credem oare pe Hegel (cel din filosofia istoriei) care spunea că deosebirea dintre idealul şi realul lumilor este doar aparenţă? Că, practic, lumea materială există doar ca aspect al spiritului, iar conştiinţa este instanţa care reface lumea materială după propria imagine. În Giambattista Vico întîlnim o definire a poeticului ca formă de cunoaştere autonomă. Pentru Vico, omul, înainte de a integra lumea în categorii intelectuale o integrează în categorii emotive (în Scienza nuova). Iar această libertate a emoţiei e infinită şi e generatoare de poezie.
　　　　Ni-i dat să credem că măreţia poetului se măsoară mai ales în felul în care îşi suportă singurătatea. Singurătatea care îi conferă un anumit tip de libertate. Şi nu greşea Baudelaire cînd făcea distincţia clară între libertatea omului ales, blestemat şi libertatea foarte restrînsă a puşlamalelor. În cazul primei libertăţi (singura care ne interesează) apare densitatea trăirii şi irepetabilitatea ei. Depăşirea de sine. Realul ideal. Pentru poet, călătoria din lumea de semne exterioare în lumea profundă cu semnele sale, în labirintul interior, unde întîlnirea cu minotaurul se poate petrece în oricare clipă, e de fiecare dată misterioasă şi iniţiatică. Dezechilibrele dispar şi ţi se conferă acea forţă de fondator de religii, de şaman al ideii şi expresiei. De cele mai multe ori simţi că ţi se dictează („Et verbum caro factum est” - Şi cuvîntul s-a făcut trup, spune Ioan în Evanghelia sa). Că descoperi ce n-ai rîvnit, ce n-ai visat. Că o libertate divină forţează limita. De aceea nu găsesc rea o vorbă a lui Thomas Dempster care priveşte limita: „Nu cerceta emoţiile interdicţiilor!” Şi dacă poetul nu-şi cultivă libertatea harică şi dacă prin această libertate nu se consideră un centru al lumii, înseamnă că se află în eroare. În acest sens, el e magician fără voie, uneori fără metodă. Pentru că e o magie să desfaci coaja lucrurilor şi ele să te lase să le pătrunzi înţelesul sau misterul.
　　　　Găsesc inutil şi şcolăresc să mai reliefăm diferenţa între text liric şi poezie, pentru că, se ştie, poezia e pulberea aceea fină care pluteşte deasupra textului, iar textul doar un vehicul (mai sărac sau mai fastuos) care ne duce spre starea de poezie. MAGIA nu trebuie să fie în poem doar ecoul unui ecou, ea trebuie să-l cuprindă, să-i dea forţa şi misterul de care are nevoie.
　　　　Nu ne propunem să facem aici o filozofie a poemului, dar trebuie amintit că textului poetic i se conferă libertate prin diversitatea de lectori şi modalităţi de lectură, el devenind astfel o „opera aperta”, după arhicunoscutul concept al lui Umberto Eco. Dar poetul? Există o libertate cu adevărat ideală a poetului, a celui care ar vrea să ia perla fără să ucidă scoica? Răspundem fără ezitare: NU! Cît de liber poate fi poetul, populat el însuşi de marile simboluri ale lumii, cît de liber faţă de mituri şi motive strivitoare de libertate (un fel de idoli baconieni)? Cît de liber, cînd mai există frica, spaima de neant, inconfortul venit din limitele cognoscibilului, a limitei elementelor textuale combinatorii, a inexprimabilului, cînd mai există labirinturi nedescifrate, angoasa cotidiană, mizerabilul splin, toată această zgură existenţială?!
　　　　Întîlnim în cazul creatorului ceea ce aş numi libertatea canonică, formată dintr-o sumă de libertăţi fragmentare, dătătoare de adevăr liric, adică de irealitate conţinută în text, adică de religie salvatoare. Pentru că ce altceva sînt religiile lumii, dacă nu o poetică a spiritului aspirînd la puritatea sacrală? A se observa că, în toate culturile, invocaţiile divinităţii sînt doldora de poezie şi cred că avea dreptate Saint-John Perse atunci cînd spunea: „Cînd mitologiile se scufundă, în poezie îşi află refugiu divinul”. A se observa că toţi profeţii lumii au fost poeţi.
　　　　Cînd crezi că eşti liber cu adevărat, înseamnă că nu mai există nici o scăpare. Fără să-şi fi luat libertăţile lor particulare, ereziarhii Evului Mediu n-ar fi existat, n-ar fi existat nici libertatea canonică pe care o descifrăm astăzi în textele gînditorilor gnostici şi ezoterici. Intenţionam cîndva să scriu un studiu despre influenţa lui Cervantes, Beckett şi Kafka asupra operei lui Shakespeare, convins fiind de teoria fuziunilor circulare. Îmi veneau în ajutor cîţiva susţinători ai ideii de circularitate a timpului: Platon (din Marele An), Nietzsche (L'Eternel Retour), pe urmă ciclurile nonidentice ale lui Hesiod, Heraclit, Virgiliu, Bacon, Spengler şi Emerson. Acum mă voi rezuma doar la un citat din Marc Aureliu: „Cine a văzut prezentul, a văzut toate lucrurile: cele care s-au întîmplat în trecutul insondabil, cele care vor apărea în viitor”. Privighetoarea lui Keats a fost ascultată, prin urmare, şi de Virgiliu, şi de Rilke, o ascult şi eu şi o va asculta poate şi poetul din anul 2660. Înseamnă asta că istoria universală este istoria unui singur om?
　　　　A fi al timpului tău, a reuşi să fii al tuturor timpurilor, iată o libertate de care nu mai eşti răspunzător! Ne constituim ca un vis într-un alt vis, sau cum spunea Poe „un vis într-un alt vis mai mare”.
　　　　O altă idee, expresie a unei libertăţi ideale, dătătoare de frisoane multor orgolioşi creatori, este ideea poemului universal, nelegat de vreun nume (toate poeziile lumii sînt doar fragmente din el), idee care a fost obsesia lui Scheley, preluată apoi de Emerson, Valéry şi Borges.
　　　　Dar să ne întoarcem la libertatea operei ca lucrare a spiritului şi ca reflectare. După plăsmuire, opera de artă trăieşte o libertate de tip special. Aş numi-o chiar perioada de fericire a operei, ştiută în toate articulaţiile doar de creatorul ei. Asta pînă la punerea ei în circuit, pînă la intrarea în legile realului, recte ale fatalismului lumii. De aceea, daţi-mi voie să-mi imaginez trei tipuri de libertate a textului:
　　　　1. libertatea germinală;
　　　　2. libertatea ideală (cînd opera e o entitate nearuncată între legile lumii);
　　　　3. libertatea fragmentară (libertate pe care şi-o ia în relaţia cu fiecare cititor).
　　　　În altă ordine de idei, însuşi faptul estetic revelatoriu, nu este libertate particulară, componentă a libertăţii canonice? Căutarea continuă a unei alte sintaxe care să particularizeze textul, nu e o altă libertate a poetului?! Şi de ce n-am considera „noul umanism” impus de postmodernişti prin sublimarea realului şi a întregii culturi drept o libertate demnă de luat în discuţie? Mai ales că sînt peste treizeci de ani de cînd postmodernismul a devenit peste tot o obsesie culturală, fiind considerat ultima mare ispravă a lumii noastre. În ce mă priveşte, consider postmodernismul o reacţie nu numai împotriva modernismului, ci împotriva întregii gîndiri culturale a omenirii. Îmi bazez această afirmaţie pe o idee a lui Heidegger3, după care fiecare om are tendinţa anulării ontologiei, peste care fiinţa nouă este o fragilă supunere. Acum, la „sfîrşitul istoriei”, în sensul dat de Fukuyama în 1991 şi nu răstălmăcit de unii şi alţii, postmodernismul oferă istoria sublimată a culturii, un compendiu la care se adaugă contribuţii personale. E oarecum şi sensul pe care-l dă profesorul parizian  François Lyotard4, însă eu cred cu toată tăria că ideea post-modernismului recuperatoriu vine din livrescul tom Bouvard et Pecuchet, unde Flaubert urmăreşte o desfiinţare a literaturii lumii prin concentrare într-o Carte-sinteză.
　　　　Întrebarea pe care ne-o punem la sfîrşitul acestor consideraţii: va fi Poezia o religie a mileniului III ? Cum spuneam, a sosit vremea sublimărilor, a compendiilor. Încă două generaţii vor interpreta marile mituri, simboluri, parabole, oferind compendii originale. Poate că nu sînt deţinătorul unei viziuni absolute, dar, dacă intuiţia nu mă înşeală, după vreo două-trei generaţii experimentale poezia se va întoarce la simplitatea socratică, adică la naturalețea și simplitatea expresiei lirice, fără a neglija dimensiunea simbolică şi fără a escamonta misterul şi efectul magic. Va fi o revenire la forţa şamanică a cuvîntului şi la un ezoterism care întotdeauna a făcut bine poeziei. Cît despre poet, lucrătorul cu inefabilul, va rămîne acelaşi serafic salahor al sintaxei şi acelaşi fericit al fulgerărilor metaforice.

Note

1. Martin HEIDEGGER, Originea operei de artă, Ed. Univers, Bucureşti, 1982 (traducere de Thmomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu). În acest excelent studiu despre locuirea omului în lume şi despre înţelesurile artei, Heidegger abordează libertatea ca element primordial, care stă la baza operei de artă. Spune filozoful, la pagina 31: „Problema originii operei de artă este problema privitoare la provenienţa esenţei sale. Potrivit reprezentării obişnuite, opera ia naştere din şi prin activitatea artistului. Însă prin ce anume, şi de la ce anume pornind, este artistul ceea ce este? Prin operă; căci faptul că o operă este spre lauda făuritorului ei înseamnă: abia opera îl face pe artist să apară drept meşter într-ale artei. Artistul este originea operei. Opera este originea artistului. Nici unul din aceşti termeni nu există fără celălalt. Cu toate acestea, nu este mai puţin adevărat că nici unul dintre cei doi nu îl poartă cu sine pe celălalt. Artistul şi opera sînt, fiecare în sine şi în corelaţia lor, printr-un al treilea termen, care, de bună seamă este şi primul, anume prin acel ceva de la care artistul şi opera de artă îşi capătă de altfel numele: prin artă”.
2. BAUDELAIRE, Charles - Critica literară şi muzicală. Jurnale intime, E.P.L.U., Bucureşti, 1968. Citatul exact este: „Sînt mai multe feluri de Libertate. E libertatea Geniului şi e libertatea foarte restrînsă a puşlamalelor”.
3. A se vedea Martin HEIDEGGER, Zur Seinfrage (Cu privire la problema fiinţei), Klosterman Verlag, Frankfurt/Main, 1995.
4. În „L'Inhumain: causerie sur le temps”, Editions Galilée, Paris, 1988, Francois Lyotard consideră postmodernitatea nu ca depăşire a modernităţii, nu ca sfîrşit ori regenerare a ei, ci „ca perborare a acesteia, adică travaliu angajat să gîndească ceea ce, din eveniment sau din sensul evenimentului, ne rămîne în mod constitutiv ascuns, nu numai prin prejudecata trecută, ci şi prin aceste dimensiuni ale viitorului care sînt pro-iectul, pro-gramul, pro-spectiva...”.

ROSTIREA POSTMODERNĂ. Generaţia poetică ’80 în literatura română (Editura Princeps Multimedia)

Daniel CORBU

Lucrarea de faţă se vrea o istorie deschisă a generaţiei poetice ‘80 pe o perioadă de aproape patruzeci de ani. Ea cuprinde, pe lângă capitolele teoretice privind impunerea unui nou model ontologic şi stilistic, pe lângă etalarea poeziei gestuale, a biografismului – prima mişcare din literatura română de influenţă americană, fără rădăcini europene – şi a tehnicilor postmoderne, un număr de 120 de portrete literare ale celor mai importante voci lirice aparţinătoare celor şapte paradigme, un fel de monade ale paradigmei mari a optzecismului.

Caracterul polemic al acestei lucrări derivă în primul rând din ideea autorului că generaţia poetică ’80 are valori paradigmatice viguroase pe întreg cuprinsul ţării (fie reprezentanţi ai primului val, fie ai celui de-al doilea val, idee care se loveşte de opacitatea unor critici de top, fervenţi exegeţi de optzecism şi de postmodernism românesc, căzuţi în convingerea betonardă (încă de prin 1982!) că generaţia ’80 înseamnă doar nucleul de 7-8 poeţi ai Cenaclului de luni antologaţi atunci în Aer cu diamante şi Cinci. În al doilea rând, autorul nu este de acord cu ideea apariţiei unei aşa-numite generaţii ’90 şi consideră poeţii apăruţi în anii nouăzeci, care au nuanţat tarele unei paradigme în desfăşurare, un fel de coadă a cometei optzeciste.

Daniel Corbu infuzează lucrării un coeficient înalt de „exponenţialitate”, ea „reflectând” la vârf aventura poetică a generaţiei ‘80. El consideră generaţia’80 un fenomen poetic irepetabil în aria noastră literară. Ia în discuţie, atât în capitolele teoretice, cât şi în portrete, opera poeţilor care au contribuit la formarea paradigmei optzeciste care, unind spiritul critic cu cel sincronic, a impus, nu numai un nou model de poeticitate, clasicizat acum, ci un nou tip de discurs poetic şi (de ce nu?) cultural.